Multiplele faţete ale Iisus-ului istoric în cercetarea lui Jaroslav Pelikan [3]

Jaroslav Pelikan, Iisus de-a lungul secolelor. Locul Lui în istoria culturii, trad. din lb. engl. de Silvia Palade, seria Religie, coordonată de Pr. Vasile Răducă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, 308 p., format 20 cm./ Ed. rom traduce ed. Yale University, 1985./

6

Cap. 6, Fiul Omului, p. 87- 99/ Autorul remarcă preferinţa Domnului de a Se numi Fiul Omului, p. 87/ Decăderea şi măreţia ne devin vizibile numai în lumina lui Hristos, p. 88/ „Pentru Pascal, ca şi pentru Augustin înaintea lui, combinaţia dintre slăbiciune şi măreţie este posibilă prin cunoaşterea lui Iisus Hristos„, p. 89/ „Deşi, în cursul controverselor legate de păcatul originar, Augustin s-a exprimat uneori de parcă prin căderea lui Adam s-ar fi şters orice urmă a chipului lui Dumnezeu, totuşi spre sfârşitul vieţii a spus clar că doctrina căderii nu trebuie interpretată ca şi cum omul ar fi pierdut tot ce avea din chipul lui Dumnezeu„, p. 90, textul subliniat fiind cf. Retractări 1. 25.68 şi 2. 24. 2, cf. n. 12, p. 280/

Autorul are dreptate când spune [evident în opoziţie cu doctrina ruinării absolute a chipului lui Dumnezeu în om din teologia protestantă] „dacă imaginea lui Dumnezeu ar fi fost cu totul distrusă de păcat în urma căderii, atunci nu ar fi existat nicio punte de legătură între firea omenească ca atare şi întruparea Logosului în adevărata fire omenească a lui Iisus”, p. 90./ O afirmaţie pe care nu o pot credita drept reală: firea omenească a lui Iisus nu era prea importantă în teologia de tinereţe a Fericitului Augustin, p. 91. Speculaţii fără scrupul./

Cf. Ronald Steel, Walter Lippmann and the American Century, Boston, 1980, p. 390-391: „Aproape toţi am crescut într-un mediu de un optimism superficial, aşa încât nu mai ştim aproape deloc, deşi strămoşii noştri ştiau foarte bine, ce înseamnă puterea satanică. Va trebui să reînvăţăm acest adevăr esenţial uitat – alături de multe altele pe care le-am pierdut atunci când, crezându-ne spirite luminate, eram doar orbi şi superficiali în gândire”, p. 93./

Autorul, afirmă iarăşi într-un mod eronat din punctul nostru de vedere, că Fericitul Augustin a exagerat în Confesiunile sale în ceea ce priveşte „discursul său despre dorinţa sexuală, chiar şi despre dorinţa sexuală în cadrul vieţii conjugale”, p. 94-95 Nu dă nici un indiciu./

Autorul crede că cea mai importantă învăţătură a Sf. Augustin în relaţie cu natura şi psihologia umană e aceea referitoare la păcatul originar, p. 97. Nu pot spune asta!/

7

Cap. 7, Adevăratul chip, p. 100-113/ Poziţiile iconoclaste şi cele iconodule./ „La origine Dumnezeu a fost primul creator de imagini din univers”, p. 106/ Fiul este „imaginea lui Dumnezeu [Tatăl n.n.] prin excelenţă”, p. 106/ „Venerarea Fiului lui Dumnezeu nu este idolatrie, căci, în formularea adesea citată a lui Vasile din Cezareea, cinstirea adusă imaginii [Fiului] trece şi asupra prototipului [Tatălui]„, p. 107, pasajul subliniat fiind cf. Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, 18.45, apud n. 36, p. 283./

8

Cap. 8, Hristos cel răstignit, p. 114-129/ Autorul afirmă: „Mesajul crucii domină Noul Testament şi scrierile de la începutul creştinismului”, p. 114. Trebuie cercetată această afirmaţie! Însă, ni se pare a fi mai mult o evidenţiere extremistă a crucii în defavoarea învierii Sale, care ţine de mentalitatea romano-catolică actuală şi nu de primele secole ale Bisericii./ Sună aiurea: „semnul crucii este un talisman împotriva răului”, p. 116. Sfânta Cruce este un sprijin real împotriva răului şi nu o amuletă!/

Fundamentul înţelepciunii crucii, spune autorul, este iubirea de care vorbeşte In. 15, 13., p. 126/ Eseul teologic al lui Anselm de Canterbury: Cur Deus homo? [ De ce S-a făcut Dumnezeu om?] a influenţat foarte multe teologia catolică şi protestantă [suntem de acord!] încât „mulţi dintre protestanţi nu au recunoscut însă că interpretarea înţelepciunii crucii acceptată de ei îi aparţine lui Anselm, ci au atribuit-o Bibliei înseşi”, p. 127/

Pr. Dorin.