+ LAURENŢIU,
DIN MILA LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL SIBIULUI ŞI
MITROPOLITUL ARDEALULUI
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!
Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Ne-a învrednicit şi anul acesta Prea Bunul Dumnezeu să ajungem binecuvântatul praznic al Naşterii Domnului cu pace şi bucurie, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale cele bogate revărsate asupra noastră. Crăciunul este praznicul bucuriei, e sărbătoarea „împlinirii celor făgăduite”, căci, ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat şi proorocii au profeţit şi drepţii au dorit să vadă, astăzi s-a împlinit: Dumnezeu S-a arătat pe pământ şi a locuit între oameni. Este taina cea mare a creştinismului, este misterul de necuprins al iubirii lui Dumnezeu, este realitatea nouă, unică şi mântuitoare în care am intrat odată cu venirea la noi a Creatorului nostru.
Prin cântările acestei sărbători, prin frumoasele colinde care răsună în aceste zile, Biserica vrea să ne prezinte sintetic şi poetic întreaga iconomie a mântuirii, împlinită de Mântuitorul Iisus Hristos. Ceea ce textul cultic vesteşte este explicat şi comentat în scrierile sfinţilor părinţi.
Toţi marii Părinţi ai Bisericii vorbesc despre misterul negrăit al iubirii lui Dumnezeu arătat în istoria mântuirii neamului omenesc şi împărtăşit credincioşilor la fiecare sărbătoare a anului bisericesc.
Din iubire Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, spune Sfântul Vasile cel Mare, pentru a împărtăşi acestei fiinţe raţionale şi libere iubirea Sa, pentru ca prin asemănare să cunoască pe Cel asemenea, adică pe Creatorul său şi să răspundă acestei iubiri pentru ca astfel chipul să ajungă la asemănare[1].
Dragostea aceasta negrăită a lui Dumnezeu s-a exprimat dintru început în starea fericită pe care a gustat-o omul în rai, în acel „bine foarte” prin care Creatorul le-a făcut pe toate. Căci, nu pe om l-a făcut primul, pentru a nu fi sărac, spune acelaşi sfânt părinte, ci a făcut mai întâi cerul, pământul şi toate plantele şi animalele peste care l-a pus stăpân, alegând un loc special din tot pământul unde l-a aşezat pe om, „un locaş deosebit, în propria-I podoabă, în rai având astfel tot ce îi era necesar pentru a se îndulci şi a gusta din dragostea dumnezeiască„.[2]
Scurtă a fost această stare primordială de fericire, căci din invidia diavolului şi din neascultare de porunca dumnezeiască omul pierde această bucurie de „a fi împreună” cu Dumnezeu, pentru că, ne explică acelaşi mare ierarh din Cezareea Capadociei, „Adam, care era sub paza lui Dumnezeu şi se desfăta cu bunătăţile Lui, iute s-a săturat de toate aceste bunătăţi şi ocărând oarecum saţiul, a preferat frumuseţii spirituale ceea ce părea plăcut ochilor trupului şi a preţuit mai mult săturarea pântecelui decât desfătările cele duhovniceşti. De aceea îndată a şi fost izgonit din rai, a pierdut acea vieţuire fericită şi a ajuns rău, nu din constrângere, ci din nesocotinţă. De aceea a şi păcătuit pentru că a întrebuinţat rău libera voinţă şi a murit din pricina păcatului, «că plata păcatului este moartea». Cu cât se depărta de viaţă, pe atât se apropia de moarte. Că Dumnezeu este viaţă, iar lipsa vieţii, moarte.„[3]
Cunoaştem cu toţii drama căderii şi consecinţele ei. La originea răului în lume se află neascultarea de porunca dumnezeiască, din ispita şi lucrarea diavolului. „El, ispititorul, este urâtor de oameni, spune Sfântul Vasile, pentru că este luptător împotriva lui Dumnezeu. De la început a urât şi s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu cel Atotputernic, l-a dispreţuit pe Stăpânul, s-a înstrăinat de Dumnezeu. Văzând însă pe om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi neputând călca împotriva lui Dumnezeu, toată răutatea lui a vărsat-o împotriva chipului lui Dumnezeu…”[4].
Şi aşa omul a ajuns să cadă în păcat, aşa a intrat în lume moartea şi stricăciunea firii omeneşti. Dar, Dumnezeu „nu l-a trecut pe om cu vederea, ne explică acelaşi mare ierarh capadocian, ci mai întâi lege i-a dat spre ajutor, îngeri i-a rânduit spre pază şi îngrijire, prooroci a trimis ca să mustre răutatea şi să înveţe virtutea, a pus stavilă pornirilor spre răutate prin ameninţări, prin făgăduinţe a trezit dorinţa spre cele bune. Căci bunătatea Domnului nu ne-a părăsit şi iubirea Lui faţă de noi n-am putut să o împiedicăm”[5]. Am fost rechemaţi din moarte şi am obţinut iarăşi viaţa prin Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care a venit pe pământ şi „S-a născut din femeie pentru ca să-i renască pe toţi cei născuţi şi S-a răstignit de bunăvoie, pentru a-i milui pe cei ce nu s-au răstignit de bunăvoie…„[6]
Adâncul tainei iubirii lui Dumnezeu s-a arătat deplin la venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ „nu prin foc şi în sunete de trâmbiţe şi pe un munte fumegând sau printr-un nor întunecos şi prin furtuni care înspăimântă sufletele celor care îl ascultă, după cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare, ci acum este Dumnezeu în trup, Care vorbeşte cu blândeţe şi cu bunătate cu cei care au aceeaşi natură umană ca şi El. Dumnezeu în trup: [El] nu lucrează asupra noastră din depărtări, aşa cum lucra prin profeţi, ci chiar prin trupul Lui Însuşi, cel de o rudenie cu al nostru, pentru a readuce la Sine tot neamul omenesc.„[7]
Din toate aceste pasaje patristice este evident faptul că opera de mântuire împlinită de Dumnezeu-Omul este taina divino-umană a iubirii divine întrupate, este realitatea nouă, mântuitoare adusă în lume de întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă la începutul lumii Creatorul a sădit chipul Său în om, la venirea Sa în lume, la re-crearea lumii, bogăţia infinită a bunătăţii şi iubirii lui Dumnezeu a luat forma virtuţilor umane, s-a arătat prin smeritul chip omenesc pentru ca pe toţi oamenii să-i atragă la Sine. Doar prin această unire negrăită şi tainică natura umană a putut fi izbăvită de păcat, de moarte şi de tirania diavolului. Păcatul l-a depărtat pe om de Dumnezeu şi numai Dumnezeu putea să îl readucă pe om la comuniunea cu Sine. Astfel, Fiul lui Dumnezeu se coboară la om, se îmbracă cu trup omenesc din preacurata Fecioară Maria, pentru ca omul să se întoarcă la Dumnezeu, să se umple de Dumnezeu. Sfântul Atanasie cel Mare spune că firea umană a fost dată Fiului lui Dumnezeu ca unui doctor iscusit pentru a o izbăvi de muşcătura cea înveninată a şarpelui, pentru a o curăţi şi a o învia şi a-i dărui nemurirea[8]. Iar acest doctor plin de bunătate, spune acelaşi sfânt părinte, S-a făcut El Însuşi medicamentul firii noastre, pentru ca toţi să ne izbăvim de păcat, de diavol şi de moarte gustând din Prea Curat Trupul Lui, împărtăşindu-ne de viaţa care izvorăşte din El.[9]
Întrupându-Se, Dumnezeu-Cuvântul a adus pe pământ toate bogăţiile cereşti, tot adevărul dumnezeiesc, toată fericirea raiului pierdută prin neascultare şi, de aceea, spune Sfântul Grigorie Teologul, prin Betleem oamenii au intrat iarăşi în paradis, căci Cel Care îmbogăţeşte S-a sărăcit de bunăvoie, pentru ca omul să se îmbogăţească cu Dumnezeirea Lui; şi Cel plin S-a golit pentru puţin timp de slava Sa, ca omul să se împărtăşească de plinătatea Sa.[10]
„Când Fiul lui Dumnezeu a văzut că păcatul, întinând sufletul a distrus şi în trup tot ce El a pus ceresc în el şi că şarpele cel viclean stăpânea peste oameni, atunci El nu a trimis alt remediu împotriva bolii decât pe Sine, căci un alt medicament ar fi fost insuficient pentru o astfel de mare suferinţă, şi, după ce S-a deşertat de slava pe care o avea ca Fiu născut din Tatăl fără de mamă, El cel nemuritor S-a făcut muritor întrupându-Se în trupul unei Fecioare, ieşind din el atât Dumnezeu cât şi om, atât nemuritor cât şi muritor, unind în Sine cele două firi, una ascunsă, iar alta văzută… În aceste două firi, dumnezeiască şi omenească, Hristos S-a arătat ca Noul Adam pentru ca pe Adam cel dintâi să îl mântuiască. Dar El a apărut cu totul acoperit sub acoperământul trupului luat din Fecioară, pentru că altfel nu ar fi fost posibil să se apropie de slăbiciunile oamenilor şi pentru că era necesar ca şarpele, care se crede înţelept, să se apropie din nou de acest Adam şi să Îl întâlnească pe Dumnezeu…”[11]
Iubiţi credincioşi,
Precum într-o familie venirea în lume a unui copil e aşteptată cu ardoare, în aceeaşi fel Biserica, marea familie creştină, odată cu apropierea Crăciunului se umple de bucuria venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu. E bucuria coborârii lui Dumnezeu la om, e fericirea vederii, auzirii, pipăirii Lui, pe care Biserica o păstrează în imnele acestei sărbători. De ce este atât de actuală şi inepuizabilă această bucurie an de an? Pentru ce creştinismul nu încetează a sărbători în fiecare an pe 25 decembrie venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu? Este oare Crăciunul doar o simplă amintire, o re-punere în scenă a unor evenimente şi fapte trecute din istoria mântuirii? Este Crăciunul un simplu eveniment istoric, comemorat şi repetat la infinit asemenea unei zile naţionale? Care este taina bucuriei perpetue pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu an de an?
Răspunsul la toate aceste întrebări ni-l oferă semnificaţia tainică a cultului Bisericii, în cadrul căruia omul se întâlneşte cu Hristos, cu Hristos cel răstignit şi înviat, cu Hristos în Care sunt concentrate toate evenimente iconomiei mântuirii. Întâlnirea cu Hristos prin Duhul Sfânt este taina bucuriei fiecărei sărbători. Noi, acum, nu doar cugetăm la Hristos şi la tot ce a făcut El pentru noi, ci intrăm în legătură cu El prin cântări şi rugăciuni, ne împărtăşim de El prin Jertfa Euharistică, prin Sfintele Taine. Această maximă apropiere a lui Hristos de noi ne aduce în inimi bucuria fiecărui eveniment al vieţii Lui pământeşti pe care prin harul Sfântului Duh îl trăim ca mereu actual, mereu nou şi înnoitor pentru viaţa noastră. În Biserică putem astfel reitera întreaga viaţă a lui Hristos prin Sfintele Taine, după cum spune Sfântul Nicolae Cabasila, iar această împreună călătorie a lui Hristos cu noi prin întreg cultul Bisericii este o tainică realitate care aduce în inimile noastre bucuria fiecărui praznic împărătesc.
Cântările Crăciunului folosesc prezentul continuu tocmai pentru a exprima actualitatea bucuriei acestei întâlniri perpetue cu Hristos, prin cult. Astfel, în prima catavasie a praznicului, preluată din Cuvântarea la Arătarea Domnului a Sfântului Grigore Teologul, noi cântăm:
„Hristos se naşte, măriţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie lăudaţi-L, popoare, că S-a preamărit”.
Dreptmăritori creştini,
Dumnezeu a vrut să mântuiască neamul omenesc nu de la distanţă, ci Şi-a asumat firea omului cea căzută, făcându-Se ipostas al ei, acoperindu-Şi slava Sa pentru a putea intra în comuniune cu omul, devenind un Subiect pe măsura naturii omeneşti. Această coborâre a lui Dumnezeu la om arată iubirea, libertatea şi atotputernicia lui Dumnezeu, fiind maxima manifestare a puterii şi iubirii Lui. Părinţii Bisericii au văzut metaforic această coborâre a lui Dumnezeu la făpturile Sale, această chenoză drept „un joc” al dragostei dumnezeieşti în care Creatorul vine şi Se coboară ca un părinte la nivelul copilului bolnav, pentru a-l vindeca şi a-l atrage la dragostea şi bucuria comuniunii Sale, fără a pierde însă nimic din înălţimea şi atotputernicia Sa: „Cuvântul Cel preaînalt se joacă în tot felul de moduri, unind (cu Sine), după cum a binevoit, lumea întreagă de pretutindeni” spune Sfântul Grigorie Teologul în unul din poemele sale[12], arătând că manifestarea iubirii Ziditorului a toate, a Celui preaînalt, a Celui necuprins, este o coborâre negrăită, văzută metaforic ca un joc dumnezeiesc în care dragostea divină ia chip omenesc, dăruindu-se tainic făpturii pentru a o atrage astfel cu totul la sine.
Aceasta este taina cea mare a sărbătorii de astăzi: iubirea lui Dumnezeu vine la noi sub chipul smerit al unui prunc născut în sărăcie şi simplitate pentru a-l întâlni pe omul care îşi pierduse prin păcat nevinovăţia prunciei, pentru a-i dărui blândeţea, smerenia, simplitatea, nerăutatea şi frumuseţea originară.
Pruncul născut în Betleemul Iudeii, Mântuitorul lumii, a venit în lume pentru a întoarce inimile părinţilor spre copii, a celor frământaţi de gânduri, a celor dezbinaţi, a celor păcătoşi, a celor însinguraţi spre cei curaţi, spre cei simpli, spre cei smeriţi, spre cei lipsiţi de răutate, şi ne avertizează că „dacă nu vom întoarce şi nu vom fi ca şi copiii, nu vom intra în împărăţia cerurilor” (Mat 18,3).
Iubiţi credincioşi,
Imperativul Evangheliei este clar: Să ne facem cu toţii copii la inimă pentru a înţelege acest „joc al iubirii lui Dumnezeu”, această dăruire de dragoste care aşteaptă răspunsul nostru. Să lăsăm orgoliile personale, egoismul şi toate celelalte patimi, să ne golim de noi înşine, să coborâm în Betleemul inimii şi acolo să Îl întâlnim pe pruncul Hristos, sălăşluit prin Taina Sfântului Botez în inimile noastre cu toată frumuseţea, curăţia, blândeţea şi smerenia Lui, aşteptând răspunsul şi dragostea noastră. Hristos Cel smerit, Hristos pruncul a venit în lume, S-a întrupat, S-a răstignit şi a înviat, iar apoi prin harul Sfântului Duh S-a sălăşluit în inimile noastre, vrând să găsească suflete care să intre în dialog cu El, care să redescopere astfel frumuseţea originară a copilăriei neamului omenesc, adică starea de fericire din rai.
Să ne arătăm toţi copii ai lui Dumnezeu, fraţi ai lui Hristos, prin gustarea din viaţa Lui în Sfintele Taine, pentru ca astfel să trăim de acum o viaţă cerească, o viaţă nouă, renăscută de Sus, prin pocăinţă şi paza sfintelor Sale porunci. Apostolul neamurilor ne învaţă că a trăi această viaţa nouă în Hristos înseamnă a renunţa la patimile egoiste, înseamnă a omorî „mădularele .. cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este închinare la idoli…„, a lepăda mânia, defăimarea, cuvintele de ruşine, „pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării …” (Col. 3, 5-8).
Suntem îndemnaţi să nu iubim lumea şi cele din lume, adică pofta ochiului, pofta trupului şi trufia vieţii (cf. 1 In 2, 16), pentru ca astfel să ne arătăm asemenea pruncului Hristos, Fratele nostru mai mare, venit în lume nu doar să ne înveţe, dar şi să ne ajute să dobândim viaţa fericirii veşnice.
Avem datoria sfântă să păzim curăţia neamului românesc atât de ameninţată în acest ultim deceniu. Să nu uităm că această curăţie a copiilor este principalul gaj pentru care Dumnezeu mai ţine lumea. Oare putem rămâne indiferenţi de ceea ce se întâmplă în şcolile noastre, în societatea noastră? Oare putem trece cu vederea faptul că prin toate mijloacele mass-media, prin jocurile pe calculator, prin imaginile din presă sau de pe internet se atentează la sufletul curat al copiilor şi sfinţenia familiei? Oare ce pot învăţa cei mici puşi în faţa televizorului? Cine este oare răspunzător că noi lăsăm fiii neamului nostru să evadeze în fiecare zi într-o lume a violenţei, a desfrâului, a adulterului, a pornografiei propusă prin televiziunea comercială? Oare nu ne dăm seama de ce probleme ne vom lovi peste câţiva ani când copiii noştri vor creşte?
Să ne trezim, iubiţi credincioşi, să ne luptăm pentru păzirea curăţei noastre sufleteşti, dar şi a copiilor noştri. Să le dăm celor mici hrana sufletească de care au nevoie, să veghem creşterea lor, să îi deprindem de mici cu paza sfintelor porunci, cu mersul la biserică, să ne străduim să îi scoatem cu ajutorul rugăciunii, a Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Euharistii din toate capcanele şi cursele celui rău, oferindu-le ca alternative la seducţiile modernismului, o viaţă cât mai aproape de Dumnezeu şi de natură, precum şi o viaţă de adevărată comuniune de iubire în familie. Doar aşa copiii noştri vor deprinde cei şapte ani de acasă, vor învăţa care sunt valorile şi virtuţile specifice neamului nostru.
Biserica noastră, prin noul său întâistătător, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, ne-a oferit tuturor fiilor ei trei daruri alese: Radioul Trinitas, Postul de Televiziune şi cotidianul Lumina, care sunt nu doar alternative la cele lumeşti, ci adevărate lucrări de educaţie duhovnicească, prin rugăciune şi cateheză, de apărare a credinţei şi a spiritualităţii ortodoxe, de susţinere a propriei sale lucrări misionare şi filantropice.
Iubiţi credincioşi,
Naşterea Domnului este pentru noi sărbătoarea coborârii lui Dumnezeu, a locuirii Lui în şi printre oameni. Biserica ne îndeamnă să ne bucurăm nu ca la un praznic omenesc, ci ca la unul dumnezeiesc, nu lumeşte, ci mai presus de lume, nu cu cele ale noastre, ci cu cele ale Stăpânului, nu cu cele ale slăbiciunii, ci cu cele ale tămăduirii, nu în ospeţe şi necumpătări, ci în bucuria Duhului Sfânt, pentru ca Pruncul tânăr născut în ieslea Betleemului să Se nască şi să crească în inimile noastre prin împărtăşirea de Sfintele Taine, prin paza sfintelor porunci, prin vieţuire curată şi bineplăcută lui Dumnezeu. Să devenim copii, să ne întoarcem în noi înşine, să descoperim pe Hristos Pruncul din inimile noastre, să ne curăţăm de patimi, să vieţuim aşa cum ne-a învăţat Pruncul dumnezeiesc şi aşa cu un glas toţi să intonăm cântarea dulce a Bisericii noastre:
„Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă? Că pentru noi, Dumnezeu este între oameni; pentru firea cea stricată, Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi; pentru cei nemulţumitori, Făcătorul de bine; pentru cei robiţi, Slobozitorul; pentru cei ce şedeau întru întuneric, Soarele dreptăţii; pe cruce, Cel fără patimă; în iad, Lumina; în moarte, Viaţa; Învierea pentru cei căzuţi. Către Acesta să strigăm: Dumnezeul nostru, slavă Ţie!”.
Sărbători fericite!
An Nou binecuvântat!
Întru mulţi şi fericiţi ani!
Al Vostru arhipăstor şi rugător fierbinte către Dumnezeu,
+Dr. Laurenţiu Streza,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
[1]Sfântul Vasile cel Mare, Omilia la Psalmul 48, PG 29, 449C, în: Scrieri. Partea întâia: Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii şi Cuvântări, traducere, introducere şi note de Pr. D. Fecioru, (PSB 17), Bucureşti, 1986, p. 319.[2]Sfântul Vasile cel Mare, Omilie rostită în Lacizis 8, PG 31, 1453A.
[3]PG 31, 344D-345A, Fecioru, p. 443.
[4]PG 31, 1456C.
[5]PG 31, 913BD.
[6]PG 31, 1496A.
[7]PG 31, 1460B.
[8]Sfântul Atanasie cel Mare, Despre Întruparea Cuvântului 54, PG 25, 192BC.
[9]Ibidem, 61, PG 25, 277AB.
[10]Sfântul Grigorie Teologul, Omilia 44, PG 36, 612B şi Cuvânt la Arătarea Domnului 13, PG 36, 325AD.
[11]Sfântul Grigorie Teologul, Poeme dogmatice, Despre Testamente şi despre venirea lui Hristos, PG 37, 459-462.
[12]Sfântul Grigorie Teologul, Poeme etice, PG. 37, 624-625.