Jean Meyendorff, Orthodoxie et Catholicité, Editions du Seuil, Paris, 1965, 162p.

Introducere

Cartea de faţă e formată din studii publicate de părintele Ioan în diverse periodice între 1954-1964, p. 5./ Studiile de aici problematizează „rolul şi responsabilitatea Ortodoxiei  istorice în dialogul ecumenic”, p. 5/ El atrage atenţia că ecumenismul actual [al sec. 20] riscă să cadă într-o totală banalitate, lipsă de sens, dacă Biserica nu e privită sub aspectul catolicităţii, al deschiderii către lumea contemporană, p. 5/

El atrage atenţia că existenţa istorică concretă a Bisericii nu a fost niciodată constituită de un efort uman [cu sensul de: exclusiv uman n.n.] şi că unitatea ei nu se poate negocia, p. 5./ Realitatea Bisericii rezidă/constă în experienţa legăturii directe cu un Dumnezeu viu şi întrupat pentru noi, p. 5./

1

Cap. 1. Tainele şi Ierarhia în Biserică, p. 7- 20./Problema istoriei mântuirii, spune autorul, se conturează în jurul întrebării: care este relaţia dintre jertfa unică a lui Hristos pe Cruce şi prezenţa Sa actuală în Biserică?, p. 7/ Raportându-se la cartea lui Oscar Cullmann, Tradiţia [citează ed. Delachaux-Niestlé, 1953, cf. n. 4, p. 8], autorul nostru spune că teologul luteran  a refuzat să lege doctrina despre Taine de doctrina despre ierarhia Bisericii, pentru că nu a luat în vedere succesiunea apostolică, excluzând acest element definitoriu pentru existenţa Bisericii din concepţia noutestamentară despre apostolat, p. 8./

La o altă extremă, exegeza romano-catolică motivează, pe baza lui Mt. 16, 18, fondarea Bisericii pe persoana Sf. Apostol Petru, de la care derivă ordinea ecleziastică, p. 8/ Însă exegeza ortodoxă la Mt. 16, 18, existentă în toată Tradiţia patristică, care a supravieţuit şi în teologia reformatorilor, e aceea că Biserica e întemeiată pe credinţa Sfântului Petru, mărturisită de Sfântul Petru, p. 8 şi nu pe persoana sa, de unde catolicismul a făcut să rezulte primatul papal./

În Ortodoxie însă, Biserica e văzută ca un organism sacramental, care actualizează de-a lungul istoriei „actul unic şi definitiv împlinit/desăvârşit de către Hristos într-un moment precis al istoriei”, p. 9/ Hristos este pentru noi prezent în mod real în comunitatea creştină şi această prezenţă a Sa în noi se constituie în taina lui Hristos şi a Bisericii Sale, care a redat umanităţii intimitatea cu Tatăl şi care anticipează a doua venire a Fiului Omului, p. 9/

Conform eclesiologiei pauline noi vorbim despre Biserici locale [Corint, Roma, Antiohia etc.] care  constituie, toate la un loc, Biserica lui Hristos, p. 9/ Rolul Apostolilor, subliniază autorul, nu a fost acela de prezida/conduce comunităţile locale pe care le formau prin predica lor, ci de a vesti Evanghelia în toată lumea, p. 10. Subliniind asta, autorul vrea să spună că ierarhia bisericească rânduită de Apostoli, formată din episcopi, preoţi şi diaconi, era cea care acţiona direct, la nivelul Bisericilor locale şi nu Sfinţii Apostoli./

Autorul spune, pe drept, polemizând cu J. Colson [v. n. 9, p. 11, care a scris o carte despre rolul episcopilor în comunităţile primare ale Bisericii], că nu se poate susţine existenţa unui episcopat monarhic în sec. 1 dar că există certitudinea, conform cu datele materiale pe care le avem, că aceste comunităţi erau conduse de un colegiu al prezbiterilor, p. 11 Însă părintele Ioan lasă nediscutat statutul de prezbiter, care nu poate fi confundat, aşa cum se doreşte astăzi  în mediul neoprotestant cu preoţia, ci el desemna episcopatul. Numai că aici el a dorit să spună că nu era condusă Biserica în secolul 1 de un papă ci de un colegiu al episcopilor din diverse regiuni ale lumii./

Acest lucru se observă din afirmaţiile Sf. Ignatie al Antiohiei şi ale Sf. Irineu de Lyon care vorbeau de rolul episcopilor în Biserică şi de listele reale, valide, ale episcopilor Bisericii, de succesiunea istorică a episcopatului în Biserică, p. 11, vizavi de pretenţia ereticilor vremii lor, care doreau să spună, ca şi cei de azi, că nu contează succesiunea istorică de la Apostoli în Biserică, ci, stând în afara Bisericii, fiecare şi-o poate reclama în mod utopic, pe premise  fantezist spirituale. /

În Epistola către Magnezieni 6, 1 şi în cea către Tralieni 2-3, 1-2, cf. n. 10. p. 11, Sfântul Ignatie al Antiohiei, în drum spre martiriul său, care s-a petrecut la Roma [ a fost dat de mâncare la lei în arena publică, la o vârstă înaintată], scria faptul că episcopul „ţine locul lui Dumnezeu la conducerea comunităţii”, iar preoţii/prezbiterii sunt aidoma Apostolilor, p. 11/ „L’autorité  de l’éveque s’exerce donc dans l’assemblée et en fonction de sa place dans l’assemblée: sa place este celle de Dieu et il n’en est point de plus haute”, p. 11-12./

În Epistola către Evrei avrciereu,j [mare preot] era atributul numai al lui Hristos, p. 12/ De aceea acest „caracter esenţialmente sacramental şi liturgic al funcţiei episcopale [în Biserică n.n.] este indirect confirmat” de Sfântul Irineu de Lyon, pentru că, pentru acesta „apostolicitatea” episcopilor  consta în adevărata credinţă, care se transmitea prin succesiunea episcopilor, în fiecare Biserică locală, fondate iniţial de Sfinţii Apostoli, p. 12./

Astfel, eclesiologia Bisericii nu poate vorbi despre comunităţi atomizate, izolate în organismul eclesial, rupte de întreg p. 13./ Mare adevăr al istoriei Bisericii universale, pe care autorul nostru îl rosteşte, e acela că unitatea creştină nu a fost fondată pe realitatea complementarităţii [aşa cum se doreşte în ideologia ecumenismului de esenţă protestantă n.n.] ci s-a realizat în identitatea credinţei, care se manifesta în comuniunea sacramentală a tuturor, p. 13.

Adică Biserica a fost una atâta timp cât credinţa a fost una, cât succesiunea credinţei de la Apostoli a fost una prin ierarhie şi cât timp se împărtăşeau cu toţii, din acelaşi Potir, la Sfânta Liturghie. Ideologia ecumenismului de esenţă protestantă, care s-a manifestat în secolul al 20-lea, gândea unitatea Bisericii ca pe o diversitate de Biserici, care au doar câteva învăţături în comun. Împotriva acestei idei eclesiologice neconforme cu Tradiţia Bisericii, spune părintele Ioan, că unitatea nu e o diversitate complementară, care se completează reciproc ci e o unitate în credinţă, succesiune şi Taine, a diverse Biserici locale surori./

Pentru că Oscar Cullmann a evidenţiat rolul marcant al Sfântului Petru la Ierusalim, în cartea sa dedicată Sfântului Apostol Petru, p. 14, autorul nostru afirmă pe drept cuvânt, că Petru nu a condus efectiv comunitatea din Ierusalim pentru că drumul său misionar a fost altul, p. 15./ Sfântul Iacov fratele/ruda Domnului e primul episcop al Ierusalimului, p. 15./  Şi pentru autorul nostru, Corpusul Areopagitic e al unui „necunoscut”, p. 18/

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: