Pr. Prof. D. Stăniloae, În problema intercomuniunii, în Ortodoxia XXIII [1971], nr. 4, p. 561-584./ „Numai o conştiinţă care se poate împăca cu uitarea necomuniunii în credinţă, poate gândi că realizează în pofida acestei necomuniuni în credinţă o comuniune euharistică reală şi durabilă”, p. 562-563. Numai cine relativizează credinţa, cine crede că unitatea de credinţă nu e importantă pentru comuniune acceptă că putem să ne împărtăşim cu ereticii la un loc./
Ortodoxia consideră „Biserica drept o unitate profund şi ontologic ancorată în Hristos [prin primirea Sfintelor Taine de către fiecare în parte n.n.], iar Euharistia ca mijloc culminant de susţinere continuă a acestei unităţi”, p. 563-564, dar nu singurul./ Biserica „este trup extins al Cuvântului întrupat”, p. 564, prin aceea că fiecare dintre noi suntem un mădular, o parte din Hristos./ Pentru noi intercomuniunea vrea să dezlege „comuniunea euharistică de unitatea de credinţă şi de Biserică”, p. 564./
Cf. n. 3, p. 565: „Pledoaria pentru această comuniune euharistică universală e în fapt o pledoarie pentru desfiinţarea Bisericilor în favoarea unui haos al tuturor opiniilor”. Dacă mergem pe ideea, vrea să spună Părintele Dumitru, că nu contează ce credinţă avem, că ori dacă am fi ortodocși, luterani, catolici ne putem împărtăşi la un loc, în urma acestei amestecări ambigue la nivel sacramental nimeni nu mai ştie ce e drept şi ce nu e drept şi diferenţa dintre adevăr şi minciună nu mai poate fi sesizată. Această mondializare a Bisericii prin împărtăşirea fără distincţie dogmatică a tuturor în orice Biserică, de orice fel ar fi ea, duce la desfiinţarea ideii de Biserică, de adevăr transmis peste veacuri şi de prezenţă a adevăratei sfinţenii în lume, care presupune şi asceză şi adevăr şi continuitate cu Sfinţii anteriori şi nu numai o indefinită unitate euharistică. Intercomuniunea e o soluţie minimalistă şi relativizatoare a realităţii unităţii creştine, ca să o spunem pe scurt./
Părintele Stăniloae respinge ideea că trebuie să îi împărtăşim şi pe catolici, şi pe vechii-catolici şi pe necalcedonieni pe premisa unei extinderi a iconomiei în Biserică, p. 565./ El spune că această idee nu e conformă cu Ortodoxia ci e „o greşită interpretare a noţiunii şi a practicii iconomiei. Iconomia a constat în recunoaşterea Botezului şi Mirungerii, Căsătoriei şi Hirotoniei unor membrii laici sau preoţi ai altor Biserici, la intrarea lor în sânul Bisericii Ortodoxe, dar nu în acordarea unei Taine cuiva care continuă să rămână în altă Biserică”, p. 565. Cu totul de acord!/
Intercomuniunea creează indiferentismul în privinţa credinţei, p. 565./ Cei care fac parte dintr-o Biserică dar se împărtăşesc de Euharistia alteia „plutesc oarecum în spaţiul spiritual dintre cele două Biserici”, p. 565./ Iar cei care se împărtăşesc la două Biserici diferite [ex: ortodoxă şi romano-catolică], spune autorul nostru, „nici nu vedem de altfel cum ar putea împăca în conştiinţa lor diferenţele contradictorii ale ambelor Biserici”, p. 566./
Intercomuniunea rupe Euharistia „de solidaritatea cu unitatea de credinţă şi cu spaţiul Bisericii în care lucrează Duhul Sfânt”, p. 566./ În catolicism „juridicul e mai tare ca sacramentalul”, p. 567. În Biserica Romano-Catolică credincioşii având credinţa că primesc o graţie creată, „rămân detaşaţi de Hristos, rămân exteriori Sfântului Duh”, p. 567./Ca teolog ortodox, când vorbeşti de graţie creată, de har creat e ca şi când ai vorbi de Dumnezeu creat. De fapt vorbeşti de o fantezie, de o inexistenţă şi de aceea trebuie să foloseşti un mod de a te exprima, în apologia ta, în care să presupui că există ceva care nu există. /
„Pentru Ortodoxie, unitatea Bisericii fiind o realitate cu rădăcini profunde în Hristos şi plină de Duhul intim al lui Hristos, în menţinerea acestei unităţi are un rol indispensabil unitatea credinţei în Hristos, ca ataşare solidară totală a membrilor ei faţă de Hristos şi întreolaltă; un rol nu mai puţin decisiv îl au Tainele, ca acte de sădire a credincioşilor în intimitatea profundă a lui Hristos şi în acelaşi timp ca braţe ale Bisericii de atragere a celor care vor în această intimitate a ei, care nu e decât intimitatea lui Hristos, sau Duhul cel Sfânt al Lui”, p. 567.
Deci unitatea Bisericii e văzută aici ca hristo-pnevmatocentrică dar el o vedea deopotrivă şi ca triadocentrică, adică având Teimea în centrul vieţii noastre sau pe Hristos şi pe Duhul, nedespărţiţi, în fiinţa noastră. Ataşarea intimă faţă de credinţa în Hristos ne sporeşte şi determină ataşarea noastră faţă de fraţii noştri întru credinţă. Credinţa nu e văzută ruptă de Sfintele Taine ale Bisericii şi Sfintele Taine sunt prezentate în mod plastic drept mâini întinse către eterodocşi, care îi invită la experierea, la trăirea în fiinţa lor a vieţii dumnezeieşti a Bisericii. Adică nu poţi fi ortodox numai dacă ştii pe de rost credinţa ortodoxă, ci numai dacă primeşti Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe şi începi să lucrezi în tine dogmele dreptei credinţe. Viaţa Bisericii, viaţa ortodoxă începe odată cu primirea Botezului şi trăirile harului sunt realităţi care nu se simt fără să fie harul lui Dumnezeu în tine./
„Euharistia nu menţine şi nu restabileşte unitatea în credinţă fără voinţa celor credincioşi de a realiza această unitate, sau atâta vreme cât o dată cu comuniunea euharistică cei ce o practică îşi afirmă deosebirile în credinţă”, p. 568. Împărtăşirea cu Domnul nu te face şi posesorul dreptei credinţe ci pentru a avea dreapta credinţă trebuie să te nevoieşti să o afli şi să o trăieşti în fiinţa ta permanent. Tocmai de aceea spune Părintele Dumitru că Euharistia nu menţine unitatea şi nici n-o restabileşte dacă fiecare rămâne în credinţa lui dar ne împărtăşim la un loc, pentru că fiecare crede altceva despre Hristos şi vede unirea cu Hristos potrivit unei credinţe reducţioniste sau total în afara Revelaţiei şi Tradiţiei Bisericii una.
Dacă eu consider că a mă împărtăşi cu Hristos înseamnă a mă umple de viaţa Lui dumnezeiască iar un credincios baptist crede că Cina Domnului e doar un simbol care nu împărtăşeşte nicio sfinţenie, bineînţeles că unirea dintre noi e de domeniul fanteziei, dacă se împărtăşeşte cu mine la Sfânta Liturghie pe care o săvârşesc, pentru că Euharistia nu reprezintă acelaşi lucru pentru noi. Numai când unitatea credinţei ne uneşte la un loc putem să ne împărtăşim din acelaşi Trup şi Sânge al lui Hristos, care e şi Viaţa şi Calea şi Adevărul, nu numai o legătură fugitivă, trecătoare între noi.
În Ortodoxie, „Biserica…deşi e intim articulată în Hristos, deci cu rădăcinile în planul nevăzut, totuşi e şi văzută prin Tainele şi prin mărturisirea ei de credinţă”, p. 569./ Nu putem să despărţim văzutul de nevăzutul Tainelor şi al slujbelor în Ortodoxie, pentru că prin Euharistia văzută ne împărtăşim cu adevăratul Hristos, prin apa sfinţită ne umplem de Duhul Sfânt, şi prin untdelemnul sfinţit ne curăţim de păcate şi ne vindecăm de boli. Acolo unde se supradimensionează văzutul sau nevăzutul Bisericii se pierde unul dintre aspecte în defavoarea celuilalt şi avem parte de o privire extremistă în eclesiologie./
Pr. Dorin.
Lasă un răspuns