Jaroslav Pelikan, Iisus de-a lungul secolelor. Locul Lui în istoria culturii, trad. din lb. engl. de Silvia Palade, seria Religie, coordonată de Pr. Vasile Răducă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, 308 p., format 20 cm./ Ed. rom traduce ed. Yale University, 1985./

16

Cap. 16, Poetul spiritului, p. 226-238/Autorul face introducerea capitolului printr-un citat din Shakespeare: „Mai multe-s pe pământ şi-n cer, Horaţio, /Decât închipuie filosofia”, p. 227/ Filosofii şi literaţi sec. al 19-lea, spune autorul, au reproşat celor din sec 18 că „înlocuind misterul cu raţiunea şi transcendenţa cu judecata omenească, raţionalismul epocii luminilor a detronat superstiţia doar pentru a întrona banalitatea”, p. 226. Consider această frază ca fiind cea mai realistă şi bine scrisă frază a cărţii. Cu multă concizie. /

René Wellek însă, crede că sec 19 a încercat să înlocuie raţionalismul sec. 18, însă o caracterizează drept o „încercare sortită eşecului şi abandonată în epoca noastră [sec. 20 n.n.], de a identifica subiectivitatea cu obiectivitatea, de a împăca omul cu natura, de a reconcilia conştientul cu inconştientul prin poezie”, p. 226./

Autorul spune că romanticii sec. 19 au vrut să descopere un Iisus, Care, dincolo de identitatea Sa istorică, să identifice subiectivitatea cu obiectivitatea, să împace omul cu natura şi conştientul cu inconştientul, adică să facă din Iisus un Poet al spiritului, p. 226./

Friedrich Schleiermacher e considerat de autorul nostru drept prima persoană care ţine un discurs public despre viaţa lui Iisus, în 1819, p. 227. Se referă la faptul că a fost primul care a conferenţiat într-o Universitate, la cea din Berlin, pe această temă, în sec. 19, după anomalia iluministă./

Samuel Taylor Coleridge nu putea să accepte minunile săvârşite de Iisus ca pe nişte adevăruri istorice, p. 227/ Necredinţa aceasta e o sechelă din secolul anterior, din sec. 18, unde minunile erau considerate de falşii iluminişti drept „violări ale legilor naturii”, p. 228/ Coleridge însă a căutat să şteargă antiteza [noi am spune, mai degrabă, că a vrut să şteargă paradoxalul vieţii, taina vieţii cu Dumnezeu n.n.] dintre natură şi miracol sau dintre experienţă şi credinţă şi a recunoscut că Iisus „este problema crucială şi soluţia la această problemă în acelaşi timp”, p. 228/

De ce nu înţeleg sau nu acceptă viaţa şi minunile Domnului? Pentru că se raportează la ele în afara dogmei hristologice. Nu acceptă că Hristos este o persoană divino-umană, cu umanitate şi dumnezeire depline şi că ambele firi în Hristos conlucrează fără a se şterge, fără a se desfiinţa una pe alta ci Îl văd ca pe un om cu puteri dumnezeieşti, ca pe un profet, ca pe un învăţător special dar nu ca pe Dumnezeu întrupat./

Hegel vine şi vorbeşte de Iisus doar ca despre „un spirit înălţat deasupra moralităţii”, p. 230, accentuează autorul./ Ce face secolul al 19-lea cu Iisus, Domnul nostru? Autorul ne spune următoarele: „Ceea ce deosebeşte în mare parte secolul al 19-lea de tradiţia universală [a Bisericii creştine de până atunci n.n.] este efortul de a înlocui interpretarea lui Iisus din perspectivă dogmatică [tocmai ceea ce am spus anterior, adică înlocuirea dogmei hristologice a Calcedonului n.n.], morală sau chiar istorică cu una de natură poetică şi artistică”, p. 230.

Adică transformă teologia în proză şi poezie, într-o raportare evanescentă, a-dogmatică şi non-eclesiologică la Hristos. Şi astfel Hristos al Bisericii Ortodoxe şi al romano-catolicismului devine subiect de delectare emoţională, un prieten pentru insomniile tale, un fel de alter-ego al tău superior dar nu Domnul şi Dumnezeul tău. Dumnezeu e coborât la emoţiile şi mintea ta căzută, nerenăscută de har şi poţi să îţi închipui că e ca tine, ca mintea ta debilă şi înfumurată. Dacă Îl scoţi pe Hristos din Biserică şi din interpretările Sfinţilor Părinţi poţi să faci din El ce vrei tu, pentru că această închipuire a ta nu are nimic de-a face cu profilul lui Hristos al Evangheliilor, al Bisericii şi al Părinţilor./

Pentru William Blake, care moare înainte de a termina poemul Evanghelia veşnică, Iisus este o întruchipare poetică, Care „a denunţat prin cuvinte şi a încălcat prin fapte convenienţele religiei moderate şi simandicoase”, p. 230. De aceea Blake ajunge la o faţă „esenţialmente apocaliptică a lui Iisus”, p. 230/

Şi autorul aminteşte de distorsionarea înţelegerii persoanei Sfântului Apostol Toma, care, în loc de Apostolul încredinţării noastre de Învierea Domnului a devenit patronul Iluminismului, adică al negării, al îndoielii, p. 231./ Şi iarăşi autorul spune un mare adevăr, care ne loveşte şi pe noi, cei de astăzi: „ar fi o mare greşeală să considerăm că odată cu descoperirea ştiinţifică a lumii [cu noile descoperiri ştiinţifice la nivel subatomic şi molecular n.n.] a fost alungat orice mister [s-a dezlegat taina, s-a epuizat necunoscutul n.n.] din această lume”, p. 231./

Secolul al 18-lea a suspendat în operele sale misterul credinţei dar, spune foarte frumos şi realist autorul, a început să adore misterul frumuseţii creaţiei, p. 231. Adică au negat pe Autorul lumii dar s-au îndrăgostit de propria Sa creaţie./

Ernest Renan publică în 1863 o biografie a lui Iisus, apreciată, mult prea neverosimil, drept „cea mai cunoscută şi trainică lucrare scrisă vreodată pe această temă”, p. 232. Se observă faptul că, pe măsură ce pierd contactul real cu Hristos al Bisericii, autori diverşi [teologi, literaţi, filosofi] încearcă să creeze vieţi ale lui Iisus reduse la nivelul lor de înţelegere, la o înţelegere  seculară minimalistă./

Ce spune Renan despre Iisus, în Viaţa lui Iisus, care s-a vândut în 60.000 de exemplare în primele 6 luni de la apariţia cărţii? Că „această persoană sublimă, care încă mai conduce şi astăzi destinele lumii, poate fi denumită divină…[întrucât] venerarea Lui va reînnoi permanent tinereţea, povestea vieţii Sale va stârni lacrimi fără sfârşit, şi suferinţele Lui vor înmuia şi cele mai neînduplecate inimi”, p. 232. Aceasta descriere este o mostră veridică a faptului cum e prezentat Iisus, Domnul şi Dumnezeul nostru, în multe denominaţiuni neoprotestante actuale. El este considerat un prieten special, un eliberator subiectiv, un om care te emoţionează şi te convinge… dar nu un Dumnezeu întrupat, nu un Dumnezeu al Părinţilor, al Tradiţiei, aşa cum a fost predat chipul Său dogmatic, de către Apostoli, Părinţilor Bisericii. Adică e un Iisus evanescent, Care nu Îşi asumă istoria, Care nu e Dumnezeu şi om, ci numai un mare moralist, un mare predicator şi cam atât…/

Renan a fost profesor la Collège de France între 1862-1864 şi, spune autorul, a scris Viaţa lui Iisus în calitate de istoric, p. 232. Şi, „în calitate de istoric el invocă misterul estetic ca antidot la ravagiile scepticismului istoric raţionalist”, p. 232. Adică Iisus e pentru Renan doar o persoană frumoasă, la care te poţi gândi, însă fără coloratură istorică, dogmatică, eclesială…/

Karl Barth, deşi teolog calvin de largă respiraţie, vorbea despre copilul Iisus ca despre „un copil problemă [?!!!!!] pentru teolog”, p. 234./ Pentru David Friedrich Strauss însă îmbinarea cercetării istorice şi critice despre Iisus din Evanghelii cu atitudinea afirmativă faţă de Hristos al dogmelor Bisericii i se părea „o sarcină…imposibilă şi absolut incorectă”, p. 234./ Barth recunoaşte că portretul romantic al lui Iisus, creat de Schleiermacher, „a fost un strălucit eşec”, p. 234. Absolut corect! Era un Iisus al emoţiei şi nu al Scripturii şi al Bisericii/

Barth caracterizează apologetismul lui Schleiermacher drept unul reducţionist, p. 234./ Autorul pune naşterea Romantismului pe seama căutării identităţii istorice a lui Iisus, p. 235. Poate că aceasta a fost doar o linie de calcul. Nu îmi pot imagina Renaşterea, cu părţile ei de evaluare ultraoptimistă a păgânismului, ca făcând parte din căutarea istorică a lui Iisus istoric. Ceea ce e foarte clar e că s-a renunţat în secolele 18 şi 19 în protestantism la o erminie teologică pentru una istorică şi istoricizantă. Efectele secularizării./

Autorul crede că Romantismul a dezvăluit mai mult decât existenţialismul modern, adică cel de sec. 20, „profunzimea şi complexitatea trecutului”, p. 235. Din punctul nostru de vedere credem că mai degrabă Romantismul a dat o nuanţă strict subiectivă trecutului, l-a reconsiderat în parametrii proprii, dar nu ni l-a redat fără mistificări./

La 15 iulie 1838, Raplh Waldo Emerson, într-un discurs la Harvard Divinity School, va ataca creştinismul istoric pentru că i-a exagerat persoana lui Iisus, p. 236./ Ce spune Emerson?: „ Auzind odată un predicator tare am fost tentat să zic că nu voi mai veni niciodată la biserică. Oamenii se duc, m-am gândit eu, acolo unde sunt obişnuiţi să meargă”, p. 236./ Emerson atrage atenţia că trebuie să vorbim despre Dumnezeu la timpul prezent şi nu la timpul trecut, p. 237. Foarte adevărat, dacă e privit din punct de vedere ortodox!/

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: