http://www.ziuadecj.ro/action/image?ID=856

SCRISOAREA PASTORALĂ de Crăciun a IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu

B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Când Domnul Hristos le-a amintit ucenicilor Săi că i se apropie patimile şi moartea, ei s’au întristat. Spre a-i duce însă cu gândul la învierea ce va urma, El le-a pus în faţă un exemplu din viaţa obişnuită a omului: „Femeia, când e să nască, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce naşte copilul nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s’a născut om pe lume. Aşadar, şi voi sunteţi trişti acum, dar Eu iarăşi vă voi vedea şi inima voastră se va bucura şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”. (1)

Iată deci o legătură directă între naştere şi înviere, ca şi cum pântecele mamei ar fi un mormânt în care s’a zămislit, se dospeşte şi biruie viaţa.
Şi iată de ce naşterea unui prunc iradiază bucurie nu doar în familia pe care o sporeşte, ci şi la vecini, la rude şi chiar în satul întreg, acolo unde încă se mai păstrează solidaritatea comunitară. Iar bucuria explodează în veselie atunci când pruncul primeşte baia naşterii celei de a doua, din apă şi din Duh(2), prin Taina Sfântului Botez. Ştim cu toţii ce înseamnă o cumetrie, ospăţul însoţit de daruri, cântece, jocuri şi voie bună.

Dacă pruncul se naşte într’o curte domnească, din viţă regală sau imperială, şi mai ales dacă e băiat, sărbătoarea se desfăşoară la scară naţională. Suveranul are un moştenitor, evenimentul e vestit prin trompete, tobe şi fanfare, clopotele bat în plin, poporul se adună cântând şi jucând în faţa palatului, tatăl iese în balcon cu pruncul ridicat pe braţe, mulţimile aclamă, văzduhul vibrează.

Dragii mei, acum două mii şi şapte ani în Betleemul Iudeii Se năştea Fiul lui Dumnezeu, Regele regilor şi Împăratul împăraţilor, Mântuitorul lumii. Ştim că fusese zămislit de la Duhul Sfânt în pântecele Fecioarei Maria din Nazaret, ştim că Iudeea se afla pe teritoriul imperiului roman, ştim că cezarul poruncise un recensământ general pentru evidenţa populaţiei şi estimarea impozitelor, ştim că fiecare cetăţean trebuia să fie recenzat în localitatea de baştină a neamului său, ştim că Maria făcea parte din descendenţa betleemică a regelui David, ca şi Iosif, cel rânduit de Dumnezeu să-i legitimeze Pruncul ca stare civilă şi s’o ocrotească de ignoranţa oamenilor, ştim că amândoi au călătorit greu spre Betleem în timp ce Maria se afla în stare binecuvântată, ştim că tocmai atunci, la sosire, Mariei i-a venit vremea să nască.

Numeroase colinde populare din Transilvania ne-o înfăţişează aici pe Maica Domnului rătăcind prin oraş şi bătând din poartă’n poartă, cu nădejdea că se va găsi cineva să-i deschidă şi să-i ofere o ospitalitate atât de necesară unei femei care din clipă’n clipă urmează să devină mamă. Nimeni însă nu-i deschide, ceea ce creează imaginea unor locuitori reci, nepăsători, egoişti, indiferenţi la trebuinţa altuia. E posibil ca aceste colinde să fie expresia literară a sentimentului care i-a apăsat pe ardeleni vreme de o mie de ani, acela că sunt trataţi ca străini în propria lor patrie.

Nu poate fi însă exclusă nici ideea că Iosif va fi încercat să afle niscaiva rudenii printre locuitorii Betleemului şi că, în cele din urmă, a trebuit să renunţe. Ceea ce ştim sigur este relatarea Sfântului Evanghelist Luca, anume că cei doi călători au încercat să afle un loc la han, dar că toate erau ocupate, ceea ce e plauzibil, de vreme ce la recensământ veneau iudei din toate laturile imperiului. Or, Luca este intelectualul de formaţie istorică şi rigurozitate ştiinţifică, singurul evanghelist care istoriseşte în amănunt Buna Vestire, vizita Fecioarei Maria la ruda sa Elisabeta, întâmpinarea şi profeţia Dreptului Simeon, episoade cu totul speciale, aflate chiar din gura Maicii Domnului, pe care, după tradiţie, a cunoscut-o personal şi căreia, în calitate de pictor, i-a făcut şi primul portret.

Aşa se face că, negăsind loc la han şi făcându-se seară, cei doi au nimerit într’un staul, unde Sfânta Fecioară L-a născut, în aceeaşi noapte, pe Pruncul Iisus. Evanghelistul nu-i spune staul, dar din tradiţie ştim că era vorba de o peşteră, adică adăpostul natural cu temperatură constantă în care erau adăpostite vitele pe timp de vară sau iarnă. Evanghelistul nu-i spune nici staul, nici peşteră, dar pomeneşte de trei ori cuvântul iesle, adică jgheabul de scânduri în care se pune nutreţul pentru hrana vitelor. Ei bine, această iesle cu paie curate şi fân binemirositor a fost patul în care Maica Sfântă L-a înfăşat pe Fiul lui Dumnezeu.

Aşa L-au găsit păstorii, în aceeaşi noapte. Aceştia făceau de strajă oilor pe câmp, când deodată cerul s’a luminat şi un înger le-a spus că în cetatea lui David li S’a născut, lor şi poporului întreg, un Mântuitor, Hristos Domnul. L-au văzut, I s’au închinat şi, întorcându-se, le-au spus şi altora ce auziseră de la înger. Cât vor fi priceput ei şi ceilalţi din toate acestea, nu ştim. Ştim însă că Iisus a intrat în anonimat, şi aşa va rămâne până la vârsta de treizeci de ani, când va ieşi la propovăduire şi va fi arătat mulţimilor de către Ioan Botezătorul.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Iată, am pus în paralelă fastul care însoţeşte naşterea unui suveran pământesc şi simplitatea în care a binevoit să Se nască Fiul lui Dumnezeu. De o parte, unul din împăraţii Bizanţului va fi supranumit Porfirogenetul, adică născut în aşternuturi mătăsoase de porfiră; de alta, un Nou-Născut în iesle săracă; de o parte, gloate în delir; de alta, câţiva ciobani uimiţi; de o parte, lumină, muzică, trâmbiţe şi clopote; de alta, noapte liniştită.

Noaptea era liniştită şi’n câmpul unde se odihneau oile păstorilor, numa’ că aici era o linişte a muzicii cereşti: bolta se deschisese larg şi’n cuprinderea ei cânta – ne spune Evanghelistul – mulţime de oaste cerească, lăudându-L pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Deşi am mai făcut-o şi altădată, în alte împrejurări (3) , voi încerca şi acum să răspund la întrebarea: Cui îi cântau îngerii? şi de ce?

Pentru aceasta trebuie să deschidem Biblia chiar la Cartea Facerii, capitolul 1, versetul 1, unde ni se spune:” Întru’nceput a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Prin „cer” se înţelege lumea nevăzută, spirituală, alcătuită din îngeri, iar prin „pământ” se înţelege lumea materială, alcătuită din toate elementele universului şi ale planetei pe care trăim. Aşadar, îngerii sunt primele creaturi ale lui Dumnezeu, iar menirea lor este aceea de a-L slăvi, lăudându-L şi preamărindu-L într’o neîncetată doxologie. Aceasta este slujba lor, Liturghia lor, de la început şi’n veşnicie.

E posibil să se nască întrebarea: Trebuie cumva să credem că Dumnezeu are nevoie de lăudători, asemenea suveranilor pământeşti, şi că anume pentru aceasta i-a făcut? Nicidecum, dragii mei! Făcuţi înaintea lumii materiale, ei au fost martorii tuturor celor şase zile în care universul, pământul şi viaţa de pe el au fost făcute în trepte, de la simplu la compus, culminând cu omul. În număr incomensurabil, ei au trăit surpriza de a vedea de fiecare dată ceva nou şi nebănuit, iar reacţia lor era pe măsură.

Cei ce locuiţi în oraşe aţi văzut, desigur, jocurile de artificii cu care se încheie, seara, marile sărbători naţionale, jerbele de flăcări colorate care împânzesc văzduhul şi cad şi se topesc ca o ploaie părelnică, incandescentă. Când două sau trei rachete sunt aruncate simultan şi din întâlnirea lor irump tot atâtea stele ale căror raze se întretaie fără să se ciocnească, spectacolul devine atât de măreţ încât privitorii de pe margini strigă de plăcere şi izbucnesc în aplauze.

Imaginaţi-vă, vă rog, miriadele de îngeri ai cerului care urmăreau apariţia astrelor gigantice dintr’un grăunte de materie, ca o explozie a infinitului mic în infinitul mare. O ştim chiar din Sfânta Scriptură, prin cuvintele lui Dumnezeu adresate lui Iov:
– Unde erai tu, atunci, întru’nceput, „când stele se năşteau şi îngerii mei toţi mă preamăreau în cor?

Într’adevăr, Iov nu exista, dar îngerii vedeau aurora universului, vedeau cum răsar lumile din bezna nimicului. Vedeau şi tresăreau. Vedeau şi se mirau. Vedeau şi se minunau. Vedeau şi se bucurau. Surpriza, mirarea, minunarea, bucuria, iată treptele repezi care stârnesc lauda. Preamărirea Creatorului nu e altceva decât bucuria de a fi a creaturii.

Cui şi de ce cântau îngerii deasupra Betleemului? Vedeau ei cum se nasc astre noi? Desigur, le puteau vedea, de vreme ce Dumnezeu Îşi continuă opera prin ceea ce un poet francez numea, metaforic, „început perpetuu” (5). Dar ochii lor nu erau îndreptaţi spre largul cerului, ci spre umila iesle în care Îl descopereau pe Fiul lui Dumnezeu înfăşat în scutece omeneşti. Fiul lui Dumnezeu, Cel născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, Cel care împreună cu Tatăl crease lumea şi toate ale ei, Cel despre care Evanghelistul Ioan avea să spună că „toate printr’Însul s’au făcut şi fără El nimic nu s’a făcut din ceea ce s’a făcut” (6), pe El Îl vedeau acum surâzându-le, dumnezeieşte din scutece. Îl vedeau şi se mirau. Îl vedeau şi se minunau. Îl vedeau şi se bucurau.

Se bucurau şi cântau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” Naşterea Domnului a fost marea surpriză a celor fără de trup. Planurile de taină ale lui Dumnezeu le erau ascunse chiar puterilor cereşti de rang înalt, şi cu atât mai mult îngerilor de rând, aşa cum avea s’o spună Sfântul Apostol Pavel(7). Arhanghelul Gavriil, care-i binevestise Sfintei Fecioare că-L va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, avusese o misiune specială şi un mesaj concret, el nefăcând parte din tagma îngerilor, ci din aceea a superiorilor lor. Pe de altă parte, profeţii Vechiului Testament, în majoritatea lor, prevestiseră venirea unui Mântuitor, dar spusele lor erau doar o proiecţie în timp, pe când îngerii de deasupra Betleemului se aflau în faţa faptului împlinit. Ei pricepeau de pe acum ceea ce o cântare bisericească avea să rostească mai târziu, anume că întruparea lui Dumnezeu nu era altceva decât „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, descoperită prin Fecioara Maria.

Şi acum, dragii mei, revenind la trâmbiţele, fanfarele, lăutarii, ospeţele, jocurile şi ovaţiile care salută naşterea unui om, fie el chiar fecior de împărat, ce rămân toate acestea pe lângă sublima cântare a îngerilor din Betleem, care Îl slăvesc pe Dumnezeu exact cum o făcuseră la crearea lumii? Oare nu trebuie să înţelegem că naşterea lui Hristos înseamnă o nouă facere a lumii, cu tot alaiul ei de stele născânde, inclusiv aceea care-i călăuzea pe magi?

Născându-Se într’un staul, Domnul nu S’a smerit pe Sine forţat de împrejurări, ci pentru că aşa a vrut El, în deplin acord cu Tatăl Său. Nimic nu a fost întâmplător, nici recensământul poruncit de cezar, nici data acestuia, nici sosirea Mariei în Betleem tocmai când trebuia să nască, nici porţile închise, nici aglomeraţia de la han, nici accesul într’un staul murdar cu iesle curată. Totul a fost plănuit, măsurat, împlinit. În smerenie S’a născut, în smerenie a trăit, în smerenie a pătimit şi a murit, ştiind că preţul smereniei este biruinţa asupra morţii prin înviere şi asupra timpului prin înălţare.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Să ne reamintim cântarea îngerilor la naşterea Domnului: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Ea cuprinde nu doar preamărirea Creatorului, ci şi un mesaj pentru noi, muritorii, cei de aici şi de pretutindeni, cei de acum şi dintotdeauna.

Rostirea „pe pământ pace” se referă la relaţia dintre popoare. Ele sunt cele care provoacă neastâmpărul istoriei prin foamea de putere, prin setea de dominaţie, prin lăcomie, prin orgoliul şi iresponsabilitatea conducătorilor, prin neodihna de cuget a celor ce cred că neamurile nu-şi pot afirma identitatea decât bătându-se între ele. Îndemnul îngerilor este la pacea universală, după propriul lor model. Şi ei sunt diferiţi, în cete ierarhice, în număr, în slujiri, în responsabilităţi, dar trăiesc în armonie universală. Un singur accident s’a petrecut, înainte de facerea lumii văzute. Lucifer a căzut, dar coada lui sfredeleşte şi azi prin toate cotloanele pământului, trezeşte ura şi urneşte războaie. Şi totuşi, chiar şi războaiele au nişte norme de conduită şi anumite limite de combativitate, cum ar fi apărarea populaţiei civile prin nefolosirea armelor nucleare, chimice sau bacteriologice. În ultima vreme însă a apărut un război care neagă orice fel de norme: terorismul. Dacă un război de agresiune este opera diavolului, terorismul – agresiv prin definiţie – este diavolul însuşi. Trăim deschideri apocaliptice, iar mesajul pacific al îngerilor se cere mai treaz ca oricând.

Rostirea „între oameni bunăvoire” se referă la relaţia dintre persoane şi grupuri sociale, acestea din urmă fiind familia, satul, comuna, oraşul, provincia, ţara, religia, etnia, cultura. Bunăvoirea nu este altceva decât îngăduinţă, deschidere către celălalt, credinţa că identitatea ta ca persoană sau grup se defineşte prin a celuilalt, că ego-ul se oglindeşte în alteritate, că ai în tine destulă putere să-ţi păstrezi intactă credinţa religioasă fără s’o dispreţuieşti pe a celuilalt.

Totul începe de la familie şi de la educaţia celor şapte ani de acasă. Aceasta este criza zilelor noastre. Piere sfinţenia căsătoriei, piere legătura dintre căsătorie şi naşterea de prunci. Familii destrămate, copii lăsaţi de izbelişte – atunci când nu au fost ucişi înainte de a se naşte –, adolescenţă maculată, tinereţe incertă, căminul cultural înlocuit cu discoteca, guma de mestecat înlocuită cu drogul, cartea înlocuită cu televizorul, meciul de fotbal unde se joacă mai puţin cu mingea şi mai spectaculos cu pumnii şi bâtele, o lume în care indecenţa, vulgaritatea, parvenitismul şi corupţia devin instituţii ale binelui comun.

Dragii mei, e posibil ca tabloul acesta să pară sumbru, dezolant, exagerat, pesimist şi, oricum, nepotrivit pentru un final de scrisoare pastorală. M’am gândit şi eu la asta, dar nu puteam să-l ocolesc. Când îngerul Domnului s’a pogorât noaptea la păstori, aceştia nu dormeau, ci, rezemaţi în toiege, vegheau asupra oilor rumegânde, ca nu cumva să le surprindă lupii. Dacă fiarele s’ar fi ivit, ei ar fi strigat. Păstor de veghe, şi eu am această îndatorire. Când oştile îngereşti rosteau cuvintele „pe pământ pace, între oameni bunăvoire”, pacea şi bunăvoirea – cel puţin în integralitatea lor – nu erau o realitate, ci un deziderat. Rostirea îngerească era, pur şi simplu, o urare.

În saivanele Bisericii au intrat lupii. Cei mai mulţi sunt îmbrăcaţi în piele de oaie – atunci când nu pătrund într’o catedrală să jure îngenunchiaţi sub sabia lui Irod –, iar datoria fiecărui păstor este să strige. Eu o fac către oile mele, ştiind însă că ele sunt oi cuvântătoare, adică înzestrate de Dumnezeu cu raţiune, discernământ şi voinţă, însuşiri care le oferă capacitatea de a se apăra şi singure, dar toate împreună, ca unele care cunosc glasul păstorului.

Iar dacă rostirea îngerilor este urare, să ne amintim şi de faptul că orice urare naşte speranţă. Cu această speranţă în mai-binele ţării şi al poporului nostru vă doresc un An Nou plin de lumină, sănătate şi belşug. La mulţi ani!

(1) In 16,21-22.
(2) cf. In 3,5.
(3) Cartea deschisă a Împărăţiei – O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 2005.
(4) Iov, 38,7.
(5) E vorba de Charles Peguy, citat de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae în Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Ediţia a doua, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 2004.. p. 263.
(6) In 1,3.
(7) A se vedea Ef 3,10 şi nota.

Cf. sursa.

Did you like this? Share it: