Multiplele faţete ale Iisus-ului istoric în cercetarea lui Jaroslav Pelikan [6]
14
Cap. 14, Domnul păcii, p. 197-211./ Trei teorii despre război din perspectivă romano-catolică şi protestantă: doctrina războiului just, teoria cruciadei şi ideologia pacifismului creştin, p. 198./ Luther a apărat ideea războiului just, p. 198./ Luther a pledat pentru datoria soldatului de a merge la război, p. 198/
Pentru Luther războiul nu era un rău în sine, p. 199/ Însă Luther interpretează cuvintele Domnului din Predica de pe Munte ca fiind împotriva răscoalei populare dar nu a condamnat şi războiul, p. 200/ Spune autorul că reformaţii au mers pe ideea Sf. Augustin, aceea cum că războiul just e purtat pentru a obţine pacea, p. 200-201./
Papa Urban II a fost primul papă care promis iertarea păcatelor şi indulgenţe celor care vor participa la cruciada anti-turcească. La Conciliul de la Clermont, din 27 noiembrie 1095, p. 202/ Fervoarea cruciaţilor era formată, spune istoricul Runciman, din scuza că cruciadele şi uciderile care se făceau erau împotriva duşmanilor lui Dumnezeu, p. 202/ Această fervoare nefastă a cruciaţilor a dus la ceea ce se numeşte, spune autorul, „marea trădare a creştinătăţii”, când cruciaţii romano-catolici au atacat, cucerit şi jefuit, într-un mod incalificabil, Constantinopolul ortodox, în cadrul cruciadei a patra din 1204, p. 202/
Autorul consideră această mârşăvie istorică, în care s-au distrus Bisericile ortodoxe şi s-au furat Sfintele Moaşte, manuscrise şi obiecte de preţ ale ortodocşilor drept o „crimă împotriva umanităţii”, „un act de o uriaşă nebunie politică” şi o încălcare flagrantă a învăţăturii creştine, p. 202. Îi dăm dreptate întru totul autorului în această problemă. Devastarea Constantinopolului la 1204 a fost un pas mai adânc în perimetrul depărtării fundamentale de lumea romano-catolică a popoarelor ortodoxe./
Thomas Müntzer e catalogat de autorul nostru drept exponentul epocii reformate care se apropie cel mai mult de idealul cruciaţilor romano-catolici, p. 204./ Müntzer încuraja populaţia spre o revoluţie creştină, spre un război sfânt împotriva duşmanilor lui Hristos, p. 205./
Anabaptiştii evanghelici, spune autorul, nu doreau să modeleze societatea după preceptele scripturale ci doreau să devină o comunitate autentic creştină, o turmă mică a Domnului, p. 207/
15
Cap. 15, Propovăduitorul dreptei judecăţi, p. 212-225. / În epoca falsului iluminism şi al falsei raţiuni, adică în sec. 17-18, imaginea tradiţională a lui Iisus suferă deformări radicale, p. 212./ Se caută Iisusul istoric prin detronarea, spune autorul, a Iisusului cosmic, p. 212 şi are dreptate./
Primii care modifică percepţia asupra lui Iisus sunt Matthew Tindal şi Isaac Newton, spune autorul, p. 212-213./ Tindal dorea o punere a Scripturii în acord cu raţiunea iar Newton respingea triadologia şi hristologia dar credea că pot exista minuni, p. 214. Asemenea lui John Milton, Newton credea că Iisus e subordonat Tatălui, fapt pentru care, pe drept motiv, a fost catalogat drept arian, adept al ereziei hristologice a lui Arie, p. 214./
Cel care neagă minunile Scripturii în mod sistematic este David Hume, p. 214 însă, conchide el, „credinţa este cea mai mare minune şi singura”, p. 214./ Astfel, prin negarea minunilor Domnului descrise de Sfintele Evanghelii, „minunile săvârşite de Iisus îşi pierd orice putere [în mintea celor care priveau fals raţionalist viaţa Domnului n.n.] de a dovedi cine este El”, p. 214./
Hermann Samuel Reimarus propunea o filosofie a religiei deistă, asemănătoare celei propuse de Tindal, p. 216, spunând că Iisus nu a propovăduit nicio nouă taină a credinţei, p. 217./ Reimarus neagă dogma Sfintei Treimi şi spune că minunile Domnului nu erau demne de luat în seamă, p. 217. Un luciferism de cea mai joasă speţă!/
David Friedrich Strauss publică în 1835-1836 o viaţă a lui Iisus, care în secolul al 19-lea a exercitat o mare influenţă asupra gândirii religioase din Anglia, p. 217/ Strauss caută „să înţeleagă” în această carte denigratoare la adresa vieţii Domnului identitatea istorică a lui Iisus, p. 218./ Astfel el şi alţi gânditori din vremea sa ajung la concluzia că „la temelia mesajului hristic nu se mai aflau [nu mai trebuie puse n.n.] comuniunea metafizică cu Dumnezeu în Sfânta Treime şi revelaţia divină, ci armonia dintre mesajul lui Iisus şi culmea înţelepciunii omeneşti de pretutindeni”, p. 218. Adică se dorea echivalarea gândirii creştine cu cea păgână, într-un talmeş-balmeş care anunţa New Age-ismul vremii noastre./
Pentru Jospeh Priestley, Iisus nu mai era Hristosul cosmic, adică Pantocratorul sau Unul din Treime, ci un învăţător inspirat de Dumnezeu, superior lui Socrate, p. 220./ Al treilea preşedinte al USA, Thomas Jefferson, spune autorul, nu prea înţelegea cum să împace unitatea şi Treimea dumnezeirii şi de aceea considera că nu e neapărată dogma Sfintei Treimi pentru a fi creştin, p. 221./ După ce îşi termină mandatul de preşedinte, Jefferson scrie o carte numită Viaţa şi principiile morale ale lui Iisus din Nazaret extrase textual din Evangheliile în limbile greacă, latină, franceză şi engleză, creând o viaţă a Domnului din care exclude prologul din Ev. a patra, Bunavestirea, naşterea feciorelnică, apariţia Îngerilor şi a păstorilor etc., p. 222./
Ambiţia ex-preşedintelui Jefferson era aceea că el poate să distingă între „adevăratele şi falsele precepte ale lui Iisus” editate de Sfinţii Apostoli în Evanghelii, p. 222./Concluzia acestuia e una bombă: Iisus este „cel mai mare dintre reformatorii religiei vicioase a propriei lui ţări” p. 224, deci un reformator regional, un om, un învăţat care nu a influenţat decât Israelul…/
Jefferson nega triadologia, nega unirea ipostatică şi considera că mesajul Domnului a fost „o etică a dragostei absolute şi a jertfirii de sine”, p. 224. Tocmai de aceea nu mai trebuie să ne mai mire astăzi că s-a ajuns la confundarea credinţei creştine cu o sumă de fapte bune sau cu o reverenţă a-dogmatică faţă de o divinitate slaba reprezentată./
Benjamin Franklin, colegul lui Jefferson, îi scria o scrisoare lui Ezra Stiles, preşedintele Colegiului Yale, în care îi spunea că are îndoieli asupra divinităţii lui Iisus dar morala şi religia lui Iisus „sunt cele mai bune pe care le-a văzut sau le va vedea vreodată lumea”, p. 224./
Pr. Dorin.