Este vorba, în opinia multor critici de artă şi istorici, de Ţipătul lui Edvard Munch, pictat în 1893. La momentul expunerii sale, era o pictură singulară. Ea a şocat, dar a prefigurat traumele viitorului, cum nu se putea mai bine.
Psa. Gianina.
Motto: „Îmi plac reacţiile inteligente, dar ştiu să savurez minunatele reacţii tâmpite, în special prostia îngâmfaţilor. Când sunt trufaş, îmi imaginez că scrisul meu îi separă pe proşti de inteligenţi şi că acţionează asupra înţepenirii scrobite asemenea unui turnesol.”
(H.-R. Patapievici, interviu)
Mă bate gândul că Patapievici se înşală. „Turnesolul” nu îi separă pe proşti de inteligenţi. Tocmai aici stă singurul neajuns al cărţilor sale: sunt atât de bine scrise încât chiar şi un om cu o inteligenţă medie (sau sub medie) pricepe. Spunea cineva după apariţia Omului recent că după fiecare fragment îţi vine să şopteşti „q.e.d.”. E ca şi cum limpezimea gândului său se reflectă, pe parcursul lecturii, asupra cititorului, limpezindu-l. Şi, fireşte, neajunsul nu stă în faptul că mediocrul pricepe, ci în iluzia că, dacă a priceput câte ceva, e neapărat inteligent. Pericolul pândeşte dinspre trufia fiecăruia.
În 1995, când am început să-l citesc mai serios, mi-am pus o întrebare care poate părea un pic stranie: „Cu ce se mănâncă Patapievici?”. („Cu furculiţa”, ar răspunde maliţios corecţii politic…). Răspunsul de atunci rămâne valabil şi astăzi, după mai bine de 12 ani: „cu smerenie, că altfel îţi stă în gât…”. Ce era la început o simplă intuiţie norocoasă s-a dovedit a fi mai târziu singura cale de acces la frumuseţea cărţilor sale.
Pentru a descoperi arhitectura lor muzicală e nevoie de lecturi succesive care să treacă dincolo de substanţa lor ideatică. Altfel spus, după ce ai înţeles ce spune, te concentrezi exclusiv asupra lui cum. Un posibil parcurs în acest sens: Zbor în bătaia săgeţii – Despre idei & blocaje – Omul recent.
Dacă drumul meu a fost dinspre adevărul spre frumuseţea lor, se poate şi invers. Asta ar fi o şansă. Pe care însă mulţi aleg să o ignore.
Corecţii politic şi frustraţii (sindromul strugurilor acri face ravagii) se bat ca chiorii cu ideile lui Patapievici (şi nu de puţine ori cu Patapievici însuşi – rar mi-a fost dat să văd o mai aprigă sete de a desfiinţa un om…) şi asta pentru că au o problemă cu adevărul.
Cei mai înverşunaţi detractori ai săi nu se recrutează dintre proşti, ci dintre oameni inteligenţi, instruiţi, culţi, adesea universitari. Lor nu inteligenţa le lipseşte.
Adevărul umblă chior, şchiop şi cu capul spart… Cine i-a scos ochiul, cine l-a cotonogit şi i-a spart capul bietului adevăr? Ticăloşia.
„Turnesolul” Patapievici nu îi separă pe proşti de inteligenţi, ci pe ticăloşi de restul oamenilor.
Ana-Maria Botnaru
Psa. Gianina.
Cam aşa se pot defini reacţia şi încercările britanicilor de a-şi explica motivul pentru care românii îşi fac semnul Sfintei Cruci pe stradă, chiar şi în fugă, atunci când trec prin faţa Bisericilor. Ocazia acestor interogaţii a fost oferită de participarea unui artist ieşean catolic, Dan Acostioaei, cu lucrarea Crossroads, la o expoziţie în Londra, intitulată Illuminations. O expoziţie despre credinţă în secolul XXI, cu scopul de a provoca publicului reflecţie şi transformare.
A relatat despre acest eveniment cultural ziarul The Guardian, de la care a preluat ştirea şi Gândul, în două articole diferite, semnate de Adriana Gheorghe şi Cristina Modreanu.
Cu întristare constatăm, însă, că criticul de artă londonez, Laura Cumming, din care cităm mai jos, este reverenţios faţă de tradiţia şi credinţa românilor, pe care nu şi le poate explica prea bine (e şi normal!), dar de care este în mod evident impresionat, în timp ce ziarista de la Gândul, Cristina Modreanu, îşi exhibă pueril idiosincraziile personale, în tandem cu politica ateistă a ziarului.
Nu ne stupefiază, din păcate, această atitudine, mai ales că, acum câtăva vreme, la o emisiune cu Tatulici, la Realitatea tv, Cristian Tudor Popescu declara franc, că ziarul al cărui director este, Gândul, se adresează scepticilor, şi nu oamenilor credincioşi. Spunea domnia sa, că profilul cititorului acestui ziar corespunde omului între două vârste, cu venit mediu şi sceptic. Un amănunt cu un caracter extrem de susceptibil, şi care exclude din start, de la lectura acestui ziar, populaţia credinciosă a României. Şi nimeni n-a observat exclusivismul fanatic şi invitaţia la intoleranţă, făcută public, televizat, de preşedintele CRP!
Iată însă comentariul Laurei Cumming, despre ce înseamnă să fii înconjurat de credincioşi în secolul XXI: „You could not, for example, make a film like Dan Acostioaei’s Crossroads anywhere in Britain for the simple reason that nobody here behaves like the people in his triple-screen projection – crossing themselves once, twice, three times as they pass down the streets of his Romanian home town, Iasi. [N-ai putea să faci, de exemplu, un film precum Crossroads al lui Dan Acostioae, nicăieri în Marea Britanie, pentru simplul motiv că nimeni nu se comportă aici precum oamenii din expunerea sa – care îşi fac Cruce odată, de două ori, de trei ori, în timp ce traversează străzile din oraşul românesc Iaşi.]
The inspiration – provocation, motivation, call it what you will – for all this crossing is concealed, never appearing in shot. Here one guesses it may be a statue of the Virgin Mary: an old lady raises pious eyes; there it could be a roadside shrine as others drop their gaze. Most pedestrians are hurrying through life so fast they don’t look to left or right and yet still they honour the impulse. [Ceea ce îi inspiră – îi determină, îi motivează, numiţi-o cum vreţi – pentru ca să se închine este tăinuit pentru noi, nu poate să apară în film. Undeva poţi să bănuieşti că motivul este o Icoană a Fecioarei Maria, către care o bătrână îşi înalţă ochii rugători; în altă parte e un altar / o raclă [cu sfinte moaşte], spre care alţi oameni îşi pironesc privirile. Cei mai mulţi dintre trecători aleargă însă pe străzile vieţii atât de repede, încât nu au timp să privească nici în dreaptra, nici în stânga, şi cu toate acestea, ei cinstesc această dorinţă de a se închina.]
Second nature? With all the focus on the gesture itself, one starts to see the ritual as far stranger and more complex than it ever appears in church. Is it an appeal to God or a signal to others; a mute prayer; an inner emotion externalised as unspoken utterance? Is it a private performance or a collective reflex? [O a doua natură? Văzând atâta concentrare asupra gestului în sine, cineva ar putea să înceapă să vadă acest ritual [al închinării] ca fiind mai puternic şi mai complex decât apare [când îl vezi făcut] în Biserică. Este un strigăt către Dumnezeu sau o chemare către ceilalţi? O rugăciune mută? O trăire interioară puternică, care se exteriorizează fără cuvinte? Este oare o nevoinţă personală sau un reflex comunitar?]
You see it done hastily with an anxious face, as if in times of plague or war; abbreviated like slang by the young; or very slowly motioned by those in a dwam as if describing the rhythms of meditation. It is done while thinking but also without thought, as if it might be pre-conceptual. In Acostioaei’s beautifully choreographed film, the sign of the cross moves from mechanical mantra to sudden revelation as the works builds to its silent climax. [Închinăciunea o poţi vedea făcută şi în grabă şi cu un aer nerăbdător, ca şi cum ar fi vreme de ciumă sau de război; prescurtată ca un limbaj slang, de către cei tineri; sau făcută foarte încet [atent], de către cei care par a fi absorbiţi într-o cugetare adâncă. Semnul Crucii se face cu concentrare, dar şi fără concentrare, ca şi cum ar fi născut în ei mai înainte de a fi gândit. În filmul lui Acostioae, foarte bine regizat, semnul Crucii devine din ce în ce mai semnificativ, trecând, ca şi către un climax tainic al său, de la un gest care iniţial apare ca maşinal, la a fi perceput ca determinat de o neaşteptată revelaţie .]”
Psa. Gianina.
Ne spune Părintele prof. diac. Andrei Kuraev, în cartea Daruri şi anateme. Cea a adus creştinismul lumii (trad. din limba rusă de Nina Nicolaevna, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004): Creştinismul a înnoit lumea, dar nu toţi oamenii sunt de acord cu această înnoire. Lumea păgână nu s-a împăcat şi nu se împacă nici astăzi cu creştinismul. / Neopăgânismul modern se ascunde sub aparenţa valorilor general-umane şi a unei ideologii naturaliste (falsă întoarcere la natură) şi contraatacă numind Scripturile Sfinte mituri biblice cu caracter aberant./ (p. 8-9)
Darurile Creştinismului: 1. dreptul de adresare directă către Dumnezeu, un Dumnezeu care este Tu, pentru om, sau, după expresia lui Tertulian, familiaritas Dei , o relaţie de prietenie şi de iubire cu Dumnezeu; pentru că păgânii nu credeau că lumea este guvernată de Dumnezeul primordial, care e inaccesibil, ci de nişte zei iviţi ulterior. Pentru creştini, Dumnezeu este Domnul, Cel ce a creat lumea, Cel ce o conduce şi Cel ce S-a coborât în istorie. / Aristotel nu credea că între Zeu şi om poate să existe iubire (cf. Etica mare), iar Platon afirma că zeii supremi nu se umilesc să comunice cu oamenii. / Creştinul cere orice de la Dumnezeu, chiar şi cele mai mici lucruri, în timp ce păgânul nu îndrăznea decât în cele mai mari nenorociri ale sale să se roage zeilor. (p. 9-13)
Istoria Universului este istoria omului şi nu a cosmosului, pentru că omul are valoare în ochii lui Dumnezeu, mai mult decât lumea întreagă. / Păgânii însă nu gândeau aşa. Platon: Este greu să-l găsim pe creatorul şi părintele acestui univers (Timaios). / Cicero: oamenii trăiesc în univers asemenea şoarecilor într-o casă mare; ei se bucură de splendorile acestei lumi care însă nu le-a fost destinată oamenilor, ci zeilor (Despre natura zeilor) (p. 16-17). /
2. „Creştinismul a redat oamenilor o atitudine serioasă faţă de opţiunea lor filosofică şi religioasă şi le-a asigurat dreptul la opţiune.” (p. 17) / „În concepţia creştinismului, Absolutul, Unitatea primordială, Cauza primă, Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul sunt sinonime. Tatăl S-a întors !!!” / „Ceea ce îi supăra pe păgâni la creştini erau siguranţa vanitoasă de sine, paradoxurile în predicile lor.” [Este ceea ce li se reproşează şi ortodocşilor, atât de către atei, cât şi de către eterodocşi – n.n.] (p. 18). / Intelectualii antici considerau miturile lor drept superstiţii şi la fel au privit şi noua religie, creştinismul, ca pe o „primitivă superstiţie nemăsurată” (Pliniu, Tacit, Celsus) – (p. 19). /
Un filosof neoplatonician, Iamblichos, cerea ca cei care nu se închină zeilor s fie hăituiţi ca nişte fiare (p. 20) – [de unde se vede că filosofii nu stăteau numai şi filosofau, cum se creează acum impresia, ci erau de o cruzime inimaginabilă, mulţi dintre ei, cerând prigonirea, torturarea şi omorârea creştinilor şi a celor care nu credeau acelaşi lucru ca şi ei. Astăzi nu se cunosc decât cruciadele şi inchiziţia – care nu îi privesc decât pe catolici – dar nu se vorbeşte despre inchiziţiile şi genocidul la care erau supuşi creştinii, inchizitorii antici nefiind alţii decât filosofii care asistau ideologic aceste crime – n.n.] .
„Creştinii au propus să se facă o diferenţiere între toleranţa ideatică şi toleranţa civică. Oamenii trebuie să aibă dreptul la dezacord, la discuţie, la o critică aspră a opiniilor opuse.” Tertulian: „…o credinţă nu poate persecuta o altă credinţă, întrucât jertfele se cer de la cel ce vrea să le aducă.” (p. 21). / Imperativul libertăţii de conştiinţă constituie darul pe care martirii creştini l-au adus în viaţa oamenilor (p. 22).
Când Lui Hristos I s-a adus de către fariseii ispititori un dinar şi El a rostit Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu (Mt. 22, 21), atunci El a ţinut în preasfânta Sa mână un ban pe care era inscripţionat faptul că împăratul roman e zeu şi preot: Tiberius Caesar Divi Augusti Filius Augustus Pontifex Maximus (Cezarul Tiberius, Augustul divin, fiul Pontifului Suprem Augustus). „Adevăratul Fiu al lui Dumnezeu ţinea în mână o monedă pe care era scris că fiul lui Dumnezeu este împăratul” (p. 24)./
3. „Creştinismul le-a îngăduit oamenilor să se vadă într-o altă lumină.” Creştinismul a renunţat la teza păgână că omul este doar o parte a naturii, un microcosmos care face parte din macrocosmos. „Teologii bizantini au proclamat că omul este mai degrabă macrocosmosul integrat în microcosmos.” „Omul este o mare lume în interiorul unei lumi mici” (Sfântul Grigorie Teologul) (p. 25). Şi la fel au spus şi Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Macarie Egipteanul, Grigorie Palama, etc, etc./
Plotin era indignat de faptul că creştinii nu vor să acorde cerului şi aştrilor cereşti suflete nemuritoare (Eneade). / Sf. Clement Alexandrinul: „Înainte de facerea cosmosului [noi, oamenii] am fost născuţi în Însuşi Dumnezeu, fiindcă eram meniţi să apărem”.(p. 28) / M. Gerşenson: „Omul care este sclavul culturii va socoti credinţa drept un fenomen cultural”. / „La sfârşitul celui de-al doilea mileniu creştin, oamenii s-au săturat de libertatea faţă de stihiile cosmice pe care le-a vestit-o Hristos. Ei şi-au manifestat din nou dorinţa de a fi contopiţi cu mediul cosmic impersonal” (p. 29).
4. „Lumea pe care oamenii au descoperit-o în forul lor interior s-a dovedit a fi mai bogată decât lumea exterioară. Creştinismul consideră că ceea ce se petrece în sufletul omenesc este mai semnificativ decât ceea ce se petrece în jur. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Mt. 16, 26).” (p. 29) /
„Istoria literaturii consideră însă că momentul de cotitură care a marcat trecerea de la Antichitate la cultura europeană îl constituie Confesiunile Fericitului Augustin. Scrisă la începutul secolului al V-lea, această carte are ca subiect viaţa lăuntrică a sufletului omenesc [mult înaintea a ceea ce numim noi literatură psihologică! – n.n.]. Personajele operelor antice sunt lipsite de evoluţie interioară. (…) Predica evanghelică a pocăinţei a îndemnat însă la schimbări lăuntrice ale omului.”[Iată care este adevărata sursă şi inspiraţie a literaturii moderne! – n.n.] (p. 30). /
5. „Delimitându-se de contextul naturii, omul a putut să-şi aprecieze comportamentul într-un alt sistem de coordonate. Dacă omul reprezintă o parte din natură, atunci criteriile după care el îşi poate evalua conduita nu pot fi decât naturale. Or, fenomenele naturale nu se supun unei sancţionări din punctul de vedere al moralităţii. (…) Conştient de caracterul său extra-natural, omul şi-a câştigat dreptul la utilizarea a două limbaje: el a reuşit să descrie fenomenele naturale cu ajutorul unui limbaj ne-antropomorfic, fără să atribuie pietrelor şi astrelor pasiuni omeneşti, iar propria personalitate a putut s-o conştientizeze şi s-o evalueze după criterii extra-naturale” (p. 38-39). /
6. „Începând cu Renaşterea, reprezentările asupra păgânismului şi Antichităţii, pe care le transmit şcolile europene de mai multe secole, sunt cenzurate şi cosmetizate. Dacă e vorba despre Egipt, atunci se invocă bătrânele piramide, înţelepciunea milenară… Iar în cazul Eladei – templele de marmură albă, prietenia între oameni şi zei, ataşamentul faţă de natură, firescul poetic… Toate acestea, evident, vin în contrast cu monahismul îmbrăcat în sutană neagră, cu Evul Mediu întunecat care a luat locul simplităţii şi omeniei antice… ” (p. 41). / În realitate, moravurile antice sunt pline de corupţie morală şi socială, încât şi miturile (inclusiv cele cosmogonice) păgâne sunt pline de terifiante descrieri încărcate de cruzime, de legături incestuoase, acte sexuale aberante, homosexualism, lesbianism şi pedofilie, etc. Se pot vedea, în acest scop, miturile vechi egiptene, greceşti, sau cărţile lui Platon, Luchian, Xenofon, Ovidiu, care mărturisesc despre toate aceste lucruri (p. 41-47). /
Creştinismul a făcut astfel că „dragostea bărbatului a fost dată înapoi femeilor şi sfinţită printr-o Taină a Bisericii. Astăzi însă acest dar creştinesc este pus sub semnul îndoielii şi luat în derâdere. Este acum iarăşi la modă şi un semn de prestigiu să aparţii unei minorităţi aparte”. (p. 47). /
7. „Creştinismul le-a restituit oamenilor posibilitatea de a admira cerul, astrele, norii şi apusul. În religiile păgâne, fiecărui fenomen natural i s-au atribuit un nume şi o biografie.” Păgânii nu puteau pur şi simplu să admire natura şi să se bucure de ea, pentru că fiecare lucru din natură era un zeu sau legat de un zeu. Dumnezeu nu ne-a dăruit nu numai universul, ci şi libertatea de a ne bucura de el. (p. 48-53). „Creştinismul a declarat că astrele nu au biografie”. (p. 53) /
8. „Creştinismul a creat premisele necesare pentru apariţia ştiinţei. Astronomia ca ştiinţă este posibilă numai cu condiţia ca stelele să înceteze a fi zeităţi” (p. 54). / „Numai religia Dumnezeului Unic a putut scăpa lumea de numărul exorbitant de zei. (…) Numai religia Logosului Întrupat a permis ca procesele care se petrec în lumea fizică (unde nimic nu este ideal) să fie descrise în limbajul matematicii (al cifrelor şi al formelor ideale).” (p. 55). /
„Pe măsură ce creştinismul este eliminat din viaţa socială, culturală, universală, vechile umbre au început din nou să capete un contur puternic. Miturile astrale, ocultismul şi, pe urmele lor, homosexualitatea, au redobândit permis de liberă circulaţie în cultura europeană. Este iar la modă cuvântul de ordine al fuzionării tuturor religiilor în una singură, care să-i angajeze pe creştini în jocuri păgâne.
Cel mai alarmant este faptul că discuţiile asupra pluralismului religios şi asupra toleranţei încep din nou să fie purtate pe un ton atât de categoric, încât creştinii se simt în pragul unor noi prigoane. Este încă o lecţie pentru creştinism: capacitatea de a trăi, de a construi, de munci chiar şi atunci când ştii că lucrurile tale sfinte vor fi distruse. Este o lecţie a eticii eshatologice”. (p. 59-60) //
Cartea are în total 364 de pag, în ediţia românească. Vă dorim spor la lectură!
Psa. Gianina
Este vorba despre: „Avortul. Întrebări şi răspunsuri. Să-i iubim pe amândoi”. Editura Provita Media, Bucureşti 2007, pag. 424, preţ 15 lei. Bogdan Stanciu ne aduce la cunoştinţă următoarele:
Cartea autorilor americani dr. John C. Willke şi Barbara H. Willke, „Avortul. Întrebări şi răspunsuri”, subintitulată „Să-i iubim pe amândoi”, a fost tradusă, de la apariţia primei ediţii în SUA, în 1985, în peste 20 de limbi. Ideile pe care le promovează autorii pot produce efecte pozitive asupra unor molime sociale, care evoluează ca o avalanşă în societatea noastră de astăzi, iar cursa aceasta de asanare a mediului poluat, chiar otrăvit, de politicile liberaliste şi de viziunea mercantilistă asupra vieţii, se dă contra cronometru.
Asta este opinia editorilor de la Asociaţia Provita Media, care, de câţiva ani buni, încearcă să promoveze pe plan naţional o gamă de informaţii, elaborate după modelul acestei cărţi atât de cunoscute. La nivel mondial, cartea medicilor americani a devenit sursa de bază de idei şi argumente pentru mişcarea pro-vita, mai ales a celor care vor să demaşte răul care-l produc instituţiile şi marile concerne ale industriei mondiale ale avortului.
Modelul constă în esenţă în a contracara conceptele ideologiei materialiste şi liberaliste cu argumente care sunt susţinute în special de ştiinţa medicală modernă, ca şi de alte domenii ale ştiinţelor conexe. Fiecare idee este prezentată sintetic, într-un limbaj pe înţelesul tuturor, oferind pentru credibilitate şi pentru lămuriri mai ample sursele documentării, care sunt de obicei publicaţii notorii sau lucrări ştiinţifice.
De-a lungul timpului, de la o ediţie la alta, autorii au îmbunătăţit structura cărţii, adaptând-o din mers la bătălia ideologică pe care trusturile pro-avort, din ce în ce mai bogate şi mai agresive, o desfăşoară peste tot în lume. Iar România, ca orice altă ţară fostă comunistă, de altfel ca mai toate ţările aflate în criză socială şi economică, a devenit o ţintă a reprezentanţilor acestei industrii, care are experienţă şi mijloace materiale de a corupe instituţii de stat şi chiar guverne.
Informaţiile pe care ni le oferă autorii, formulate simplu, după modelul întrebare-răspuns, citite cu răbdare până la capăt, oferă cititorului un adevăr fundamental. El poate înţelege şi pe această cale valoarea inestimabilă a vieţii omului. Cercetările ştiinţifice, dar şi o parte din mijloacele tehnologiei, aşa cum le prezintă autorii din sursele cele mai autorizate, relevă un fapt intuit de înţelepţi sau de unii medici de-a lungul istoriei, acela că un copil din pântecele mamei are viaţa la fel de bogată şi valoroasă ca atunci când a fost născut.
Discursul autorilor, la acest capitol, are credibilitate pentru toate nivelele de înţelegere. El poate influenţa şi lumea medicilor ginecologi, şi pe oamenii politici, care constituie pârghiile cele mai importante ale acestui mare mecanism internaţional, care condamnă anual la moarte, în numele intereselor financiare, sute de milioane de copii. Bineînţeles, aceste argumente pot în cele din urmă mişca în bine presa, lumea oamenilor de drept sau pe cea finanţiştilor.
Am evocat aici doar pe reprezentanţii domeniilor care au rolul cel mai important în a modifica legislaţiile naţionale şi punerea în practică a politicilor pro-avort. Chiar şi numai pentru că oferă un asemenea cadru de dezbatere, cartea aflată în discuţie este atât de necesară de-a fi făcută cât mai repede cunoscută în lumea României de astăzi.
Argumentele acestei cărţi, însă, au valoare terapeutică. Terapeutică pentru că ele au darul de-a limpezi minţile oamenilor cu informaţii din gama celor întâlnite în mod obişnuit în lumea de astăzi, promovate de şcoli, de presă sau de literatura ştiinţei actuale. Căci minţile multor oameni nu au putut să dezlege dramele în care au intrat, şi pe care le presimt, dacă nu le trăiesc în mod conştient, după ce au participat direct sau indirect la un avort.
În România, drama avortului, dacă ţinem cont că toţi membrii familiilor în care s-a luat decizia avortului au simţit mai mult sau mai puţin greutatea responsabilităţii morale, a făcut milioane de suferinzi la nivelul psihicului sau sufletului. Pentru aceştia, cartea vine cu un mesaj de iubire, nu unul polemic sau de condamnare.
Conceptul de bază al ideologiei propuse, atât cât se poate spune că există şi o orientare teoretică, este acela de a-i face disponibili pe oameni să iubească şi copilul, ca pe mama care-l poartă în pântece. Concepţia actuală, pe baza căreia a fost construit un întreg eşafodaj legislativ pro-avort în toată lumea, promovează o atitudine de ură şi duşmănie între copilul din pântece şi cei din jurul lui, pornind chiar de la părinţi.
Acestei lumi a urii autorii îi propun, cu argumente pe înţelesul tuturor, conceptul „Să-i iubim pe amândoi”. Pe de o parte, ideile acestei cărţi, ca orice lămurire cu argumente credibile, pot începe alinarea celor cu sufletele încărcate de drama participării la un avort. Iar pe de altă parte, dacă acest mesaj ajunge la cât mai mulţi oameni, astfel încât să iniţieze un curent de opinie generală, întregul eşafodaj al industriei avortului ar începe să se clatine şi chiar să se prăbuşească.
Asociaţia Provita Media (www.provita.ro), editor al cărţii, roagă pe această cale pe cei ce pot şi vor să promoveze aceste mesaje să anunţe mai departe această apariţie editorială. Sunt aşteptate toate sugestiile care vizează o difuzare cât mai largă, Provita Media asumându-şi responsabilitatea de a le pune în practică cât mai repede. Reprezentanţii asociaţiei vor şi pot să se implice în organizarea unor lansări ale acestei cărţi în diferite oraşe alături de alţi susţinători pro-vita.
***
Pr. Dorin şi Psa. Gianina.
