Am început să întâlnim adesea, cam prea adesea, printre ortodocşii noştri, „experţi” în psihologia preoţească. Ei sunt în stare să îţi detalieze cum se comportă cutare sau cutare preot (sau ierarh), ba chiar să motiveze, după mintea lor, de ce ar face aceia una sau alta. Când îi întrebi de unde le vine cunoaşterea aceasta, constaţi cu stupoare că ea nu este rodul vreunei intimizări duhovniceşti cu viaţa preotului respectiv, despre care vorbesc cu mare largheţe, nici măcar a unei cunoaşteri îndeaproape a personalităţii şi a preocupărilor lui.

Răspunsurile la nedumerirea ta pot fi şocante, pentru un om care vrea să fie scrupulos: credinciosul sau, mai des, credincioasa care ţi-l descrie pe preot te lasă paf spunându-ţi că şi-a dat seama de toate cele, din cauză că l-a văzut pe preot la o masă sau acela i-a făcut o slujbă şi…a văzut… a înţeles… a tras concluzia… 

Am observat cu mirare că fraţii şi surorile noastre patinează cu repeziciune, în felul în care îi reperează în conştiinţa lor pe slujitorii Bisericii, de la o evlavie panicată, în care stau stâlp şi nu îndrăznesc nici să răsufle lângă un preot, la o relaxare vecină cu obrăznicia şi cu blasfemia, în care omul începe să considere că nu e mare diferenţă între el şi preot şi că preotul e şi el om, înţelegând această sintagmă eufemistic. Fratele sau sora noastră ortodoxă încearcă să scape, pe drept cuvânt, de frica ce îl / o torpilează, dar cade în cealaltă extremă, căpătând o îndrăzneală nesocotită numai pentru că îl vede pe preot făcând o glumă sau comportându-se firesc, omeneşte, când mănâncă, bea, vorbeşte cu oamenii.

Adesea, omul îl vrea pe preot icoană, vrea să nu aibă scăderi, nevoi, suferinţe, oboseală… Un zâmbet sau o glumă din partea aceluia şi… Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor (Mt. 11, 19). Şi cei care îţi citează din Părinţi Sfinţi, uită pentru moment cum e cu judecarea altuia…

Din această cauză şi unii preoţi se sfiesc să se mai comporte normal în prezenţa oamenilor, ca să nu-i smintească pe bieţii credincioşi, care nu cam sunt uşă de Biserică, dar pretind de la alţii să fie.

Îmi amintesc o întâmplare citită într-o carte despre Fericitul Lavrentie de la Frăsinei. Se duce Fericitul Lavrentie la o femeie acasă, să facă o slujbă, şi femeia îl cheamă şi pe tatăl ei şi îl învaţă că Părintele Lavrentie e un om duhovnicesc, sfânt, văzător cu duhul. Însă Fericitul Lavrentie stă la masă, râde şi glumeşte cu ei doi, după ce termină slujba. La final, după ce el pleacă, tatăl femeii o întreabă ceva de genul: „Ăsta e sfântul tău?”

Concluzia e dureroasă, e că nu mulţi sunt dispuşi să privească interoritatea preoţilor, şi că le e mai uşor să judece cu strâmbătate acte periferice, pe care le interpretează cum li se pare mai comod minţii lor.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it: