Cu cât trece timpul mai mult, cu atât mai mult mă conving, din experienţe, că pedalarea pe raţiune, pe logica bunului simţ şi pe argumente, nu este ceea ce îi determină pe oameni să creadă drept, ortodox, în Dumnezeu sau măcar să creadă, cât  de cât. Nu, nu argumentele, oricât de limpezi şi de evidente, îi conving pe oameni, ci harul lui Dumnezeu, care înmiresmează în inima lor aceste cuvinte.

Când Dumnezeu îi convinge pe oameni, nu mai e nevoie nici de rafinamente filosofice, nici de revelarea enciclopedismului teologic, istoric sau cultural, din partea celor care doresc să îi aducă pe oameni la adevăr. Asta nu înseamnă, nici pe departe, că nu avem nevoie de predicatori ai adevărului şi de giganţi ai învăţături şi ai sfinţeniei, care să strige, chiar şi în pustiu, deşi nimeni nu pare să îi audă şi să ia aminte. Vreau să spun doar că, atunci când omul singur acceptă să Îl audă pe Dumnezeu în inima sa, efortul persuasiv al propovăduirii devine mult mai lin.

De când am venit la credinţă, m-am luptat cu ideea că ar exista oameni care nu au puterea să ajungă la Dumnezeu. Cu timpul am înţeles însă un adevăr cu totul şi cu totul paradoxal: nu există oameni care să nu creadă în Dumnezeu şi nici oameni care să nu vorbească cu El, la modul cotidian, oricât de necredincioşi sau de satanişti ar fi. Ba dimpotrivă, cu cât se luptă mai mult împotriva Lui, cu atât mai mult demonstrează că nu se luptă împotriva unei realităţi care nu există, ci a unei Realităţi care îi înfricoşează teribil, care îi panichează, în perspectiva veşniciei.

Dumnezeu a vorbit cu Sfinţii Adam şi Eva după ce au căzut din Rai, a vorbit cu Cain şi după ce şi-a ucis fratele, a vorbit cu Iuda până în ultima clipă. Omul păcătos e îndurerat de îmbrăţişarea cu care îl îmbrăţişează Dumnezeu, de iubirea Lui care îl învăluie din ce în ce mai mult, care e din ce în ce mai arzătoare pentru el, deşi el e sălbatic şi nu o poate înţelege. Dacă doreşte să recunoască adevărul însoţirii sale de Dumnezeu, nu poate decât să se oprească şi să Îl întrebe: „De ce Tu mă iubeşti pe mine? Căci eu nu Te iubesc pe Tine.” Şi va afla, dacă vrea, că Dumnezeu e numai Iubire.

Experienţa mea de viaţă m-a adus în punctul în care am ajuns să înţeleg că Dumnezeu este cea mai puternică Realitate a vieţii unei persoane umane. Că un om trăieşte cu Dumnezeu zi de zi şi pas cu pas, şi chiar şi atunci când Îl ignoră, el Îl simte. Că, mai ales, există în viaţa fiecărui om momente când are foarte profundă şi  vie conştiinţa mâinii lui Dumnezeu asupra sa.

Şi din punctul acesta de vedere, nu e nimeni nedreptăţit şi nimeni avantajat. Toţi au o şansă să se întâlnească cu Adevărul şi să Îl accepte. Mi se pare chiar că palmele şi pedepsele dumnezeieşti nu vin pentru ca oamenii să afle că El există, ci ca să nu mai facă pe proştii, să nu mai mimeze surzenia în faţa Lui.

Cel care ajunge să privească şi să conştientizeze cât de josnic şi de incalificabil se poartă cu Dumnezeu, acela poate fi cuprins de smerenie şi de o ruşine groaznică de sine însuşi, de laşitatea lui.

Omul obişnuit nu îşi poate închipui tristeţea lui Dumnezeu, a lui Hristos Domnul şi Omul, când el trage perdelele inimii şi se preface că El nu este lângă sine şi că străfundul său nu este vizibil atât pentru Preasfânta Treime, cât şi pentru mii şi mii şi miliarde de ochi cereşti care îl privesc, întru harul Său. Omul nu îşi poate da seama, dacă nu e luminat de sus, cât este de lamentabil când se simte bine singur, izolat de cer şi de veşnicie.

Dar tocmai pentru că Dumnezeu e foarte aproape de fiecare om în parte, chiar şi din cei mai ostili sau mai ignoranţi oameni, se pot naşte din aceştia alte persoane, smerite şi frumoase, dacă recunosc că aud în fiecare zi paşii lui Dumnezeu mergând pe lângă ei, dacă se opresc să vorbească cu El.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it: