Proasta creştere irită rău
Când nu ştii să apreciezi masa, ospitalitatea, sensibilităţile gazdei asta irită. Nu poate fi la altul ca la tine acasă şi nu trebuie să te comporţi la altul ca la tine acasă…pentru că irită, enervează. Ca să nu enervezi trebuie să îţi ştii măsura. Nu intri cu întrebări oripilante în viaţa gazdei, nu intri cu un de ce? continuu, nu te uiţi în toate părţile dacă nu ţi se dă voie, nu atingi lucrurile, nu te autoinviţi, nu stai până peste poate dacă ai primit o invitaţie oarecare, fără orar prestabilit.
Proasta creştere se vede din aceea că nu ştii să ai măsură, bun simţ şi …zâmbet. Omul de spirit trebuie să aibă zâmbet dar nu râs. Râzi ca proasta…, râzi ca un derbedeu…nu sunt remarci care să te binedispună, şi dacă încerci să ceri explicaţii…e prea târziu. Un om de bun simţ înţelege când e prea devreme ceva…sau e prea târziu…să spui ceva.
Nu sunt pentru etichete ţâfnoase, reci, distante…Dar sunt pentru smerenie la masă, pentru buna dispoziţie în întâlniri, pentru rigoare în cuvinte şi pentru logică în modul de a pune problemele, de a le ridica. Firescul trebuie să se îmbine cu delicatul. Firescul de a privi, fireascul de a zâmbi trebuie să ţâşnească din tine. Dacă nu ţâşneşte eşti… bădăran. Şi eşti bădăran nu pentru că nu ai 100 de clase făcute…ci pentru că nu ai dispoziţie interioară pentru a bucura pe alţii prin prezenţa ta.
Dacă nu bucuri eşti iritant. Iar ca să nu iriţi trebuie să ai multă experienţă. Şi când ai prea multă ca să fie puţină tot ţi se întâmplă să iriţi fără să vrei…Cu timpul am înţeles că delicateţea nu ţine de educaţie ci de starea de curăţie interioară, de creşterea ta duhovnicească. Un om cuvios la minte şi trup e un om educat chiar dacă nu are nicio iotă de cuviinţă învăţată.
Buna dispoziţie e la îmbinarea dintre învăţătură şi curăţie. Nu merge fără lux de cunoştinţe şi nu se poate fără lux de atenţie. Cei care nu încearcă să fie delicaţi nu vor să încerce să fie atenţi, prea atenţi. Şi când mergi să vizitezi pe cineva atunci trebuie să mergi să fii ceva pentru el, să arăţi că eşti capabil să aduci un suflu nou vieţii lui.
Ştiu că ceea ce spun acum par basme…Dar sunt basme pentru cei care au o viaţă dezordonată, o viaţă non-calculată, o viaţă fără atenţie, împrăştiată. Iar cei care se tem că nu sunt adevărate cele spuse de noi acum, cu siguranţă, că ar vrea să fie în centrul atenţiei unor oameni care să calce pe vârfuri, pe vârfurile bunului simţ, în relaţia cu ei şi să îi înnobileze şi pe ei.
Dar, ca să primeşti nobleţe trebuie să dai nobleţe. Ca să primeşti daruri speciale de la oameni trebuie să te dăruieşti non-profitor lor. Dacă miroşi a interes vexezi cel mai mult. Dacă eşti dublu în acţiuni, duplicitar, fariseu…prima dată merge, a doua oară ţi se sparge oala chiar lângă fântînă.
În viaţă contează să ştii să pierzi mai puţine decât oferi. Dacă câştigi mai multe decât oferi nu te bucuri de ele pentru că inima ta este inertă. Ca să îţi înveţi inima să iubească, să fie vie, trebuie să dărui mai mult decât primeşti. Când dărui mai mult decât primeşti smereşti, cutremuri oamenii. Şi când primeşti şi mai puţin trebuie să dărui mai mult…pentru că amintirea ta va rămâne o povară a bunului simţ.
Dacă oamenii te înjură după ce ai plecat de la ei…înseamnă că ai greşit când ai ieşit din casă. Când ieşi din casa care te-a primit trebuie să laşi o dâră de frumuseţe în urma ta, o cutremurare sfântă. Nu ştii să faci asta înseamnă că nu poţi să faci vizite memorabile ci doar vizite banele, exasperant de seci. Dar ca să nu fie seci trebuie să te epuizezi, să fii un izvor de frumuseţe, de bun simţ, de înţelepciune…care nu se pot uita niciodată. Acest: am văzut un om pe care nu îl pot uita niciodată înseamnă…prea memorabil, un om prea memorabil.
Pr. Dorin Picioruş.
