Tetraevangheliarul de la Caldarusani, 1643 -

Ne-am format în acelaşi timp ca popor romanic şi ca popor creştin. Lexicul religios fundamental al românilor este de origine latină.

Biserica a furnizat primele cărţi. Avem un creştinism primar latin. Aici a propovăduit creştinismul Sfântul Apostol Andrei, iar Sfântul Nicetas de Ramesiana a contribuit la consolidarea creştinismului de limbă latină.

Păstrarea în limba română a cuvintelor de origine latină a scrie şi carte dovedeşte că strămoşii noştri nu au trecut prin sincope ale scrierii, ale elaborării de cărţi în limba lor.

Avem literatura teologică a Sfinţilor episcopi misionari (Sf. Nicetas de Ramesiana şi Laurenţiu de Novae) şi a Sf. Ioan Casian.

Teologia creştină, de expresie patristică răsăriteană, s-a răspândit în Dacia pe o arie semnificativă. Au existat cărturari episcopi protoromâni: Teotim I, Ioan şi Teotim II ai Tomisului. Episcopi din Tomis participă şi la primele Sinoade ecumenice.

Sfântul Dionisie Exiguul traduce în latină scrieri din patristica orientală şi scrie el însuşi lucrări de drept bisericesc şi o Cronologie creştină. Avem şi texte (epistole) ale călugărilor sciţi: Ioan Maxenţiu şi Leonţiu din Bizanţ.

Rosturile literare latine pe teritoriul dacic au fost întrerupte de venirea slavilor.

Cultura românească de limbă slavonă a fost zămislită de cărturari români şi nu de o populaţie de origine slavă sau de cărturari slavi. Prin slavonism, cărturarii români puteau intra în acel oikumene răsăritean, care i-a apărat pe români de-a lungul istoriei.

Slavona a fost o limbă de cultură, îndeplinind aceleaşi funcţii pe care le-au avut latina şi greaca în alte spaţii, până când a devenit un factor de stagnare culturală.

Începutul literaturii unui popor nu coincide cu investirea limbii naţionale cu funcţie de vehicul cultural. La fel s-a procedat şi în Occidentul care a folosit timp îndelungat limba latină în scris.

Literatura română în Evul Mediu a cunoscut un fenomen de aloglosie, în care s-au integrat şi Fer. Neagoe Basarab, Nicolaus Olahus, Petru Cercel (a scris un poem în italiană), Miron Costin (prin textele sale în polonă), Nicolae Milescu, Sf. Petru Movilă, Dimitrie Cantemir. Cărei literaturi aparţin aceştia, dacă nu celei româneşti?

Această etapă slavonă nu este o prefaţă a literaturii secolului al XVII-lea, ci o secvenţă bine definită, cu funcţii însemnate pentru întreaga spiritualitate românească. Aceste texte în slavonă vor fi traduse în română în secolele XVI şi XVII, ca dovadă că sunt resimţite ca româneşti, şi nu străine.

Cultura noastră a cunoscut în acelaşi timp şi un fenomen de integrare în literatura noastră a unor străini împământeniţi sau care au locuit şi au scris o vreme la noi: Matei al Mirelor, Gavriil Protul, Stavrinos.

Prin intermediul literaturilor sud-slave, românii au acceptat, de fapt, literatura bizantină. Aceste literaturi (sârbă şi bulgară) au funcţionat ca o filieră pentru literatura bizantină, împlinindu-se (sec. XV ŞI XVI) acel Bizanţ după Bizanţ, de care vorbea Iorga. Influenţa culturală bulgară s-a manifestat doar în măsura în care era de provenienţă ortodox-bizantină.

Se vorbeşte despre o universalitate a unei Ortodoxii supra-naţionale şi de o cultură comunitară ortodoxă.

Dacă nu am fost integraţi în sistemul de valori culturale occidentale, nu înseamnă că nu am existat, ca şi cultură şi spiritualitate.

Cultura şi mentalitatea creştină şi ortodox-bizantină nu pot să accepte literatura ca produs al imaginaţiei şi fanteziei minţii. Toată literatura patristică (şi din Răsărit şi din Apus) consideră imaginaţia un păcat. Fericitul Augustin deplângea faptul că a dat crezare unei cărţi ca Eneida, considerând că a făcut un păcat să creadă în aventurile eroului.

Conceptul de literatură în Evul Mediu bizantin este cu totul altul decât cel din Apus. La fel şi cel de ştiinţă şi cel de filosofie. Criticii modernişti aplică acum raţiuni scolastice unei gândiri şi unei mentalităţi cu totul diferite şi desfinţează ceea ce gândirea secularistă nu poate înţelege.

Continuitatea românilor în Dacia a fost posibilă numai prin continuitatea şi unitatea credinţei ortodoxe, în teritoriile locuite de români. Singure elementele etnic şi lingvistic nu ar fi putut susţine şi realiza niciodată unitatea românilor într-un singur stat, aşa după cum etnia, limba şi istoria comună nu îi pot uni pe sârbii, croaţii şi musulmanii din fosta Iugoslavie.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it: