Cam aşa se pot defini reacţia şi încercările britanicilor de a-şi explica  motivul pentru care românii îşi fac semnul Sfintei Cruci pe stradă, chiar şi în fugă, atunci când trec prin faţa Bisericilor. Ocazia acestor interogaţii a fost oferită de participarea unui artist ieşean catolic, Dan Acostioaei, cu lucrarea Crossroads,  la o expoziţie în Londra, intitulată Illuminations. O expoziţie despre credinţă în secolul XXI, cu scopul de a provoca publicului reflecţie şi transformare.

A relatat despre acest eveniment cultural ziarul The Guardian, de la care a preluat ştirea şi Gândul, în două articole diferite, semnate de Adriana Gheorghe şi Cristina Modreanu.

Cu întristare constatăm, însă, că criticul de artă londonez, Laura Cumming, din care cităm mai jos, este reverenţios faţă de tradiţia şi credinţa românilor, pe care nu şi le poate explica prea bine (e şi normal!), dar de care este  în mod evident impresionat, în timp ce ziarista de la Gândul, Cristina Modreanu, îşi exhibă pueril idiosincraziile personale, în tandem cu politica ateistă a ziarului.

Nu ne stupefiază, din păcate, această atitudine, mai ales că, acum câtăva vreme, la o emisiune cu Tatulici, la Realitatea tv, Cristian Tudor Popescu declara franc, că ziarul al cărui director este, Gândul, se adresează scepticilor, şi nu oamenilor credincioşi. Spunea domnia sa, că profilul cititorului acestui ziar corespunde omului între două vârste, cu venit mediu şi sceptic. Un amănunt cu un caracter extrem de susceptibil, şi care exclude din start, de la lectura acestui ziar, populaţia credinciosă a României. Şi nimeni n-a observat exclusivismul fanatic şi invitaţia la intoleranţă, făcută public, televizat, de preşedintele CRP!

Iată însă comentariul Laurei Cumming, despre ce înseamnă să fii înconjurat de credincioşi în secolul XXI: „You could not, for example, make a film like Dan Acostioaei’s Crossroads anywhere in Britain for the simple reason that nobody here behaves like the people in his triple-screen projection – crossing themselves once, twice, three times as they pass down the streets of his Romanian home town, Iasi. [N-ai putea să faci, de exemplu, un film precum Crossroads al lui Dan Acostioae, nicăieri în Marea Britanie, pentru simplul motiv că nimeni nu se comportă aici precum oamenii din expunerea sa – care îşi fac Cruce odată, de două ori, de trei ori, în timp ce traversează străzile din oraşul românesc Iaşi.]

The inspiration – provocation, motivation, call it what you will – for all this crossing is concealed, never appearing in shot. Here one guesses it may be a statue of the Virgin Mary: an old lady raises pious eyes; there it could be a roadside shrine as others drop their gaze. Most pedestrians are hurrying through life so fast they don’t look to left or right and yet still they honour the impulse. [Ceea ce îi inspiră – îi determină, îi motivează, numiţi-o cum vreţi – pentru ca să se închine este tăinuit pentru noi, nu poate să apară în film. Undeva poţi să bănuieşti că motivul este o Icoană a Fecioarei Maria, către care o bătrână îşi înalţă ochii rugători; în altă parte e un altar / o raclă [cu sfinte moaşte], spre care alţi oameni îşi pironesc privirile. Cei mai mulţi dintre trecători aleargă însă pe străzile vieţii atât de repede, încât nu au timp să privească nici în dreaptra, nici în stânga, şi cu toate acestea, ei cinstesc această dorinţă de a se închina.]

Second nature? With all the focus on the gesture itself, one starts to see the ritual as far stranger and more complex than it ever appears in church. Is it an appeal to God or a signal to others; a mute prayer; an inner emotion externalised as unspoken utterance? Is it a private performance or a collective reflex? [O a doua natură? Văzând atâta concentrare asupra gestului în sine, cineva ar putea să înceapă să vadă acest ritual  [al închinării] ca fiind mai puternic şi mai complex decât apare [când îl vezi făcut] în Biserică. Este un strigăt către Dumnezeu sau o chemare către ceilalţi? O rugăciune mută? O trăire interioară puternică, care se exteriorizează fără cuvinte? Este oare o nevoinţă personală sau un reflex comunitar?]

You see it done hastily with an anxious face, as if in times of plague or war; abbreviated like slang by the young; or very slowly motioned by those in a dwam as if describing the rhythms of meditation. It is done while thinking but also without thought, as if it might be pre-conceptual. In Acostioaei’s beautifully choreographed film, the sign of the cross moves from mechanical mantra to sudden revelation as the works builds to its silent climax. [Închinăciunea o poţi vedea făcută şi în grabă şi cu un aer nerăbdător, ca şi cum ar fi vreme de ciumă sau de război; prescurtată ca un limbaj slang, de către cei tineri; sau făcută foarte încet [atent], de către cei care par a fi absorbiţi într-o cugetare adâncă. Semnul Crucii se face cu concentrare, dar şi fără concentrare, ca şi cum ar fi născut în ei mai înainte de a fi gândit. În filmul lui Acostioae, foarte bine regizat, semnul Crucii  devine din ce în ce mai semnificativ, trecând, ca şi către un climax tainic al său, de la  un gest care iniţial apare ca maşinal, la a fi perceput ca determinat de o neaşteptată revelaţie .]”

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it: