Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 2 ianuarie 2008 (Page 1 of 2)

Scrisoarea pastorală la Naşterea Domnului a ÎPS Teofan, Mitropolitul Craiovei [25 dec. 2007]

Omul – pelerin spre Împărăţia Cerurilor– Scrisoare pastorală la Naşterea Domnului 2007 –

† TEOFAN
Mitropolitul Olteniei

† TEOFAN

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ŞI MITROPOLIT AL OLTENIEI

Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mânăstiri şi dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Craiovei: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

„Veniţi credincioşilor, să vedem unde
s-a născut Hristos; pentru aceasta
să urmăm unde merge steaua cu magii”

Dreptslăvitori creştini,

Am ajuns, cu mila lui Dumnezeu, spre sfârşitul anului 2007 de la Naşterea lui Hristos. A fost un an destul de frământat pentru viaţa Bisericii Ortodoxe din România. Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a plecat dintre noi după o îndelungată şi frumoasă slujire a Bisericii lui Hristos. Cuvântul rostit de Sfântul Apostol Pavel înainte de plecarea sa la cer sintetizează, cred, şi gândul ultim al Părintelui nostru Patriarh: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” .

Acum, Biserica noastră este slujită de un alt Patriarh, ca Întâistătător, în persoana Preafericitului Părinte Daniel. Preafericirea Sa preia cârja patriarhală de la venerabilul său predecesor şi, astfel, prin purtarea de grijă a Atotţiitorului Dumnezeu, Biserica din România îşi continuă călătoria, prin această lume, spre Împărăţia Cerurilor.

Plecarea Părintelui Patriarh Teoctist dintre noi spre tărâmul veşniciei ne-a întărit şi mai mult în convingerea că noi, oamenii, nu suntem altceva decât călători prin „valea plângerii” acestei lumi. Trăim aici o vreme, după care ne îndreptăm spre o destinaţie, pe care, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, o putem denumi ca fiind „patria noastră” cea adevărată.

Iubiţi credincioşi,

Călătoria noastră prin această lume poate fi asemănată cu drumul parcurs de magii de la răsărit în căutarea Pruncului Iisus-Dumnezeu.

Ne naştem fiecare undeva, pe pământ, la un moment anume în curgerea istoriei. Părăsim pântecele cald al mamei şi pătrundem într-o lume pe care o întâmpinăm inconştient cu un ţipăt de plâns. Intuim prin aceasta realitatea în interiorul căreia o să vieţuim câteva decenii.

Anii trec; avem adesea bucurii adânci, dar şi mâhniri nenumărate. Nu de puţine ori ne întrebăm: de ce ne-am născut? Pentru ce ne-am născut? Care este rostul nostru pe acest pământ?

Blestemată chestiune imposibilă – viaţa – spunea un fost preşedinte al Academiei Române. Nu toţi oamenii privesc viaţa într-un mod atât de dramatic. Totuşi nu există fiinţă umană care să nu-şi fi pus, într-un fel sau altul, problema rostului vieţii sale pe acest pământ.

Magii despre care aminteşte Sfânta Evanghelie erau stăpâni peste popoare, oameni înţelepţi cărora nu le lipsea nimic din ceea ce îndeobşte numim „fericire”. Într-o zi anume, ei părăsesc ţara lor, familia şi bogăţia lor şi se lansează într-o călătorie plină de incertitudini. Ce, oare, s-a petrecut în inima lor ca să-i determine la un astfel de pas?

Ciudata apariţie a unei stele pe bolta cerului a fost îndeajuns de convingătoare pentru un asemenea demers? Steaua a avut, desigur, un impact puternic asupra magilor. Inimile magilor aveau cu certitudine, încă înainte de vederea stelei, dorurile lor, frământările lor, căutările lor. Apariţia stelei a fost picătura care a umplut aceste inimi aflate, dramatic, în căutarea adevărului.

Magii aveau totul pentru a se considera şi a fi consideraţi ca persoane fericite. Fericirea le lipsea, totuşi. Aveau totul şi le lipsea totul. Nu-L aveau pe Adevăratul Dumnezeu, pe Hristos.

De câte ori nu întâlnim în viaţă persoane care au totul şi sunt nefericite? Un gol imens se întrezăreşte în adâncul ochilor lor. De câte ori nu auzim despre sinucideri sau recurs la droguri în cazul unor persoane cărora nu le lipseşte nimic din bogăţia şi slava acestei lumi?
„Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, spunea un febril căutător al sensului vieţii din veacul patru, şi neliniştit este sufletul nostru până ce nu se va odihni întru Tine” .

Neliniştit şi întristat, gol şi părăsit de lumină era odinioară sufletul magilor. Frământat şi mâhnit, îndurerat şi lipsit de sensul vieţii este astăzi sufletul multor semeni de-ai noştri.

„Din noaptea întunecatei rătăciri”, cum spune cântarea Bisericii , magii au pornit în căutarea „Luminii adevărului” . Aflându-L pe Hristos, „s-au bucurat de El, ca de un om şi Domn”. Magii aveau totul, dar nu aveau bucurie. Bucuria o ai dacă-ţi cunoşti sensul vieţii. „Văzând steaua, care-i conducea spre Hristos, magii, spune Scriptura, s-au bucurat cu bucurie mare foarte” . Este bucuria vestită şi de înger păstorilor din Betleem: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că ni s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” .

Fraţi creştini, surori creştine,

Magii din Persia, Irakul cel frământat de azi, văzând pe Steaua-Hristos, s-au bucurat cu bucurie mare. Irod, regele iudeilor, „s-a tulburat” din acelaşi motiv. Iată două tipuri de oameni, iată două feluri de atitudine pe care le descoperim adesea în viaţa noastră şi a semenilor noştri. În faţa Adevărului unii se bucură, alţii se tulbură. Înaintea Adevărului nu poţi fi indiferent, neutru.

De-a lungul vieţii suntem chemaţi în diferite moduri, unele mai surprinzătoare decât altele, să ne înscriem, ca pelerini, pe drumul care duce la Betleem, pe drumul care duce la Dumnezeu. Fie că suntem frumos integraţi în viaţa Bisericii, fie că aflăm, la un moment dat, drumul spre ea, redescoperirea continuă şi trăirea cu intensitate a sensului vieţii în legătură cu Hristos este o necesitate pentru fiecare. Altfel, golul lăuntric devine viermele cel neadormit şi scrâşnirea dinţilor încă din această viaţă.

Fiecare biserică unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie este o peşteră în care Hristos întâmpină sufletul nostru obosit de confuzie, împovărat de îndoieli şi divizat lăuntric. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” .

Sărbătoarea Naşterii Domnului este, prin taina ei, o chemare către Hristos, către Biserica Lui. „Să mergem toţi unde se naşte Hristos, spune cântarea liturgică înainte de Crăciun, şi mergând acolo cu gândul… să-L întâmpinăm şi să-I aducem Lui, ca vrednice daruri, faptele bune” , „luminaţi fiind prin credinţă” .

Dreptslăvitori creştini,

Încheiem, peste câteva zile, anul 2007. Vor trece repede sărbătorile Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei. Vom reintra, după sărbători, în ritmul obişnuit al vieţii. Aşa s-a întâmplat şi cu magii, după ce s-au închinat lui Hristos, „s-au dus în ţara lor” . S-au dus la ale lor, dar momentul întâlnirii cu Hristos a fost decisiv pentru curgerea ulterioară a vieţii lor.

Întâlnirea noastră cu Hristos Cel născut în Betleem, tăiat împrejur a opta zi şi botezat în Iordan, va avea urmări pentru viaţa noastră în timpul anului 2008? Vom trăi zilele anului ce vine în ritmul paşilor liniştiţi ai magilor sau în agitaţia inimii tulburate a lui Irod? Îl vom avea pe Hristos ca izvor al bucuriei, al odihnei noastre lăuntrice, al răbdării în încercări şi al iubirii faţă de toţi? Sau vom fi înlănţuiţi, ca de atâtea ori, în drama iubirii de sine, în neputinţa de a ierta, în incapacitatea de a iubi?

Ne exprimăm nădejdea că valul de frumuseţe revărsat asupra noastră şi a lumii de Sărbătoarea Naşterii Domnului va înveşmânta zilele anului ce vine cu pace în familie, în ţară şi în lume, cu mai multă bunăvoire între oameni.

În duhul acestei nădejdi, adresez rugăciune fierbinte către Dumnezeu să vă aibă în ocrotirea Sa pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă. Bucuria Sfintelor Sărbători să vă fie deplină şi să se prelungească în toată vremea şi în tot locul.

Sărbători fericite!
La mulţi şi buni ani!
Al vostru frate rugător către Dumnezeu,

† TEOFAN

Mitropolitul Olteniei

Scrisoarea pastorală de Naşterea Domnului a ÎPS Bartolomeu, Mitropolitul Clujului [25 dec. 2007]

http://www.ziuadecj.ro/action/image?ID=856

SCRISOAREA PASTORALĂ de Crăciun a IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu

B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Când Domnul Hristos le-a amintit ucenicilor Săi că i se apropie patimile şi moartea, ei s’au întristat. Spre a-i duce însă cu gândul la învierea ce va urma, El le-a pus în faţă un exemplu din viaţa obişnuită a omului: „Femeia, când e să nască, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce naşte copilul nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s’a născut om pe lume. Aşadar, şi voi sunteţi trişti acum, dar Eu iarăşi vă voi vedea şi inima voastră se va bucura şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”. (1)

Iată deci o legătură directă între naştere şi înviere, ca şi cum pântecele mamei ar fi un mormânt în care s’a zămislit, se dospeşte şi biruie viaţa.
Şi iată de ce naşterea unui prunc iradiază bucurie nu doar în familia pe care o sporeşte, ci şi la vecini, la rude şi chiar în satul întreg, acolo unde încă se mai păstrează solidaritatea comunitară. Iar bucuria explodează în veselie atunci când pruncul primeşte baia naşterii celei de a doua, din apă şi din Duh(2), prin Taina Sfântului Botez. Ştim cu toţii ce înseamnă o cumetrie, ospăţul însoţit de daruri, cântece, jocuri şi voie bună.

Dacă pruncul se naşte într’o curte domnească, din viţă regală sau imperială, şi mai ales dacă e băiat, sărbătoarea se desfăşoară la scară naţională. Suveranul are un moştenitor, evenimentul e vestit prin trompete, tobe şi fanfare, clopotele bat în plin, poporul se adună cântând şi jucând în faţa palatului, tatăl iese în balcon cu pruncul ridicat pe braţe, mulţimile aclamă, văzduhul vibrează.

Dragii mei, acum două mii şi şapte ani în Betleemul Iudeii Se năştea Fiul lui Dumnezeu, Regele regilor şi Împăratul împăraţilor, Mântuitorul lumii. Ştim că fusese zămislit de la Duhul Sfânt în pântecele Fecioarei Maria din Nazaret, ştim că Iudeea se afla pe teritoriul imperiului roman, ştim că cezarul poruncise un recensământ general pentru evidenţa populaţiei şi estimarea impozitelor, ştim că fiecare cetăţean trebuia să fie recenzat în localitatea de baştină a neamului său, ştim că Maria făcea parte din descendenţa betleemică a regelui David, ca şi Iosif, cel rânduit de Dumnezeu să-i legitimeze Pruncul ca stare civilă şi s’o ocrotească de ignoranţa oamenilor, ştim că amândoi au călătorit greu spre Betleem în timp ce Maria se afla în stare binecuvântată, ştim că tocmai atunci, la sosire, Mariei i-a venit vremea să nască.

Numeroase colinde populare din Transilvania ne-o înfăţişează aici pe Maica Domnului rătăcind prin oraş şi bătând din poartă’n poartă, cu nădejdea că se va găsi cineva să-i deschidă şi să-i ofere o ospitalitate atât de necesară unei femei care din clipă’n clipă urmează să devină mamă. Nimeni însă nu-i deschide, ceea ce creează imaginea unor locuitori reci, nepăsători, egoişti, indiferenţi la trebuinţa altuia. E posibil ca aceste colinde să fie expresia literară a sentimentului care i-a apăsat pe ardeleni vreme de o mie de ani, acela că sunt trataţi ca străini în propria lor patrie.

Nu poate fi însă exclusă nici ideea că Iosif va fi încercat să afle niscaiva rudenii printre locuitorii Betleemului şi că, în cele din urmă, a trebuit să renunţe. Ceea ce ştim sigur este relatarea Sfântului Evanghelist Luca, anume că cei doi călători au încercat să afle un loc la han, dar că toate erau ocupate, ceea ce e plauzibil, de vreme ce la recensământ veneau iudei din toate laturile imperiului. Or, Luca este intelectualul de formaţie istorică şi rigurozitate ştiinţifică, singurul evanghelist care istoriseşte în amănunt Buna Vestire, vizita Fecioarei Maria la ruda sa Elisabeta, întâmpinarea şi profeţia Dreptului Simeon, episoade cu totul speciale, aflate chiar din gura Maicii Domnului, pe care, după tradiţie, a cunoscut-o personal şi căreia, în calitate de pictor, i-a făcut şi primul portret.

Aşa se face că, negăsind loc la han şi făcându-se seară, cei doi au nimerit într’un staul, unde Sfânta Fecioară L-a născut, în aceeaşi noapte, pe Pruncul Iisus. Evanghelistul nu-i spune staul, dar din tradiţie ştim că era vorba de o peşteră, adică adăpostul natural cu temperatură constantă în care erau adăpostite vitele pe timp de vară sau iarnă. Evanghelistul nu-i spune nici staul, nici peşteră, dar pomeneşte de trei ori cuvântul iesle, adică jgheabul de scânduri în care se pune nutreţul pentru hrana vitelor. Ei bine, această iesle cu paie curate şi fân binemirositor a fost patul în care Maica Sfântă L-a înfăşat pe Fiul lui Dumnezeu.

Aşa L-au găsit păstorii, în aceeaşi noapte. Aceştia făceau de strajă oilor pe câmp, când deodată cerul s’a luminat şi un înger le-a spus că în cetatea lui David li S’a născut, lor şi poporului întreg, un Mântuitor, Hristos Domnul. L-au văzut, I s’au închinat şi, întorcându-se, le-au spus şi altora ce auziseră de la înger. Cât vor fi priceput ei şi ceilalţi din toate acestea, nu ştim. Ştim însă că Iisus a intrat în anonimat, şi aşa va rămâne până la vârsta de treizeci de ani, când va ieşi la propovăduire şi va fi arătat mulţimilor de către Ioan Botezătorul.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Iată, am pus în paralelă fastul care însoţeşte naşterea unui suveran pământesc şi simplitatea în care a binevoit să Se nască Fiul lui Dumnezeu. De o parte, unul din împăraţii Bizanţului va fi supranumit Porfirogenetul, adică născut în aşternuturi mătăsoase de porfiră; de alta, un Nou-Născut în iesle săracă; de o parte, gloate în delir; de alta, câţiva ciobani uimiţi; de o parte, lumină, muzică, trâmbiţe şi clopote; de alta, noapte liniştită.

Noaptea era liniştită şi’n câmpul unde se odihneau oile păstorilor, numa’ că aici era o linişte a muzicii cereşti: bolta se deschisese larg şi’n cuprinderea ei cânta – ne spune Evanghelistul – mulţime de oaste cerească, lăudându-L pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Deşi am mai făcut-o şi altădată, în alte împrejurări (3) , voi încerca şi acum să răspund la întrebarea: Cui îi cântau îngerii? şi de ce?

Pentru aceasta trebuie să deschidem Biblia chiar la Cartea Facerii, capitolul 1, versetul 1, unde ni se spune:” Întru’nceput a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Prin „cer” se înţelege lumea nevăzută, spirituală, alcătuită din îngeri, iar prin „pământ” se înţelege lumea materială, alcătuită din toate elementele universului şi ale planetei pe care trăim. Aşadar, îngerii sunt primele creaturi ale lui Dumnezeu, iar menirea lor este aceea de a-L slăvi, lăudându-L şi preamărindu-L într’o neîncetată doxologie. Aceasta este slujba lor, Liturghia lor, de la început şi’n veşnicie.

E posibil să se nască întrebarea: Trebuie cumva să credem că Dumnezeu are nevoie de lăudători, asemenea suveranilor pământeşti, şi că anume pentru aceasta i-a făcut? Nicidecum, dragii mei! Făcuţi înaintea lumii materiale, ei au fost martorii tuturor celor şase zile în care universul, pământul şi viaţa de pe el au fost făcute în trepte, de la simplu la compus, culminând cu omul. În număr incomensurabil, ei au trăit surpriza de a vedea de fiecare dată ceva nou şi nebănuit, iar reacţia lor era pe măsură.

Cei ce locuiţi în oraşe aţi văzut, desigur, jocurile de artificii cu care se încheie, seara, marile sărbători naţionale, jerbele de flăcări colorate care împânzesc văzduhul şi cad şi se topesc ca o ploaie părelnică, incandescentă. Când două sau trei rachete sunt aruncate simultan şi din întâlnirea lor irump tot atâtea stele ale căror raze se întretaie fără să se ciocnească, spectacolul devine atât de măreţ încât privitorii de pe margini strigă de plăcere şi izbucnesc în aplauze.

Imaginaţi-vă, vă rog, miriadele de îngeri ai cerului care urmăreau apariţia astrelor gigantice dintr’un grăunte de materie, ca o explozie a infinitului mic în infinitul mare. O ştim chiar din Sfânta Scriptură, prin cuvintele lui Dumnezeu adresate lui Iov:
– Unde erai tu, atunci, întru’nceput, „când stele se năşteau şi îngerii mei toţi mă preamăreau în cor?

Într’adevăr, Iov nu exista, dar îngerii vedeau aurora universului, vedeau cum răsar lumile din bezna nimicului. Vedeau şi tresăreau. Vedeau şi se mirau. Vedeau şi se minunau. Vedeau şi se bucurau. Surpriza, mirarea, minunarea, bucuria, iată treptele repezi care stârnesc lauda. Preamărirea Creatorului nu e altceva decât bucuria de a fi a creaturii.

Cui şi de ce cântau îngerii deasupra Betleemului? Vedeau ei cum se nasc astre noi? Desigur, le puteau vedea, de vreme ce Dumnezeu Îşi continuă opera prin ceea ce un poet francez numea, metaforic, „început perpetuu” (5). Dar ochii lor nu erau îndreptaţi spre largul cerului, ci spre umila iesle în care Îl descopereau pe Fiul lui Dumnezeu înfăşat în scutece omeneşti. Fiul lui Dumnezeu, Cel născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, Cel care împreună cu Tatăl crease lumea şi toate ale ei, Cel despre care Evanghelistul Ioan avea să spună că „toate printr’Însul s’au făcut şi fără El nimic nu s’a făcut din ceea ce s’a făcut” (6), pe El Îl vedeau acum surâzându-le, dumnezeieşte din scutece. Îl vedeau şi se mirau. Îl vedeau şi se minunau. Îl vedeau şi se bucurau.

Se bucurau şi cântau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” Naşterea Domnului a fost marea surpriză a celor fără de trup. Planurile de taină ale lui Dumnezeu le erau ascunse chiar puterilor cereşti de rang înalt, şi cu atât mai mult îngerilor de rând, aşa cum avea s’o spună Sfântul Apostol Pavel(7). Arhanghelul Gavriil, care-i binevestise Sfintei Fecioare că-L va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, avusese o misiune specială şi un mesaj concret, el nefăcând parte din tagma îngerilor, ci din aceea a superiorilor lor. Pe de altă parte, profeţii Vechiului Testament, în majoritatea lor, prevestiseră venirea unui Mântuitor, dar spusele lor erau doar o proiecţie în timp, pe când îngerii de deasupra Betleemului se aflau în faţa faptului împlinit. Ei pricepeau de pe acum ceea ce o cântare bisericească avea să rostească mai târziu, anume că întruparea lui Dumnezeu nu era altceva decât „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, descoperită prin Fecioara Maria.

Şi acum, dragii mei, revenind la trâmbiţele, fanfarele, lăutarii, ospeţele, jocurile şi ovaţiile care salută naşterea unui om, fie el chiar fecior de împărat, ce rămân toate acestea pe lângă sublima cântare a îngerilor din Betleem, care Îl slăvesc pe Dumnezeu exact cum o făcuseră la crearea lumii? Oare nu trebuie să înţelegem că naşterea lui Hristos înseamnă o nouă facere a lumii, cu tot alaiul ei de stele născânde, inclusiv aceea care-i călăuzea pe magi?

Născându-Se într’un staul, Domnul nu S’a smerit pe Sine forţat de împrejurări, ci pentru că aşa a vrut El, în deplin acord cu Tatăl Său. Nimic nu a fost întâmplător, nici recensământul poruncit de cezar, nici data acestuia, nici sosirea Mariei în Betleem tocmai când trebuia să nască, nici porţile închise, nici aglomeraţia de la han, nici accesul într’un staul murdar cu iesle curată. Totul a fost plănuit, măsurat, împlinit. În smerenie S’a născut, în smerenie a trăit, în smerenie a pătimit şi a murit, ştiind că preţul smereniei este biruinţa asupra morţii prin înviere şi asupra timpului prin înălţare.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Să ne reamintim cântarea îngerilor la naşterea Domnului: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Ea cuprinde nu doar preamărirea Creatorului, ci şi un mesaj pentru noi, muritorii, cei de aici şi de pretutindeni, cei de acum şi dintotdeauna.

Rostirea „pe pământ pace” se referă la relaţia dintre popoare. Ele sunt cele care provoacă neastâmpărul istoriei prin foamea de putere, prin setea de dominaţie, prin lăcomie, prin orgoliul şi iresponsabilitatea conducătorilor, prin neodihna de cuget a celor ce cred că neamurile nu-şi pot afirma identitatea decât bătându-se între ele. Îndemnul îngerilor este la pacea universală, după propriul lor model. Şi ei sunt diferiţi, în cete ierarhice, în număr, în slujiri, în responsabilităţi, dar trăiesc în armonie universală. Un singur accident s’a petrecut, înainte de facerea lumii văzute. Lucifer a căzut, dar coada lui sfredeleşte şi azi prin toate cotloanele pământului, trezeşte ura şi urneşte războaie. Şi totuşi, chiar şi războaiele au nişte norme de conduită şi anumite limite de combativitate, cum ar fi apărarea populaţiei civile prin nefolosirea armelor nucleare, chimice sau bacteriologice. În ultima vreme însă a apărut un război care neagă orice fel de norme: terorismul. Dacă un război de agresiune este opera diavolului, terorismul – agresiv prin definiţie – este diavolul însuşi. Trăim deschideri apocaliptice, iar mesajul pacific al îngerilor se cere mai treaz ca oricând.

Rostirea „între oameni bunăvoire” se referă la relaţia dintre persoane şi grupuri sociale, acestea din urmă fiind familia, satul, comuna, oraşul, provincia, ţara, religia, etnia, cultura. Bunăvoirea nu este altceva decât îngăduinţă, deschidere către celălalt, credinţa că identitatea ta ca persoană sau grup se defineşte prin a celuilalt, că ego-ul se oglindeşte în alteritate, că ai în tine destulă putere să-ţi păstrezi intactă credinţa religioasă fără s’o dispreţuieşti pe a celuilalt.

Totul începe de la familie şi de la educaţia celor şapte ani de acasă. Aceasta este criza zilelor noastre. Piere sfinţenia căsătoriei, piere legătura dintre căsătorie şi naşterea de prunci. Familii destrămate, copii lăsaţi de izbelişte – atunci când nu au fost ucişi înainte de a se naşte –, adolescenţă maculată, tinereţe incertă, căminul cultural înlocuit cu discoteca, guma de mestecat înlocuită cu drogul, cartea înlocuită cu televizorul, meciul de fotbal unde se joacă mai puţin cu mingea şi mai spectaculos cu pumnii şi bâtele, o lume în care indecenţa, vulgaritatea, parvenitismul şi corupţia devin instituţii ale binelui comun.

Dragii mei, e posibil ca tabloul acesta să pară sumbru, dezolant, exagerat, pesimist şi, oricum, nepotrivit pentru un final de scrisoare pastorală. M’am gândit şi eu la asta, dar nu puteam să-l ocolesc. Când îngerul Domnului s’a pogorât noaptea la păstori, aceştia nu dormeau, ci, rezemaţi în toiege, vegheau asupra oilor rumegânde, ca nu cumva să le surprindă lupii. Dacă fiarele s’ar fi ivit, ei ar fi strigat. Păstor de veghe, şi eu am această îndatorire. Când oştile îngereşti rosteau cuvintele „pe pământ pace, între oameni bunăvoire”, pacea şi bunăvoirea – cel puţin în integralitatea lor – nu erau o realitate, ci un deziderat. Rostirea îngerească era, pur şi simplu, o urare.

În saivanele Bisericii au intrat lupii. Cei mai mulţi sunt îmbrăcaţi în piele de oaie – atunci când nu pătrund într’o catedrală să jure îngenunchiaţi sub sabia lui Irod –, iar datoria fiecărui păstor este să strige. Eu o fac către oile mele, ştiind însă că ele sunt oi cuvântătoare, adică înzestrate de Dumnezeu cu raţiune, discernământ şi voinţă, însuşiri care le oferă capacitatea de a se apăra şi singure, dar toate împreună, ca unele care cunosc glasul păstorului.

Iar dacă rostirea îngerilor este urare, să ne amintim şi de faptul că orice urare naşte speranţă. Cu această speranţă în mai-binele ţării şi al poporului nostru vă doresc un An Nou plin de lumină, sănătate şi belşug. La mulţi ani!

(1) In 16,21-22.
(2) cf. In 3,5.
(3) Cartea deschisă a Împărăţiei – O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 2005.
(4) Iov, 38,7.
(5) E vorba de Charles Peguy, citat de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae în Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Ediţia a doua, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 2004.. p. 263.
(6) In 1,3.
(7) A se vedea Ef 3,10 şi nota.

Cf. sursa.

Pastorala la Naşterea Domnului a ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului [25 decembrie 2007]

http://www.tribuna.ro/typo3temp/pics/36af84c0dd.jpg

+ LAURENŢIU,

DIN MILA LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOPUL SIBIULUI ŞI

MITROPOLITUL ARDEALULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Ne-a învrednicit şi anul acesta Prea Bunul Dumnezeu să ajungem binecuvântatul praznic al Naşterii Domnului cu pace şi bucurie, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale cele bogate revărsate asupra noastră. Crăciunul este praznicul bucuriei, e sărbătoarea „împlinirii celor făgăduite”, căci, ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat şi proorocii au profeţit şi drepţii au dorit să vadă, astăzi s-a împlinit: Dumnezeu S-a arătat pe pământ şi a locuit între oameni. Este taina cea mare a creştinismului, este misterul de necuprins al iubirii lui Dumnezeu, este realitatea nouă, unică şi mântuitoare în care am intrat odată cu venirea la noi a Creatorului nostru.

Prin cântările acestei sărbători, prin frumoasele colinde care răsună în aceste zile, Biserica vrea să ne prezinte sintetic şi poetic întreaga iconomie a mântuirii, împlinită de Mântuitorul Iisus Hristos. Ceea ce textul cultic vesteşte este explicat şi comentat în scrierile sfinţilor părinţi.

Toţi marii Părinţi ai Bisericii vorbesc despre misterul negrăit al iubirii lui Dumnezeu arătat în istoria mântuirii neamului omenesc şi împărtăşit credincioşilor la fiecare sărbătoare a anului bisericesc.

Din iubire Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, spune Sfântul Vasile cel Mare, pentru a împărtăşi acestei fiinţe raţionale şi libere iubirea Sa, pentru ca prin asemănare să cunoască pe Cel asemenea, adică pe Creatorul său şi să răspundă acestei iubiri pentru ca astfel chipul să ajungă la asemănare[1].

Dragostea aceasta negrăită a lui Dumnezeu s-a exprimat dintru început în starea fericită pe care a gustat-o omul în rai, în acel „bine foarte” prin care Creatorul le-a făcut pe toate. Căci, nu pe om l-a făcut primul, pentru a nu fi sărac, spune acelaşi sfânt părinte, ci a făcut mai întâi cerul, pământul şi toate plantele şi animalele peste care l-a pus stăpân, alegând un loc special din tot pământul unde l-a aşezat pe om, „un locaş deosebit, în propria-I podoabă, în rai având astfel tot ce îi era necesar pentru a se îndulci şi a gusta din dragostea dumnezeiască„.[2]

Scurtă a fost această stare primordială de fericire, căci din invidia diavolului şi din neascultare de porunca dumnezeiască omul pierde această bucurie de „a fi împreună” cu Dumnezeu, pentru că, ne explică acelaşi mare ierarh din Cezareea Capadociei, „Adam, care era sub paza lui Dumnezeu şi se desfăta cu bunătăţile Lui, iute s-a săturat de toate aceste bunătăţi şi ocărând oarecum saţiul, a preferat frumuseţii spirituale ceea ce părea plăcut ochilor trupului şi a preţuit mai mult săturarea pântecelui decât desfătările cele duhovniceşti. De aceea îndată a şi fost izgonit din rai, a pierdut acea vieţuire fericită şi a ajuns rău, nu din constrângere, ci din nesocotinţă. De aceea a şi păcătuit pentru că a întrebuinţat rău libera voinţă şi a murit din pricina păcatului, «că plata păcatului este moartea». Cu cât se depărta de viaţă, pe atât se apropia de moarte. Că Dumnezeu este viaţă, iar lipsa vieţii, moarte.[3]

Cunoaştem cu toţii drama căderii şi consecinţele ei. La originea răului în lume se află neascultarea de porunca dumnezeiască, din ispita şi lucrarea diavolului. „El, ispititorul, este urâtor de oameni, spune Sfântul Vasile, pentru că este luptător împotriva lui Dumnezeu. De la început a urât şi s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu cel Atotputernic, l-a dispreţuit pe Stăpânul, s-a înstrăinat de Dumnezeu. Văzând însă pe om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi neputând călca împotriva lui Dumnezeu, toată răutatea lui a vărsat-o împotriva chipului lui Dumnezeu…”[4].

Şi aşa omul a ajuns să cadă în păcat, aşa a intrat în lume moartea şi stricăciunea firii omeneşti. Dar, Dumnezeu „nu l-a trecut pe om cu vederea, ne explică acelaşi mare ierarh capadocian, ci mai întâi lege i-a dat spre ajutor, îngeri i-a rânduit spre pază şi îngrijire, prooroci a trimis ca să mustre răutatea şi să înveţe virtutea, a pus stavilă pornirilor spre răutate prin ameninţări, prin făgăduinţe a trezit dorinţa spre cele bune. Căci bunătatea Domnului nu ne-a părăsit şi iubirea Lui faţă de noi n-am putut să o împiedicăm”[5]. Am fost rechemaţi din moarte şi am obţinut iarăşi viaţa prin Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care a venit pe pământ şi „S-a născut din femeie pentru ca să-i renască pe toţi cei născuţi şi S-a răstignit de bunăvoie, pentru a-i milui pe cei ce nu s-au răstignit de bunăvoie…[6]

Adâncul tainei iubirii lui Dumnezeu s-a arătat deplin la venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ „nu prin foc şi în sunete de trâmbiţe şi pe un munte fumegând sau printr-un nor întunecos şi prin furtuni care înspăimântă sufletele celor care îl ascultă, după cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare, ci acum este Dumnezeu în trup, Care vorbeşte cu blândeţe şi cu bunătate cu cei care au aceeaşi natură umană ca şi El. Dumnezeu în trup: [El] nu lucrează asupra noastră din depărtări, aşa cum lucra prin profeţi, ci chiar prin trupul Lui Însuşi, cel de o rudenie cu al nostru, pentru a readuce la Sine tot neamul omenesc.[7]

Din toate aceste pasaje patristice este evident faptul că opera de mântuire împlinită de Dumnezeu-Omul este taina divino-umană a iubirii divine întrupate, este realitatea nouă, mântuitoare adusă în lume de întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă la începutul lumii Creatorul a sădit chipul Său în om, la venirea Sa în lume, la re-crearea lumii, bogăţia infinită a bunătăţii şi iubirii lui Dumnezeu a luat forma virtuţilor umane, s-a arătat prin smeritul chip omenesc pentru ca pe toţi oamenii să-i atragă la Sine. Doar prin această unire negrăită şi tainică natura umană a putut fi izbăvită de păcat, de moarte şi de tirania diavolului. Păcatul l-a depărtat pe om de Dumnezeu şi numai Dumnezeu putea să îl readucă pe om la comuniunea cu Sine. Astfel, Fiul lui Dumnezeu se coboară la om, se îmbracă cu trup omenesc din preacurata Fecioară Maria, pentru ca omul să se întoarcă la Dumnezeu, să se umple de Dumnezeu. Sfântul Atanasie cel Mare spune că firea umană a fost dată Fiului lui Dumnezeu ca unui doctor iscusit pentru a o izbăvi de muşcătura cea înveninată a şarpelui, pentru a o curăţi şi a o învia şi a-i dărui nemurirea[8]. Iar acest doctor plin de bunătate, spune acelaşi sfânt părinte, S-a făcut El Însuşi medicamentul firii noastre, pentru ca toţi să ne izbăvim de păcat, de diavol şi de moarte gustând din Prea Curat Trupul Lui, împărtăşindu-ne de viaţa care izvorăşte din El.[9]

Întrupându-Se, Dumnezeu-Cuvântul a adus pe pământ toate bogăţiile cereşti, tot adevărul dumnezeiesc, toată fericirea raiului pierdută prin neascultare şi, de aceea, spune Sfântul Grigorie Teologul, prin Betleem oamenii au intrat iarăşi în paradis, căci Cel Care îmbogăţeşte S-a sărăcit de bunăvoie, pentru ca omul să se îmbogăţească cu Dumnezeirea Lui; şi Cel plin S-a golit pentru puţin timp de slava Sa, ca omul să se împărtăşească de plinătatea Sa.[10]

Când Fiul lui Dumnezeu a văzut că păcatul, întinând sufletul a distrus şi în trup tot ce El a pus ceresc în el şi că şarpele cel viclean stăpânea peste oameni, atunci El nu a trimis alt remediu împotriva bolii decât pe Sine, căci un alt medicament ar fi fost insuficient pentru o astfel de mare suferinţă, şi, după ce S-a deşertat de slava pe care o avea ca Fiu născut din Tatăl fără de mamă, El cel nemuritor S-a făcut muritor întrupându-Se în trupul unei Fecioare, ieşind din el atât Dumnezeu cât şi om, atât nemuritor cât şi muritor, unind în Sine cele două firi, una ascunsă, iar alta văzută… În aceste două firi, dumnezeiască şi omenească, Hristos S-a arătat ca Noul Adam pentru ca pe Adam cel dintâi să îl mântuiască. Dar El a apărut cu totul acoperit sub acoperământul trupului luat din Fecioară, pentru că altfel nu ar fi fost posibil să se apropie de slăbiciunile oamenilor şi pentru că era necesar ca şarpele, care se crede înţelept, să se apropie din nou de acest Adam şi să Îl întâlnească pe Dumnezeu…”[11]

Iubiţi credincioşi,

Precum într-o familie venirea în lume a unui copil e aşteptată cu ardoare, în aceeaşi fel Biserica, marea familie creştină, odată cu apropierea Crăciunului se umple de bucuria venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu. E bucuria coborârii lui Dumnezeu la om, e fericirea vederii, auzirii, pipăirii Lui, pe care Biserica o păstrează în imnele acestei sărbători. De ce este atât de actuală şi inepuizabilă această bucurie an de an? Pentru ce creştinismul nu încetează a sărbători în fiecare an pe 25 decembrie venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu? Este oare Crăciunul doar o simplă amintire, o re-punere în scenă a unor evenimente şi fapte trecute din istoria mântuirii? Este Crăciunul un simplu eveniment istoric, comemorat şi repetat la infinit asemenea unei zile naţionale? Care este taina bucuriei perpetue pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu an de an?

Răspunsul la toate aceste întrebări ni-l oferă semnificaţia tainică a cultului Bisericii, în cadrul căruia omul se întâlneşte cu Hristos, cu Hristos cel răstignit şi înviat, cu Hristos în Care sunt concentrate toate evenimente iconomiei mântuirii. Întâlnirea cu Hristos prin Duhul Sfânt este taina bucuriei fiecărei sărbători. Noi, acum, nu doar cugetăm la Hristos şi la tot ce a făcut El pentru noi, ci intrăm în legătură cu El prin cântări şi rugăciuni, ne împărtăşim de El prin Jertfa Euharistică, prin Sfintele Taine. Această maximă apropiere a lui Hristos de noi ne aduce în inimi bucuria fiecărui eveniment al vieţii Lui pământeşti pe care prin harul Sfântului Duh îl trăim ca mereu actual, mereu nou şi înnoitor pentru viaţa noastră. În Biserică putem astfel reitera întreaga viaţă a lui Hristos prin Sfintele Taine, după cum spune Sfântul Nicolae Cabasila, iar această împreună călătorie a lui Hristos cu noi prin întreg cultul Bisericii este o tainică realitate care aduce în inimile noastre bucuria fiecărui praznic împărătesc.

Cântările Crăciunului folosesc prezentul continuu tocmai pentru a exprima actualitatea bucuriei acestei întâlniri perpetue cu Hristos, prin cult. Astfel, în prima catavasie a praznicului, preluată din Cuvântarea la Arătarea Domnului a Sfântului Grigore Teologul, noi cântăm:

„Hristos se naşte, măriţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie lăudaţi-L, popoare, că S-a preamărit”.

Dreptmăritori creştini,

Dumnezeu a vrut să mântuiască neamul omenesc nu de la distanţă, ci Şi-a asumat firea omului cea căzută, făcându-Se ipostas al ei, acoperindu-Şi slava Sa pentru a putea intra în comuniune cu omul, devenind un Subiect pe măsura naturii omeneşti. Această coborâre a lui Dumnezeu la om arată iubirea, libertatea şi atotputernicia lui Dumnezeu, fiind maxima manifestare a puterii şi iubirii Lui. Părinţii Bisericii au văzut metaforic această coborâre a lui Dumnezeu la făpturile Sale, această chenoză drept „un joc” al dragostei dumnezeieşti în care Creatorul vine şi Se coboară ca un părinte la nivelul copilului bolnav, pentru a-l vindeca şi a-l atrage la dragostea şi bucuria comuniunii Sale, fără a pierde însă nimic din înălţimea şi atotputernicia Sa: „Cuvântul Cel preaînalt se joacă în tot felul de moduri, unind (cu Sine), după cum a binevoit, lumea întreagă de pretutindeni” spune Sfântul Grigorie Teologul în unul din poemele sale[12], arătând că manifestarea iubirii Ziditorului a toate, a Celui preaînalt, a Celui necuprins, este o coborâre negrăită, văzută metaforic ca un joc dumnezeiesc în care dragostea divină ia chip omenesc, dăruindu-se tainic făpturii pentru a o atrage astfel cu totul la sine.

Aceasta este taina cea mare a sărbătorii de astăzi: iubirea lui Dumnezeu vine la noi sub chipul smerit al unui prunc născut în sărăcie şi simplitate pentru a-l întâlni pe omul care îşi pierduse prin păcat nevinovăţia prunciei, pentru a-i dărui blândeţea, smerenia, simplitatea, nerăutatea şi frumuseţea originară.

Pruncul născut în Betleemul Iudeii, Mântuitorul lumii, a venit în lume pentru a întoarce inimile părinţilor spre copii, a celor frământaţi de gânduri, a celor dezbinaţi, a celor păcătoşi, a celor însinguraţi spre cei curaţi, spre cei simpli, spre cei smeriţi, spre cei lipsiţi de răutate, şi ne avertizează că „dacă nu vom întoarce şi nu vom fi ca şi copiii, nu vom intra în împărăţia cerurilor” (Mat 18,3).

Iubiţi credincioşi,

Imperativul Evangheliei este clar: Să ne facem cu toţii copii la inimă pentru a înţelege acest „joc al iubirii lui Dumnezeu”, această dăruire de dragoste care aşteaptă răspunsul nostru. Să lăsăm orgoliile personale, egoismul şi toate celelalte patimi, să ne golim de noi înşine, să coborâm în Betleemul inimii şi acolo să Îl întâlnim pe pruncul Hristos, sălăşluit prin Taina Sfântului Botez în inimile noastre cu toată frumuseţea, curăţia, blândeţea şi smerenia Lui, aşteptând răspunsul şi dragostea noastră. Hristos Cel smerit, Hristos pruncul a venit în lume, S-a întrupat, S-a răstignit şi a înviat, iar apoi prin harul Sfântului Duh S-a sălăşluit în inimile noastre, vrând să găsească suflete care să intre în dialog cu El, care să redescopere astfel frumuseţea originară a copilăriei neamului omenesc, adică starea de fericire din rai.

Să ne arătăm toţi copii ai lui Dumnezeu, fraţi ai lui Hristos, prin gustarea din viaţa Lui în Sfintele Taine, pentru ca astfel să trăim de acum o viaţă cerească, o viaţă nouă, renăscută de Sus, prin pocăinţă şi paza sfintelor Sale porunci. Apostolul neamurilor ne învaţă că a trăi această viaţa nouă în Hristos înseamnă a renunţa la patimile egoiste, înseamnă a omorî „mădularele .. cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este închinare la idoli…„, a lepăda mânia, defăimarea, cuvintele de ruşine, „pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării …” (Col. 3, 5-8).

Suntem îndemnaţi să nu iubim lumea şi cele din lume, adică pofta ochiului, pofta trupului şi trufia vieţii (cf. 1 In 2, 16), pentru ca astfel să ne arătăm asemenea pruncului Hristos, Fratele nostru mai mare, venit în lume nu doar să ne înveţe, dar şi să ne ajute să dobândim viaţa fericirii veşnice.

Avem datoria sfântă să păzim curăţia neamului românesc atât de ameninţată în acest ultim deceniu. Să nu uităm că această curăţie a copiilor este principalul gaj pentru care Dumnezeu mai ţine lumea. Oare putem rămâne indiferenţi de ceea ce se întâmplă în şcolile noastre, în societatea noastră? Oare putem trece cu vederea faptul că prin toate mijloacele mass-media, prin jocurile pe calculator, prin imaginile din presă sau de pe internet se atentează la sufletul curat al copiilor şi sfinţenia familiei? Oare ce pot învăţa cei mici puşi în faţa televizorului? Cine este oare răspunzător că noi lăsăm fiii neamului nostru să evadeze în fiecare zi într-o lume a violenţei, a desfrâului, a adulterului, a pornografiei propusă prin televiziunea comercială? Oare nu ne dăm seama de ce probleme ne vom lovi peste câţiva ani când copiii noştri vor creşte?

Să ne trezim, iubiţi credincioşi, să ne luptăm pentru păzirea curăţei noastre sufleteşti, dar şi a copiilor noştri. Să le dăm celor mici hrana sufletească de care au nevoie, să veghem creşterea lor, să îi deprindem de mici cu paza sfintelor porunci, cu mersul la biserică, să ne străduim să îi scoatem cu ajutorul rugăciunii, a Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Euharistii din toate capcanele şi cursele celui rău, oferindu-le ca alternative la seducţiile modernismului, o viaţă cât mai aproape de Dumnezeu şi de natură, precum şi o viaţă de adevărată comuniune de iubire în familie. Doar aşa copiii noştri vor deprinde cei şapte ani de acasă, vor învăţa care sunt valorile şi virtuţile specifice neamului nostru.

Biserica noastră, prin noul său întâistătător, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, ne-a oferit tuturor fiilor ei trei daruri alese: Radioul Trinitas, Postul de Televiziune şi cotidianul Lumina, care sunt nu doar alternative la cele lumeşti, ci adevărate lucrări de educaţie duhovnicească, prin rugăciune şi cateheză, de apărare a credinţei şi a spiritualităţii ortodoxe, de susţinere a propriei sale lucrări misionare şi filantropice.

Iubiţi credincioşi,

Naşterea Domnului este pentru noi sărbătoarea coborârii lui Dumnezeu, a locuirii Lui în şi printre oameni. Biserica ne îndeamnă să ne bucurăm nu ca la un praznic omenesc, ci ca la unul dumnezeiesc, nu lumeşte, ci mai presus de lume, nu cu cele ale noastre, ci cu cele ale Stăpânului, nu cu cele ale slăbiciunii, ci cu cele ale tămăduirii, nu în ospeţe şi necumpătări, ci în bucuria Duhului Sfânt, pentru ca Pruncul tânăr născut în ieslea Betleemului să Se nască şi să crească în inimile noastre prin împărtăşirea de Sfintele Taine, prin paza sfintelor porunci, prin vieţuire curată şi bineplăcută lui Dumnezeu. Să devenim copii, să ne întoarcem în noi înşine, să descoperim pe Hristos Pruncul din inimile noastre, să ne curăţăm de patimi, să vieţuim aşa cum ne-a învăţat Pruncul dumnezeiesc şi aşa cu un glas toţi să intonăm cântarea dulce a Bisericii noastre:

„Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă? Că pentru noi, Dumnezeu este între oameni; pentru firea cea stricată, Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi; pentru cei nemulţumitori, Făcătorul de bine; pentru cei robiţi, Slobozitorul; pentru cei ce şedeau întru întuneric, Soarele dreptăţii; pe cruce, Cel fără patimă; în iad, Lumina; în moarte, Viaţa; Învierea pentru cei căzuţi. Către Acesta să strigăm: Dumnezeul nostru, slavă Ţie!”.

Sărbători fericite!

An Nou binecuvântat!

Întru mulţi şi fericiţi ani!

Al Vostru arhipăstor şi rugător fierbinte către Dumnezeu,

+Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului


[1]Sfântul Vasile cel Mare, Omilia la Psalmul 48, PG 29, 449C, în: Scrieri. Partea întâia: Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii şi Cuvântări, traducere, introducere şi note de Pr. D. Fecioru, (PSB 17), Bucureşti, 1986, p. 319.[2]Sfântul Vasile cel Mare, Omilie rostită în Lacizis 8, PG 31, 1453A.

[3]PG 31, 344D-345A, Fecioru, p. 443.

[4]PG 31, 1456C.

[5]PG 31, 913BD.

[6]PG 31, 1496A.

[7]PG 31, 1460B.

[8]Sfântul Atanasie cel Mare, Despre Întruparea Cuvântului 54, PG 25, 192BC.

[9]Ibidem, 61, PG 25, 277AB.

[10]Sfântul Grigorie Teologul, Omilia 44, PG 36, 612B şi Cuvânt la Arătarea Domnului 13, PG 36, 325AD.

[11]Sfântul Grigorie Teologul, Poeme dogmatice, Despre Testamente şi despre venirea lui Hristos, PG 37, 459-462.

[12]Sfântul Grigorie Teologul, Poeme etice, PG. 37, 624-625.

Siteul oficial al Mitropoliei Ardealului

 site_logo.jpg

Îl găsiţi aici.

Pr. Dorin

Mesajul de Anul Nou al preşedintelui României Traian Băsescu [1 ianuarie 2008]

Dragii mei, în 2004, la prima trecere între ani de când devenisem preşedinte vă spuneam că nu vom rata obiectivul de a fi în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

Astăzi suntem la un an de când pe instituţiile româneşti s-a arborat drapelul Uniunii Europene. Anul trecut, în Piaţa Universităţii ne bucuram că, în sfârşit, România ieşise definitiv din zona gri.

Astăzi suntem la un an de la intrarea în Uniunea Europeană. Avem alte mize, miza noastră astăzi este un sistem de educaţie performant. O altă miză a românilor şi a României este un sistem de sănătate care să ne satisfacă exigenţele şi nevoile. O altă miză este să începem marile construcţii destinate modernizării sistemului rutier românesc, construcţia autostrăzilor. O altă miză este să avem un mediu curat, să trăim în ambianţă cu mediul. Dar, toate acestea nu pot fi realizate dacă nu ne realizăm obiectivul strategic, acela ca românii să trăiască mai bine în ţara lor.

Sunt convins că, în trei-patru ani, cu toţii vom putea spune că România s-a schimbat profund, ca efect al intrării în Uniunea Europeană. Astăzi, românii nu mai au dreptul să nu fie exigenţi şi avem trei condiţii pe care trebuie să le realizăm în aşa fel încât mizele noastre, obiectivele noastre să devină realitate.

Prima este nevoia unei clase politice care să fie dedicată poporului român, a doua condiţie este să înţelegem că statul crează românilor condiţii, dar fiecare român are obligaţia să-şi valorifice şansa pentru el şi pentru familia lui şi cea de-a treia condiţie ca să reuşim este să fim solidari, să fim solidari între noi, să fim solidari cu obiectivele noastre.

Gândurile mele se îndreaptă acum nu numai către obiectivele şi mizele noastre. Mă gândesc la românii care sunt departe. În primul rând, la militarii români care îşi fac datoria faţă de ţară în teatrele de operaţii, fie că se află în Kosovo, în Bosnia-Herţegovina, în Africa, în Irak sau în Afganistan, militarii români apără demnitatea şi onoarea poporului român care i-a trimis în misiune. Cred că toţi avem obligaţia să ne gândim la ei cu dragoste, cu respect şi cu recunoştinţă.

La ceas de An Nou, gândurile mele se îndreaptă şi către milioanele de români plecaţi la muncă, peste tot în lume. Lor le datorăm mult, fie că vorbim de românii din Italia, de românii din Spania, de românii din Franţa, din Germania, de românii din Irlanda sau din Marea Britanie.

La fel şi în mod egal gândurile mele şi ale noastre ar trebui să se îndrepte către românii din diaspora, aceia care, plecaţi şi având cetăţenia altor state, au rămas români şi pe toată perioada tranziţiei au fost un sprijin continuu pentru ţară şi pentru poporul român. Şi pentru că avem datorii istorice, noi toţi, nu numai eu, trebuie să ne gândim cu dragoste la românii care, fără voia lor, nu mai sunt în Patria-mamă. Avem obligaţia să ne gândim cu toată dragostea la românii din Republica Moldova, la românii din Ucraina şi de asemenea odată cu gândurile noastre pentru ei, să ne gândim la românii din jurul frontierelor.

La mulţi ani! La mulţi ani, români! La mulţi ani, România!
La mulţi ani, români de acasă şi de oriunde v-aţi afla!

Departamentul de Comunicare Publică
01 Ianuarie 2008

Best of februarie 2007 [3]

artificii-fond-negru.png

Începeam februarie 2007 cu un articol în care răspundeam întrebării: De ce avem nevoie de Teologie în viaţa noastră?/Barocul de limbaj sau pompa metaforică: despre diverse  tipuri de limbaj clişeizat vs. limbajul viguros, profund, creator./Pe cine întâmpinăm noi ? : predică la praznicul Întâmpinării Domnului din 2 februarie 2007./

Primăvară cu frisoane: despre amintiri crude./Fuga de noi înşine: drama sufletelor neîmpăcate./Despre lecţia minciunii duhovniceşti învăţată de la Sfântul Ioan Gură de Aur./Fiul cel bătrân şi fiul cel tânăr: predică la Duminica Fiului Risipitor./Poveste tehnologică: despre omul care dorea să îşi scoată trecutul din cap cu o şurubelniţă./

Gâlceava înţeleptului cu lumea a lui Dimitrie Cantemir nu este operă filozofică ci teologică./Antipoezia de după masă e o critică literară a stării de spirit literare./ Decredibilizarea credibilităţii şi alte metode de confuzie/confuzare în masă./ Pe 6 februarie 2007, la două luni de activitate intensă online scriam articolul: fără buldozer şi pichamăr  în viaţa noastră, adică fără indelicateţe! /

Postul ortodox nu e o performanţă ci o asceză smerită./ Despre întoarcere şi apropiere în Sfânta Scriptură./ Solitudine: un haiku de februarie./ De ce am crezut că scrisoarea autoproclamată a intelectualilor  din februarie 2007 este un gest frivol şi despre preşedintele Băsescu a cărui notorietate începea să sucombe./Scrisoare deschisă către generaţia cool./

Seara preşedinţilor la Robert Turcescu: 7 februarie 2007./Melancolie abuzivă: gândind la bunicul meu Marin şi la ce a însemnat el în viaţa mea./ Despre roaba lui Dumnezeu Atanasia Titov: traducere din lb. engleză./Poezia sfinţeniei întrece poezia lumii./Pastel pentru pre-şcolarii care vor să audă ce au făcut cele două mături obosite de abnegaţie./

Pr. Dorin.

Revelion 2008 pe Flickr

Pr. Dorin

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort