film -

Ce sunt secvenţele de viaţă şi de istorie care alcătuiesc existenţa noastră pământească? Par  tăieturi dintr-un film comun, dar consecinţele lor sunt enorme în veşnicie. Veşnicia noastră depinde de aceste pelicule ce alcătuiesc filmografia personală pe care o numim trecutul nostru.

Când priveşti lucrurile din perspectiva veşniciei, a consecinţelor incomensurabile ale actelor noastre, viaţa noastră pare cu adevărat o pânză de păianjen care ţine un elefant. Ca pânza de păianjen sunt anii noştri şi suflarea noastră, zice Psalmistul (Ps. 38, 15; 89, 10). Şi această pânză străvezie ţine pe ea soarta noastră veşnică.

Focalizând astfel existenţa cotidiană, realitatea nu mai este banală, ci şocantă, insuportabil de tragică.

Şi tocmai iresponsabilitatea şi lejeritatea umană alcătuiesc cele mai dramatice şi mai feroce scene de privit, pentru o inimă sensibilă. Debusolarea şi  trăirea vieţii la întâmplare, în voia curentului, sau, mai bine zis, în voia patimilor, este ceea ce îi conduce pe oameni la un deznodământ foarte dureros pentru ei. Cu cât trăiesc mai mult fără nicio ţintă, ataşaţi de confortul şi uşurătatea unei existenţe fără implicaţii profunde, cu atât şocul întâlniriii cu suferinţa, cu adevărul, cu moartea, este mai înfricoşător, mai de neîndurat.

Omul este o fiinţă care poate şi trebuie să îşi asume responsabilităţi cosmice, fiindcă a fost creat ca stăpân al universului şi el influenţează, prin faptele sale, ecosistemul duhovnicesc al lumii actuale. La parametrii istorici în care trăim, păcatele noastre poluează lumea, până când Hristos va transfigura această lume şi păcatul nu o va mai ameninţa.

E incredibil însă felul în care omul trăitor pe pământ,  care se vede slab şi muritor,  nu vrea să se gândească nici măcar câteva minute pe zi, la veşnicia sa, la statutul şi condiţia sa ca fiinţă umană. Dacă s-ar interoga pe sine zilnic, chiar şi cel mai necredincios om ar vedea că nu este în stare să-şi convingă propria conştiinţă de mortalitatea sa eternă,  să se intimizeze cu perspectiva extincţiei sale definitive, cu toate argumentele ştiinţifice şi logice la care ar putea face apel. Poate doar să ignore clipa morţii, dar nu şi să se obişnuiască cu ea.

În faţa morţii, omul îşi pierde stoicismul, serenitatea filosofiei cu care şi-a îmbălsămat mintea, ideile despre nemurirea amintirii sale, în care va trăi secole de-a rândul ca un faraon într-o piramidă. Şi cu toate că moartea este realitatea vieţii cea mai zdrobitoare, cea mai infailibilă şi mai inargumentabilă, totuşi omul nu se gândeşte la ea, nu şi-o aplică mental sieşi, nu îi calculează consecinţele.

Atât de iraţional este omul care se pretinde raţional! Nu degeaba Filocalia începe cu aceste cuvinte ale Sfântului Antonie cel Mare: „Oamenii se socotesc raţionali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali”. Şi puţini sunt cei raţionali cu adevărat, cei care au vedere lungă ca să privească dincolo de orizontul strâmt al istoriei şi să vadă veşnicia, cei care se luptă cu minţirea de sine şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu neîncetat pentru că le-a deschis ochii.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it: