Conform LXX: ἀνάπαυσις ἁγία τῷ κυρίῳ [Ieş. 16, 23]. Sărbătoarea e sărbătoare în viaţa ta dacă te odihneşti întru Duhul lui Dumnezeu. Dacă te delectezi, dacă te îndulceşti cu frumuseţi duhovniceşti, cu vorbe duhovniceşti, cu imagini duhovniceşti trăieşti odihnă mare, neînchipuit de frumoasă. Când nu e odihnă frumoasă în noi este o inamiciţie dureroasă între trupul şi sufletul nostru, pentru că trupul se luptă împotriva sufletului prin patimile pe care şi le-a creat de-a lungul vieţii.

Sensul odihnei adevărate e viaţa sfântă. Albia odihnei e sfinţenia. Trăim o odihnă a Domnului, cu Domnul, în Domnul, după Domnul dacă suntem în sfinţenie, în simţirea harului lui Dumnezeu în inima noastră şi în viaţa noastră. Şi avea dreptate un creator de online acum câteva zile, când scria un articol în care ne spunea că nu toţi se bucură de sărbători. Da, nu toţi se bucură de sărbători! Mulţi păcătuiesc de sărbători crezând că petrec.

Sărbătoarea de care vorbim aici nu se reduce numai la participarea la sfintele slujbe ale Bisericii. Când ieşim din Biserică trebuie să continuăm sărbătoarea acolo unde trăim, unde mergem, pentru că sărbătoarea este a inimii. Suntem în odihnă când suntem în gânduri bune. Suntem în odihnă când ne facem treaba cum trebuie. Suntem în odihnă când iertăm, când iubim, când ne curăţim de păcate, când suntem oameni ai corectitudinii de conştiinţă şi nu ai corectitudinii prescriptive, că aşa trebuie să facem şi facem.

Ca să trăim odihna lui Dumnezeu trebuie să facem ce simţim că ne îndeamnă harul lui Dumnezeu să facem.  Dacă conştiinţa noastră întru Duhul Sfânt spune să facem asta sau asta…atunci acele lucruri sunt bune, pentru că acelea ne aduc odihnă interioară trainică şi nu ne face mari numai de ochii lumii. Şi e observabilă odihna, creşterea în har şi în duhovnicie!

E reperabilă dacă urmăreşti schimbările de atitudine, de nuanţă, erupţiile de sinceritate, de mărinimie şi de cunoaştere ale celui întru care lucrează harul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea el nu poate să se ascundă, dacă îl priveşti duhovniceşte, pentru că harul lui Dumnezeu, care lucrează şi în tine, îţi dezvăluie cine este lumina din faţa ta.

Nu cred în creştini ortodocşi autentici fără pacea Sfântului Duh în inima lor! Nu cred în bunătatea ortodocşilor care nu au lacrimi dulci de iubire faţă de Domnul lor şi faţă de suferinţele oamenilor. Nu cred în creştini ortodocşi delicaţi care nu ştiu să zâmbească iertător. Nu cred în feţe mate, în ipocrizii titrate, în bădărănia care te avansează, în indelicateţea care sfidează orice urmă de omenie…

Pacea sfântă a lui Dumnezeu, odihna lui Dumnezeu în tine, ca şi înţelepciunea, dragostea, cuminţenia, bunătatea cresc pe măsură ce se infiltrează şi ajung şi în inimile altora din fiinţa ta. Cel întru care viază pacea este un rezervor de pace pentru alţii. E mai bine să găseşti un om care să te înveţe să te smereşti în faţa lui Dumnezeu decât să găseşti un om care să te înveţe să câştigi milioane de euro într-un an.  E un dar dumnezeiesc dacă ai duhovnici, părinţi, prieteni sau colegi care să te umple cu pacea lor.

Când au venit Îngerii din cer şi au slăvit pe Dumnezeu împreună cu păstorii au zis:  Δόξα ἐν ὑψίστοις θεῷ καὶ ἐπὶ γῆς εἰρήνη ἐν ἀνθρώποις εὐδοκίας  [Slavă/mărire întru cei  de sus ai lui Dumnezeu şi pe pământ pace {şi} bună-voire întru oameni][Lc. 2, 14]. Îngerii lui Dumnezeu au dorit ca slava pe care ei o aduc, ei, cei de sus, lui Dumnezeu să fie adusă şi pe pământ de către oameni, pentru ca să fie pace în ei şi între ei, şi dacă e pace e omenie, e bună învoire între oameni. Ceea ce ne doresc Îngerii lui Dumnezeu e să trăim în pacea care mulţumeşte lui Dumnezeu, în pacea care e bucurie pentru tot ce a făcut şi face Dumnezeu cu întreaga omenire, e înţelepciune, înţelepţire continuă din cele ale lui Dumnezeu.

Bineînţeles că subiectul nostru nu are relevanţă interioară pentru cei care nu au trăit niciodată pacea lui Dumnezeu ca urmare a împăcării lor prin Botez şi Spovedanie cu Dumnezeu.  Deşi vorbim aceeaşi limbă nu ne înţelegem. Şi nu ne înţelegem pentru că nu am trăit pe viu, în fiinţa noastră, niciodată, pacea lui Dumnezeu. Şi dacă nu am trăit-o, e adevărat, ea nu are sens. Dar dacă am trăit-o şi o trăim, şi vorbim prin prisma ei, nu ne putem închipui să mai vrem să trăim alandala, fără ea, într-o viaţă de mizerie.

Pentru că pacea lui Dumnezeu este indisolubil legată de sfinţenie, de dragoste, de curăţia sufletului şi a trupului, de împlinirea poruncilor, de tot ce ţine de ascultarea de Dumnezeu. Pacea duhului nostru e adevărata sărbătoare. Pacea este liniştirea fiinţei noastre, umplerea ei de bucurie nestăvilită, de fervoare, de o adâncă şi neţărmurită, nemărginită delicateţe în relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Dacă vezi cele ale lui Dumnezeu eşti delicat, eşti atent, te umpli de sfială. Dacă te umpli de sfială e normal să nu calci pe bătături pe oamenii care se adâncesc în recunoştinţa lor faţă de Dumnezeu. Însă pacea duhului nu exclude faptul de a nu vedea răul şi perversitatea din oameni, ci dimpotrivă pacea duhului, lăuntrică devine atunci o durere duhovnicească pentru malformaţiile interioare ale oamenilor pe care le aduc păcatele şi nu accidentele de maşină.

Un om schilodit de maşină, un om beteag din naştere nu e o ruşine, nu e un om care nu poate să se umplă de pacea lui Dumnezeu. Omul care dă afară pacea din el e cel care se luptă zilnic cu voia lui Dumnezeu, căruia îi place să fărâme, să murdărească, să paraziteze lucrurile din jurul lui. Dacă lumea arată rău în jurul nostru e pentru că noi nu facem nimic ca să fie mai frumoasă. Dacă vedem numai răul din jur e pentru că nu avem binele în noi şi vedem numai prin ceea ce ne caracterizează în mod esenţial: murdăria.

Pacea e astuparea murdăriei proprii de harul lui Dumnezeu. Pacea e sărbătoarea care se vede atunci când stai de vorbă cu un om al păcii. Dar omul care are în el  pacea e un om al unirii cu cei care se unesc cu binele, cu harul lui Dumnezeu şi nu cu răul. Dacă Domnul a adus sabia şi sciziunea în familie a adus-o acolo unde unii sunt cu Dumnezeu şi alţii cu dracul, cu potrivnicul, cu duşmanul, cu cel care ne invidiază mântuirea. Şi e normal, ca acolo unde pacea ne desparte pe unii de alţii, acolo unde alegerea ne desparte să nu putem fi împreună.

Adevărata familie e unită numai de către Duhul lui Dumnezeu, întru Hristos, după voia Tatălui.  Dacă vrei o familie ideală, perfectă, nu o poţi avea în mod ideologic sau printr-o constrângere anume. Nu poţi să-ţi forţezi copilul să te iubească şi nici propria-ţi soţie! Dacă emani pace şi ei caută pacea care covârşeşte toată mintea vei avea o familie care va privi la tine ca la soare, ca la izvorul frumuseţii lor, al bucuriei şi al stabilităţii lor. Dacă tu eşti capul familiei, ca părinte şi soţ, cei din jurul tău vor fi plini de tine pentru că te vor vedea că şi tu eşti plin de ei, că mori de dorul lor, de dragul lor, pentru binele lor.

Nu merge fără dragoste şi fără uitare de sine! Dragostea e o uitare de sine pentru că vezi pe alţii. Nu poţi să vezi pe alţii dacă te vezi numai pe tine! Te vezi pe tine dacă te uiţi pe tine pentru alţii. Ca să simţi ca părinte povara dulce a păstoririi celor raţionali trebuie să faci uz de raţionalitatea inimii, de raţionalitatea care nu sfidează bunul simţ, candoarea, fragilităţile personale. Ca să ai trebuie să fii. Ca să fii trebuie să te uiţi. Şi când te uiţi pe tine şi vezi numai pe El şi pe ei…atunci te umple pacea lui Dumnezeu care face din viaţa ta o sărbătoare. Şi sărbătoarea e o sărbătoare zilnică dacă eşti cu pacea Treimii în tine.

Pr. Dorin Picioruş

Did you like this? Share it: