Eminescu şi Ortodoxia. „Cântarea cântărilor” şi „Oda (în metru antic)” [II]

Oda (în metru antic) ne-a produs surpriza să identificăm, între versurile sale, o sintagmă care este regăsibilă în Sfânta Scriptură, mai precis, în Cântarea Cântărilor. Eminescu se înfăţişază pe sine ca ars, mistuit de un foc interior, al iubirii care a devenit una cu sine şi pe care nu o poate detaşa de sine.

Spune poetul: Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării. Ceea ce pare a fi o metaforă şi o inspiraţie sublimă a acestuia, credem noi că este mai degrabă o prelucrare a următorului verset biblic: „Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească”(Cânt. 8, 7).

Mai mult decât atât, întregul poem pare a fi o sinteză a versetului anterior, în care se spune că „iubirea ca moartea e de tare” (Cânt. 8, 6). Pentru că Oda lui Eminescu pedalează pe această idee, anume că poetul nu-şi poate smulge dragostea din suflet decât odată cu moartea: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată … Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!

Interioritatea sa a devenit un rug viu şi focul iubirii este de nestins: Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări… De la ipostaza de contemplator al stelei singurătăţii, din adolescenţă, Eminescu a trecut la cea de contopit cu iubirea de care nu se poate dezlipi, pentru a dori în final ca să se reîntoarcă la odihnă, la pacea sufletească, la regăsirea de sine. Căci, după cum afirmă în altă parte, Moartea vindec-orice rană / Dând la patime repaos.

Recurgerea poetului la unele simboluri mitologice păgâne, precum Nessus, Hercule sau pasărea Phoenix, nu trebuie să ne inducă în eroare, pentru a exclude inspiraţia sa din Sfânta Scriptură, căci simbolurile respective, care sunt ale arderii şi ale mistuirii, sunt recuperabile în creştinism. Aşa cum a fost, din plin, pentru primii apologeţi creştini, cel al păsării Phoenix, de care s-au folosit pentru a propovădui Învierea lui Hristos şi învierea cea de obşte, a întregului neam omenesc, la sfârşitul veacurilor.

Drd. Psa. Gianina Picioruş