Zi: 1 ianuarie 2008

14

Cap. 14, Domnul păcii, p. 197-211./ Trei teorii despre război din perspectivă romano-catolică şi protestantă: doctrina războiului just, teoria cruciadei şi ideologia pacifismului creştin, p. 198./ Luther a apărat ideea războiului just, p. 198./ Luther a pledat pentru datoria soldatului de a merge la război, p. 198/

Pentru Luther războiul nu era un rău în sine, p. 199/ Însă Luther interpretează cuvintele Domnului din Predica de pe Munte ca fiind împotriva răscoalei populare dar nu a condamnat şi războiul, p. 200/ Spune autorul că reformaţii au mers pe ideea Sf. Augustin, aceea cum că războiul just e purtat pentru a obţine pacea, p. 200-201./

Papa Urban II a fost primul papă care promis iertarea păcatelor şi indulgenţe celor care vor participa la cruciada anti-turcească. La Conciliul de la Clermont, din 27 noiembrie 1095, p. 202/ Fervoarea cruciaţilor era formată, spune istoricul Runciman, din scuza că cruciadele şi uciderile care se făceau erau împotriva duşmanilor lui Dumnezeu, p. 202/ Această fervoare nefastă a cruciaţilor a dus la ceea ce se numeşte, spune autorul, „marea trădare a creştinătăţii”, când cruciaţii romano-catolici au atacat, cucerit şi jefuit, într-un mod incalificabil, Constantinopolul ortodox, în cadrul cruciadei a patra din 1204, p. 202/

Autorul consideră această mârşăvie istorică, în care s-au distrus Bisericile ortodoxe şi s-au furat Sfintele Moaşte, manuscrise şi obiecte de preţ ale ortodocşilor drept o „crimă împotriva umanităţii”, „un act de o uriaşă nebunie politică” şi o încălcare flagrantă a învăţăturii creştine, p. 202. Îi dăm dreptate întru totul autorului în această problemă. Devastarea Constantinopolului la 1204 a fost un pas mai adânc în perimetrul depărtării fundamentale de lumea romano-catolică a popoarelor ortodoxe./

Thomas Müntzer e catalogat de autorul nostru drept exponentul epocii reformate care se apropie cel mai mult de idealul cruciaţilor romano-catolici, p. 204./ Müntzer încuraja populaţia spre o revoluţie creştină, spre un război sfânt împotriva duşmanilor lui Hristos, p. 205./

Anabaptiştii evanghelici, spune autorul, nu doreau să modeleze societatea după preceptele scripturale ci doreau să devină o comunitate autentic creştină, o turmă mică a Domnului, p. 207/

15

Cap. 15, Propovăduitorul dreptei judecăţi, p. 212-225. / În epoca falsului iluminism şi al falsei raţiuni, adică în sec. 17-18, imaginea tradiţională a lui Iisus suferă deformări radicale, p. 212./ Se caută Iisusul istoric prin detronarea, spune autorul, a Iisusului cosmic, p. 212 şi are dreptate./

Primii care modifică percepţia asupra lui Iisus sunt Matthew Tindal şi Isaac Newton, spune autorul, p. 212-213./ Tindal dorea o punere a Scripturii în acord cu raţiunea iar Newton respingea triadologia şi hristologia dar credea că pot exista minuni, p. 214. Asemenea lui John Milton, Newton credea că Iisus e subordonat Tatălui, fapt pentru care, pe drept motiv, a fost catalogat drept arian, adept al ereziei hristologice a lui Arie, p. 214./

Cel care neagă minunile Scripturii în mod sistematic este David Hume, p. 214 însă, conchide el, „credinţa este cea mai mare minune şi singura”, p. 214./ Astfel, prin negarea minunilor Domnului descrise de Sfintele Evanghelii, „minunile săvârşite de Iisus îşi pierd orice putere [în mintea celor care priveau fals raţionalist viaţa Domnului n.n.] de a dovedi cine este El”, p. 214./

Hermann Samuel Reimarus propunea o filosofie a religiei deistă, asemănătoare celei propuse de Tindal, p. 216, spunând că Iisus nu a propovăduit nicio nouă taină a credinţei, p. 217./ Reimarus neagă dogma Sfintei Treimi şi spune că minunile Domnului nu erau demne de luat în seamă, p. 217. Un luciferism de cea mai joasă speţă!/

David Friedrich Strauss publică în 1835-1836 o viaţă a lui Iisus, care în secolul al 19-lea a exercitat o mare influenţă asupra gândirii religioase din Anglia, p. 217/ Strauss caută „să înţeleagă” în această carte denigratoare la adresa vieţii Domnului identitatea istorică a lui Iisus, p. 218./ Astfel el şi alţi gânditori din vremea sa ajung la concluzia că „la temelia mesajului hristic nu se mai aflau [nu mai trebuie puse n.n.] comuniunea metafizică cu Dumnezeu în Sfânta Treime şi revelaţia divină, ci armonia dintre mesajul lui Iisus şi culmea înţelepciunii omeneşti de pretutindeni”, p. 218. Adică se dorea echivalarea gândirii creştine cu cea păgână, într-un talmeş-balmeş care anunţa New Age-ismul vremii noastre./

Pentru Jospeh Priestley, Iisus nu mai era Hristosul cosmic, adică Pantocratorul sau Unul din Treime, ci un învăţător inspirat de Dumnezeu, superior lui Socrate, p. 220./ Al treilea preşedinte al USA, Thomas Jefferson, spune autorul, nu prea înţelegea cum să împace unitatea şi Treimea dumnezeirii şi de aceea considera că nu e neapărată dogma Sfintei Treimi pentru a fi creştin, p. 221./ După ce îşi termină mandatul de preşedinte, Jefferson scrie o carte numită Viaţa şi principiile morale ale lui Iisus din Nazaret extrase textual din Evangheliile în limbile greacă, latină, franceză şi engleză, creând o viaţă a Domnului din care exclude prologul din Ev. a patra, Bunavestirea, naşterea feciorelnică, apariţia Îngerilor şi a păstorilor etc., p. 222./

Ambiţia ex-preşedintelui Jefferson era aceea că el poate să distingă între „adevăratele şi falsele precepte ale lui Iisus” editate de Sfinţii Apostoli în Evanghelii, p. 222./Concluzia acestuia e una bombă: Iisus este „cel mai mare dintre reformatorii religiei vicioase a propriei lui ţări” p. 224, deci un reformator regional, un om, un învăţat care nu a influenţat decât Israelul…/

Jefferson nega triadologia, nega unirea ipostatică şi considera că mesajul Domnului a fost „o etică a dragostei absolute şi a jertfirii de sine”, p. 224. Tocmai de aceea nu mai trebuie să ne mai mire astăzi că s-a ajuns la confundarea credinţei creştine cu o sumă de fapte bune sau cu o reverenţă a-dogmatică faţă de o divinitate slaba reprezentată./

Benjamin Franklin, colegul lui Jefferson, îi scria o scrisoare lui Ezra Stiles, preşedintele Colegiului Yale, în care îi spunea că are îndoieli asupra divinităţii lui Iisus dar morala şi religia lui Iisus „sunt cele mai bune pe care le-a văzut sau le va vedea vreodată lumea”, p. 224./

Pr. Dorin.

12

Cap. 12, Omul universal, p. 170- 183./ Jacob Burckhardt vorbeşte cu entuziasm despre descoperirile majore ale Renaşterii: omul şi lumea, p. 170. De fapt s-a înlocuit discuţia despre Dumnezeu şi voia Lui cu discuţia interminabilă despre om şi cum să îşi facă acesta de cap în toate felurile./

Însă dacă Burckhardt tratează Renaşterea ca pe o perioadă care se concentrează pe nevoile omului în afara nevoilor sale religioase, Konrad Burdach, spune autorul, afirmă dimpotrivă că Renaşterea a avut la bază ideea unei renaşteri religioase şi nu a unei renaşteri a amoralităţii așa cum a devenit până la urmă, p. 171./

Ideea de Om universal folosită drept simbol al Renaşterii „ilustrează foarte bine locul ocupat de Iisus în gândirea renascentistă, el fiind singurul Căruia I se poate spune uomo singolare şi uomo unico în sensul strict şi total al cuvântului”, p. 171./

Însă istoriografia secolului al 19-lea a gândit şi a explicat arta renascentistă drept „o revoltă naturalistă împotriva concepţiilor tradiţionale şi medievale despre Hristos, precum întruparea şi dogma referitoare la cele două firi, divină şi omenească”, p. 171./ Autorul crede că Goethe e cel care a deformat receptarea normală a ceea ce a însemnat Renaşterea, p. 171./

Pentru că Goethe interpreta Cina cea de Taină a lui Leonardo drept o „reprezentare naturalistă a unui subiect supranatural”, p. 172 – şi se vede că Goethe nu mai gândea pe Iisus ca Dumnezeu şi om – Walter Pater, în cartea sa Renaşterea. Studii de artă şi poezie, îl denumeşte pe Leonardo drept „cel mai profan dintre pictori”, p. 172./

Istoricul de artă Leo Steinberg însă a înţeles arta renascentistă drept „prima şi ultima etapă a artei creştine”, p. 173, lucru cu care un ortodox nu poate fi nicicând de acord. Pictura renascentistă e o ieşire din perceperea, din trăirea divino-umană a vieţii Bisericii şi de aceea, pe drept cuvânt, se observă că trupescul este maximalizat în detrimentul dumnezeiescului./

Numele real al lui El Greco este Domenikos Kyriakos Theotokopulos, p. 173/ Pictura Mântuitorul a lui El Greco e făcută cu ajutorul unui tânăr evreu ca model, dar, spune autorul, acesta a inclus o culoare care Îl învăluie pe Iisus care e regăsibilă în icoana ortodoxă a Schimbării la Faţă, p. 173.

Nu ştiu dacă am văzut vreodată pictura la care autorul se referă. Însă, despre ea, acesta spune: „această reprezentare este emblematică pentru misticismul creştin spaniol al secolului al XVI-lea, în a cărui atmosferă a lucrat El Greco. Rezultatul este o remarcabilă sinteză a unor tradiţii artistice, mistice şi teologice diferite – sinteză care îşi care simţită prezenţa în concepţia renascentistă despre Iisus ca Om Universal„, p. 173./

Dante Alighieri, spune autorul, „apelează la figura lui Iisus şi pentru a-şi susţine teologia politică”, p. 176, pentru că el apăra drepturile imperiului împotriva pretenţiilor papalităţii, cf. Ibidem./ Dante pleda pentru o segregare totală între Biserică şi Imperiu, în sensul că niciuna dintre instituții nu trebuie să i se subordoneze celeilalte, p. 177. Însă e o poziţie nerealistă din punct de vedere istoric./

Pasiunea, setea pentru antichitatea greco-latină a gânditorilor renascentişti „se întemeia pe convingerea că o sursă importantă a superficialităţii şi superstiţiilor prezentului o constituie necunoaşterea trecutului clasic [al lumii europene n.n.], şi prin urmare, recuperarea acestui trecut ar fi servit drept antidot. Ad fontes! [La izvoare! n.n.] era cuvântul de ordine: Înapoi la origini!„, p. 178. Numai că, în loc să se întoarcă la originile patristice ale Europei, la Sfinţii Părinţi, falsa Renaştere a Europei s-a întors la păgânismul greco-roman şi la filosofia acestuia, punând omul pătimaş, omul căzut deasupra omului renăscut prin Botez al Bisericii./

Renaşterea a trezit interesul pentru studierea limbii greceşti, p. 178, lucru bun pentru teologii de astăzi, pentru că atunci au început să apară primele ediţii critice ale Sfinţilor Părinţi în latină şi greacă./ Însă cum s-a produs reînvierea apetitului pentru limba greacă în Occident? Autorul spune adevărul, un adevăr eludat de foarte multe ori în tratatele ştiinţifice de teologie cât şi în istoriile artei occidentale: „Însă atunci când învăţaţii greci [adică ortodocşi n.n.] s-au refugiat în Occident venind dinspre Constantinopol [din cauza vitregiilor istorice n.n.] şi aducând cu ei manuscrisele autorilor clasici, ei au încurajat studierea acestor autori, a căror listă nu îi include numai pe filozofii, poeţii şi dramaturgii clasici, ci şi pe Părinţii Bisericii şi imnografii greci”, p. 178, adică pe Sfinţii care scriseseră cântările cultului ortodox./

Şi autorul continuă cu adevărul gol-goluţ al istoriei: „Dar textul grecesc pe care toată lumea [occidentală n.n.] dorea cu ardoare să înveţe să-l citească era Noul Testament. Căci, întocmai precum greaca lui Platon şi a lui Homer fusese aproape necunoscută în Evul Mediu [occidental n.n.], tot astfel şi celor mai mulţi teologi medievali de seamă le-a lipsit orice autoritate în ceea ce priveşte studierea textului original al Noului Testament. Nici măcar Augustin nu cunoştea prea bine greaca biblică şi patristică. Cu tot geniul său exegetic, el nu putea emite judecăţi filologice proprii şi nici nu putea apela la autorii creştini greci pentru care limba originală a Noului Testament fusese limba lor maternă. Această situaţie va genera o splendidă izolare care va avea consecinţe imediate pentru cultura Bisericii latine. Şi Toma d’ Aquino era dependent de traducerea în latină a Bibliei, şi câteodată de greşelile de traducere, pentru interpretările sale.”, p. 179/

Şi când au descoperit occidentalii, adică romano-catolicii, Noul Testament în limba greacă? Răspunsul autorului: sec. 15-16, p. 179/ Pentru el, Lorenzo Valla a fost primul cărturar italian, care „într-o lucrare satirică intitulată Elogiul Sfântului Toma d’Aquino…pledează pentru abandonarea scolasticii şi reîntoarcerea la Antichitatea creştină autentică reprezentată de Augustin şi de alţi Părinţi ai Bisericii, dar mai ales de Noul Testament”, p. 179./

Însă din exemplele pe care autorul ni le dă din gândirea exegetică a lui Valla rezultă că el a mers spre un extremism filologic, care iese din cadrele teologiei. Idee rezultată cf. p. 179./ Odată cu colegul lui Valla, Erasmus de Rotterdam, spune autorul, teologia a început să fie văzută ca fiind întemeiată în gramatică, în filologie, p. 180./ În 1516 apare Novum instrumentum al lui Erasmus adică prima ediţie occidentală a Noului Testament în limba greacă, cf. p. 180./

Ediţia noutestamentară a lui Erasmus a impulsionat cercetarea filologică a Scripturii, atât în mediul catolic cât şi în cel protestant, p. 180./ Autorul dă exemplu cardinaului Ximénez, arhiepiscop romano-catolic de Toledo şi întemeietorul universităţii din Alcala, care a întocmit o ediţie a Scripturii în 6 volume, în mai multe limbi, numită Complutensian Polyglot. El tipărise însă NT în 1514, înaintea celui al lui Erasmus, dar a circulat numai după al aceluia, p. 180./

Erasmus are o lucrare satirică numită Elogiul nebuniei, scrisă sau editată în 1509, în care îi îndeamnă pe papii romani să ia în serios titulatura de vicari ai lui Hristos şi să imite sărăcia şi eforturile pe care le presupune credinţa, p. 180-181./ Într-o altă lucrare a lui Eramus, din 1503, numită Enchiridion militis Christiani [Îndreptar al cavalerului creştin], Hristos e văzut ca unicul ţel în viaţă, p. 181./

Astfel, „autenticul Iisus era considerat Iisus din Evanghelii, a Cărui viaţă şi ale Cărui învăţături trebuiau să fie studiate pe baza surselor originale din Noul Testament grecesc”, p. 181./ Însă „identificarea filosofiei lui Hristos cu filosofia păgână [existentă la Erasmus] l-a convins pe Martin Luther de faptul că Erasmus nu crede cu adevărat în mesajul biblic, ci este mai curând un sceptic, un epicurean şi un moralist.”, p. 182. De unde rezultă toate acestea? / Erasmus moare la 12 iulie 1536, pare-se ca romano-catolic, p. 183/

13

Cap. 13, Oglinda Celui Veşnic, p. 184-196./ Prima afirmaţie a capitolului e o minciună istorică pe care am auzit-o până la exasperare: „Reforma [protestantă n.n.] s-a născut din dorinţa de înlocuire a autorităţii Bisericii instituţionale cu autoritatea lui Iisus cel istoric”, p. 184. Greşit! Reforma protestantă s-a născut din orgoliul europenilor germani de a nu mai fi cu papa, sub papucul papei şi din dorinţa de a-şi face o Biserică proprie după principii umaniste sadea. Reforma a fost o dorinţă politică îmbrăcată sub o formă religioasă, lucru care s-a observat din susţinerea imediată a fanatismului religios reformat de către unii principi ai vremii, care doreau cu tot dinadinsul să se desprindă de sub ascultarea religioasă faţă de papalitate. Dacă oamenii politici germani nu îl ajutau pe Luther în demersul său subiectivist nu aveam niciun fel de Reformă şi acesta sfârşea pe rug ca Hus, fără consecinţe importante./

Autorul, mergând pe mărturia lui Luther, făcută la un an înainte de moartea sa, spune că a devenit Reformatorul [pentru noi, Luther este doar Iniţiatorul unei noi secte/ biserici eterodoxe, numiţi-o cum vreţi, pentru că şi aşa nu are nicio relevanţă pentru istoria Bisericii Ortodoxe n.n.] pe care îl cunoaştem când a încercat să interpreteze Rom. 1, 17, cf. p. 184 şi când a înţeles că dreptatea lui Dumnezeu de care vorbeşte Pavel [cuvântul din Rom. 1, 17 se traduce şi ca dreptate şi ca milă] înseamnă „dreptatea prin care, de dragul lui Iisus Hristos, Dumnezeu îi face pe păcătoşi drepţi (dreptate activă) prin iertarea păcatelor întru justificare”, îndreptare, cf. p. 185./

Autorul spune că pentru Luther, Calvin şi Heinrich Bullinger, Hristos ca Oglinda în care trebuie să ne privim, devine o „metaforă cheie” a teologiei reformatorilor, p. 185./ Însă, reformatorii, adaugă autorul, s-au reflectat diferit în Oglinda-Hristos., p. 185/ Teologul luteran Karl Holl vede contribuţia Reformei din sec. 16 drept o îmbogăţire a culturii întregi cât şi a vieţii politice, p. 186. E o exagerare, bineînţeles./

Autorul consideră că contribuţia majoră a lui Luther a fost doctrina justificării iar realizarea literară cea mai importantă a fost traducerea în germană a NT, p. 187. Suntem de acord cu traducerea NT, e adevărat, a fost o piatră fundamentală în crearea limbii literare germane însă doctrina justificării/ îndreptării creată de Luther, din punct de vedere istoric, nu i-a influenţat major nici pe teologii ortodocşi şi nici pe cei catolici, ci a fost o interpretare normativă numai pentru mişcarea lui religioasă.

E jenant să maximalizezi, pentru că eşti protestant sau neoprotestant, contribuţia lui Luther sau a lui Calvin în teologie, în teologia generală, când ei nu au nicio semnificaţie specială în afara propriei lor biserici. Un teolog ortodox, catolic, anglican etc. se poziţionează faţă de Luther nu ca faţă de Sfântul Ioan Gură de Aur, care e un Părinte al Bisericii în sensul deplin al cuvântului, în sensul propriu al termenului, ci ca față de fondatorul şi teologul de referinţă al Bisericii Luterane. Această bombasticizare a teologiei şi a importanței reformatorilor pentru întreaga creştinătate nu are nimic de-a face cu istoria reală a celorlalte Biserici, ci din punct de vedere istoric şi al dezvoltărilor teologice este o exagerare plină de impertinenţă. Luther este ceva capital pentru adepţii lui de peste veacuri dar nu şi pentru noi. Pentru noi, el e un teolog eterodox însemnat, pe care îl studiem la modul opţional şi nu efectiv./

Autorul vorbeşte despre Luther ca despre „un geniu lingvistic”, p. 187. Nu pot să admit şi nici să infirm această emblemă pusă pe seama lui Luther./ Heinrich Bornkamm spune despre NT în ed. lui Luther că „s-a bazat în întregime pe sine însuşi atunci când a turnat Noul Testament în adevăratul tipar al limbii germane”, p. 187. E o exagerare. Oricine trăieşte diferite influenţe atunci când traduce un text şi se bazează pe conotaţii ale cuvintelor recunoscute la nivel popular. Nu poţi să traduci un text dacă nu ştii cum se pune problema, care e semnificaţia cuvintelor, adevărata rezonanţă a lor pentru publicul căruia i-o dedici. /

Autorul romano-catolic e prea laudativ cu Luther, fanfaronic de laudativ. Exemplu: „Duşmanii lui Iisus se aseamănă foarte bine cu cei ai lui Martin Luther, iar cititorului trebuie din când în când să i se aducă aminte că limba în care au fost scrise Evangheliile nu e germana, ci greaca”., p. 188-189./

Luther l-a influenţat teologic şi pictural pe Albrecht Dürer, p. 189./ Bach s-a inspirat din teologia lui Luther în muzica sa, p. 190/ O altă identificare şocantă şi inacceptabilă a autorului: „Bach a fost cel de-al cincilea evanghelist”, p. 191, prin muzica sa./

Un pasaj unde se plonjează în realitate: „ deşi atât el [Luther n.n.], cât şi Reforma au fost fără îndoială implicaţi în politică – când a murit în 1546 era angajat în medierea unui conflict între prinţi”, p. 193-194, însă nu a elaborat o doctrină politică creştină, p. 194. Calvin, spune autorul, la Geneva, a generat această politică creştină protestantă, p. 194./

Pr. Dorin.