9

Cap. 9, Monahul care stăpâneşte lumea, p. 130- 144./ Mc. 8, 34 şi afluxul creştinilor sec. 4 spre monahism, spune autorul, a creat percepţia că Hristos e Monahul desăvârşit, p. 130./ Sf. Benedict de Nursia „defineşte viaţa călugărului ca participare la viaţa lui Hristos”, p. 134./ O concluzie a-istorică a autorului: „celibatul impus episcopilor, dar căsătoria îngăduită preoţilor parohi – a permis călugărilor monopolul asupra episcopatului în Biserica răsăriteană”, p. 136-137. Au fost destui episcopi în istoria Bisericii Ortodoxe care au fost mireni înainte ca Sinodul să dorească să fie ridicaţi în treapta de episcop. S-a instituit faptul ca episcopul să fie monah pentru ca să nu existe o trecere, pe motiv de filiaţie, a episcopiei de la părinţi la copii./

Autorul vrea să ne inducă ideea separaţiei radicale între monahi şi mireni în Ortodoxie, realitate care nu a existat şi nu există, p. 137/ Consideră că reforma perpetuă în monahismul romano-catolic a fost mai mult decât necesară, p. 139 Noi înţelegem această reformă ca o îndepărtare voită de atmosfera religioasă a primului mileniu creştin. /

10

Cap. 10, Mirele sufletului, p. 145-156./ Nikolaus von Zinzendorf, întemeietorul sectei morave îl influenţează pe John Wesley, împreună cu Luther, p. 145./ Autorul repetă şi el inepţia clasică în mediile academice: „în secolul al VI-lea, a apărut o serie de scrieri greceşti care păreau să fi îmbinat elemente creştine cu idei neoplatonice aproape fără discriminare şi care purtau numele lui Dionisie Areopagitul”, p. 147./ Autorul spune inepţii pe bandă rulantă despre Sfântul Dionisie. Se observă puterea extrem de redusă de discernere a autorului şi motivele comune din scrierea sa./

Un adevăr brutal de sincer: în multe din poemele trubadurilor „veneraţia arătată doamnei [curtezanei n.n.] sugerează un fel de mariolatrie literară [adică vorbea de doamna X ca despre Prea Curata Fecioară. Acest lucru se vede şi în Renaştere şi în Romantism n.n.]; însă iubirea preaslăvită, cu tot rafinamentul ei, era adulteră”, cf. Thomas C. Bergin, Dante, Ed. by Orion Press, New York, 1965, p. 46, apud n. 39, p. 290/p. 154 a cărţii./ Şi autorul continuă: „Astfel versurile închinatei Sfintei Fecioare Maria şi cele închinate unei iubite puteau fi adesea schimbate între ele, ascunzând şi dezvăluind în acelaşi timp adevărata dorinţă a poetului pentru iubirea doamnei sale”, p. 154./

De multe ori am observat în teologia romano-catolică, protestantă şi mai ales neoprotestantă un erotism camuflat dar destul de viril, de bădăran în cântările lor cultuale, vecin cu obrăznicia. Concluzia: când nu mai ştii să faci diferenţă între iubirea pentru cineva şi venerarea Stăpânei lumii nu dovedeşti decât că eşti un desfrânat notoriu. Îmi aduc aminte de o rugăciune pe care am citit-o într-o biserică catolică ce m-a cutremurat. Era un fel de tras de şireturi cu Dumnezeu, o aroganţă şi o bădărănie incredibile./

Autorul recunoaşte că „în sânul misticii creştine medievale şi în protestantismul pietist s-a manifestat cu tărie individualismul”, p. 155. Cum s-ar fi putut întâmpla acest lucru, dacă am fi vorbit de o mistică real hristocentrică şi eclesiologică, în care relaţia noastră cu Hristos nu exclude ci presupune relaţia cu aproapele nostru? S-a manifestat şi se manifestă un individualism viforos pentru că oamenii credincioşi au început să nu mai vadă ceea ce îi uneşte, care e fundamentul lor, adică Hristos Dumnezeu, Cel activ şi prezent în mijlocul lumii. /

11

Cap. 11, Modelul divin şi uman, p. 157-169/ Autorul spune că Francisc de Assisi a întruchipat pe deplin viaţa şi învăţăturile Domnului Hristos, p. 157. Credem că nu are nimic de-a face cu ele./ Papa Pius al 11-lea îl numea, bineînţeles în mod ilegitim, pe Francisc: alter Christus [ al doilea Hristos], p. 157./ Primul biograf al său e Toma din Celano, p. 159/

Odată cu Francisc apar falsele vedenii ale Răstignirii Domnului şi stigmatele, născându-se astfel o religiozitate de esenţă tulbure, sub influenţă demonică. A se vedea p. 160, unde e redat episodul falsei vedenii care naşte stigmatele: „Viziunea a dispărut, lăsându-i inima arzând de fervoare, iar trupul impregnat de o miraculoasă asemănare. Pe dată au început să se ivească urmele cuielor în mâini şi în picioare, întocmai cum le văzuse el în viziunea Omului răstignit pe Cruce. Mâinile şi picioarele îi apăreau străpunse de cuie prin mijloc…Coasta dreaptă părea ca şi când ar fi fost străpunsă de o suliţă, fiind însemnată cu o cicatrice vânătă care adesea sângera” cf. Bonvantura, Major Life 13.3, ed. Habig, p. 731, apud n. 10, p. 291./

Până la el nu mai trăise nimeni astfel de experienţe trupeşti, falsele stigmate, experienţe ce nu sunt proprii niciunui Sfânt al Bisericii una, adică niciunui Sfânt ortodox răsăritean sau apusean din primul mileniu creştin./ Acest lucru îl recunoaşte şi autorul: „Se pare că Sfântul Francisc [pentru romano-catolici e sfânt pentru noi e un înşelat n.n.] este primul om din istorie care a primit rănile lui Hristos, însă de atunci s-au mai înregistrat şi alte cazuri, în jur de trei sute autentice, potrivit unui recensământ”, p. 161. Adică dracul a inventat pentru romano-catolici, odată cu Francisc, minuni speciale, ce nu au nimic de-a face cu adevărata asceză a Bisericii dintotdeauna. Recensământul de care vorbeşte autorul este cuprins în Dictionnaire de Théologie Catholique, vol. 15, Libraire Letouzey et Ane, Paris, 1903-1950, v. stigmatisation., apud. n. 13, p. 291./

Tot Francisc e cel care a inventat, în 1223, în satul Greccio din provincia Umbria a Italiei* obiceiul de a se improviza ieslea de la Betleem, care durează şi astăzi, p. 164./

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: