Benazir Bhutto

http://newsimg.bbc.co.uk/media/images/44116000/jpg/_44116585_bhutto_afp203b.jpg

şi

http://www.bizcity.ro/img/db/article/033/729/727230m.jpg

De ambele doamne am rămas bulversat de la primul contact cu imaginile lor. Mai înainte de a şti cine sunt, ce au făcut, pentru ce emană atâta verticalitate şi nobleţe…singure fotografiile lor m-au convins. Mi-am dat seama că nu imaginea le face nişte personalităţi atât de puternice şi nici poziţiile pe care le ocupă în lumea de astăzi, ci ele fac imagine ţărilor lor şi  femeii, statutului femeii în postmodernitate.

Ideologia postmodernă, care livrează deopotrivă ca repere vandabile femeia colaj, femeia brichetă, femeia vampă, femeia robot… abdică în faţa acestor două doamne care vorbesc despre femeia simbol. Pentru femeia simbol trebuie să fii un om profund, un om cu gustul măreţiei ca să o înţelegi şi să o admiri. Admirându-le pe ambele, m-am îndrăgostit pe fiecare zi de frumuseţea interioară a acestor două femei unice ale vremii noastre, care restaurează, prin modul lor de a fi, statura femeii în societate.

Adică, ce îmi trebuie ca femeie ca să mă impun în mod esenţial în conştiinţa socială? Ce înseamnă frumuseţea reală, frumuseţea care te face să o admiri? Privindu-le pe cele două am intuit încă odată că frumuseţea reală, frumuseţea care te răpune, care te îndrăgosteşte de cineva iese la suprafaţă când ai crezuri profunde şi când vorbeşti la realul clocot al fiinţei tale.

Frumuseţea lui Benazir şi frumuseţea Iuliei stă în caracterul lor, în acest mod vulcanic de a spune ce crezi, ce simţi, pentru ce eşti gata să mori. Azi-noapte, când am auzit vestea morţii lui Benazir am înţeles, în mod fundamental, că a mai murit încă un om pentru care oamenii vor plânge cu amărăciune cruntă, că a murit un alt lider rar, unic, pentru care nu poţi să nu plângi sau să nu fii măcar trist…

Dacă am avea femei numai ca ele şi dacă am avea bărbaţi care ştiu să cutremure prin respectul pe care îl impun altora, cu siguranţă, lumea noastră şi Biserica Ortodoxă ar fi radical alta şi am şti să comunicăm la modul esenţial, la modul admiraţiei unuia faţă de altul. Ele sunt simbolul unui crez deplin asumat, al muncii asidue, al unei demnităţi care îţi impune să o recunoşti cu multă încântare.

Cele două doamne sunt o aspiraţie firească a unui bărbat vertical, care ştie să admire, care se lasă sedus de măreţia femeii, pentru că privindu-le le vezi mai întâi caracterul şi apoi trupul. Ideologia postmodernă încearcă, de vreo 50-60 de ani încoace să liniarizeze femeia, să o facă o poză multiplicată la maximum, o fiinţă fără adâncimi, fără crezuri…dar care e la modă.

În cazul celor două moda e prea puţin importantă. Ceea ce importă e crezul, e valoarea crezului. Oamenii care au crezuri sunt răpitori. Oamenii care au crezuri pentru o naţie întreagă sunt uluitori. Oamenii care schimbă lumea prin crezurile lor sunt  înspăimântători prin măreţia lor. Şi cred că ambele au schimbat şi schimbă ceva esenţial în mintea întregii lumi şi nu numai în ţările de une provin.

Benazir e musulmancă iar Iulia e ortodoxă dar ambele mă bulversează tot la fel de mult, pentru că sunt o expresie fidelă a religiozităţii cărora le aparţin. Două femei adânc religioase, două femei care îţi sporesc credinţa, pentru că vezi că măreţia, demnitatea,  distincţia, frumuseţea pot fi personalizate atât de maiestuos.

Pentru care personalitate din România s-ar plânge astăzi, dacă ar muri, ca pentru Benazir? Cine ar fi resimţit, prin plecarea lui dintre noi, ca o dramă naţională? Cred că acesta e barometrul adevăratei pierderi sociale a unui om: când ai simţi acea zi ca pe o zi neagră, când ai simţi că a murit cineva adânc înfipt în inima ta şi totul e trist.

Dar, ca să devii atât de important pentru cât mai mulţi oameni, trebuie să fii intrat în inima lor la modul cel mai fericit cu putinţă, adică pe calea admiraţiei faţă de viaţa ta. Şi ca să fii admirat trebuie să dărui continuu, să te dărui la modul incredibil de frumos şi de real.

Nu ştiu cum să mă rog pentru Benazir! Ea este o prezenţă vie în inima mea şi cred că atunci când mă rog pentru întreaga lume şi ea este în rugăciunea mea. Pentru prima dată în viaţa mea nu ştiu dacă trebuie să mă rog sau doar să admir. Simt să admir, să admir o femeie pe care o simt ca pe o mamă deşi nu mi-e mamă, pe care o simt ca pe o prietenă deşi nu am vătut-o niciodată şi, cel mai important, pe care o simt ca pe o femeie demnă, foarte demnă, în faţa căreia îmi plec capul.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: