Tradiţia destinului tragic

 

Aseară târziu am aflat despre moartea lui Benazir Bhutto şi, în timp ce priveam imaginile de la televizor, am avut aproape aceeaşi senzaţie ca în 1991, cînd urmăream ştirile despre asasinarea lui Rajiv Ghandi. Am avut sentimentul că au fost nişte oameni măreţi,  care au ştiut să lupte pentru poporul lor şi a căror anihilare fizică nu a făcut decât să îi transforme în monumente ale memoriei publice. Ambele morţi m-au impresionat profund, a fost ceva care mi-a trezit respectul adânc şi admiraţia pentru dăruirea şi jertfa lor. Da,  în adâncul inimii am avut senzaţia că văd nişte eroi contemporani.

În plus, recitind unele articole despre asasinarea lui Rajiv Gandhi, am observat cu surprindere similarităţi tragice, amănunte dureroase de care nu îmi mai aduceam aminte: ca şi Benazir, Rajiv Gandhi a fost ucis tot într-un atac sinucigaş cu bombă, numai că el a fost omorât de o femeie. Şi tot în timpul unei campanii electorale, după ce anterior suferise o înfrângere în alegeri.

Pe cei doi îi desparte ceea ce îi desparte pe indieni de pakistanezi, adică religia, deşi cele două popoare fac parte din acelaşi neam.  Ea era musulmană, el era hindus. Însă, dacă aş putea spune aşa, tot religia îi  şi uneşte la loc, pentru că religia lor, credinţa fiecăruia dintre ei, a făcut din ei nişte caractere superbe, pline de curaj şi demnitate. Şi nu e nicio întâmplare şi nicio coincidenţă aceasta, pentru că amândoi fac parte din familii cu tradiţia martiriului, din familii care şi-au făcut un obicei din a da ţării şi lumii eroi. Tatăl lui Benazir Bhutto a murit executat, iar mama şi bunicul lui Rajiv Ghandi au murit în atentate, adică Indira Gandhi şi Nehru.

Benazir Bhutto a intrat ieri în această familie îndurerată, a celor care plătesc scump curajul de a spune adevărul în care crezi, de a face bine celor mulţi, de a nu te abate de la idealul tău.

Deşi istoria umană are cruzimea de a lăsa să se repete actele demenţiale ale unor laşi, care n-au tăria să propovăduiască crezul lor, la fel ca cei pe care îi omoară, totuşi, sentimentul meu profund este că, peste tot în lume, astfel de morţi nu pot trece neobservate, fără să lase urme în inimi şi fără să înveţe o lecţie profundă, măcar pe o parte din locuitorii acestei planete.

Psa. Gianina.