Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 12 ianuarie 2008

Acatistul Sfântului Gherasim de la Iordan [audio]

vaza.png

Îl găsiţi aici.

Canonul şi paraclisul Sfântului Ioan Rusul [audio]

pana-de-scris.png

Îl găsiţi aici.

Best of martie 2007 [7]

artificii-fond-negru.png

Pe 8 martie 2007 scriam: Parabola Beethoven. Cum ajungi să vorbeşti cu copacii şi de ce? /Rugăciunea pentru ceilalţi e rugăciunea care te umple de bucurie, de dragoste şi de bunătate./ Povestea omului care şi-a depăşit condiţia socială, pigmentată cu umor care nu displace./ Pocăinţă şi cutremurare: în timpul postului şi în aşteptarea Morţii şi Învierii Domnului./

 O problemă falsă: dacă trebuie să ne împărtăşim des sau rar. Iubirea inimii spune că trebuie să ne pregătim cu toată fiinţa noastră şi să ne împărtăşim cât mai des./Comentariu teologic la a doua rugăciune a canonului împărtăşirii./Timpul e o sabie goală…căreia îi simţi răceala pe gât./Legiferarea prostituţiei nu o face să fie mai puţin viciu./

Presupuneri decodificate: un articol despre presupuneri care au rezolvări./ Doar un vers din Eminescu./Jurnalul: şantierul arheologic al vieţii tale./Teologia slavei în slujba ortodoxă a înmormântării./ Fiecare gând e dragoste…când mă gândesc la voi./

Pr. Dorin.

Panoplia patimilor umane la Hortensia Papadat-Bengescu

Hortensia Papadat- Bengescu - Concert de muzica de Bach

Trilogia Hallipilor, opera esenţială a Hortensiei Papadat-Bengescu – cuprinzând Fecioarele despletite (1926), Concert din muzică de Bach (1927) şi Drumul ascuns (1933) – este un muzeu deschis al patimilor omeneşti, cele mai primitive şi mai abjecte, surprinse în toată goliciunea lor. Patimi izvorâte din egoismul cel mai infantil cu putinţă, dar care vrea să pară judicios în orchestrarea vieţii.

Aviditatea iubirii de sine e o sete prăpăstioasă la personajele Hortensiei, o aviditate care s-ar putea spiritualiza prin pocăinţă, ca la Dostoievski, dar care rămâne numai în stare de potenţă, de latenţă duhovnicească, pentru că autoarea nu crede în ridicarea din abjecţia pe care o prezintă ca fiind singurul mediu în care se pricep să supravieţuiască personajele sale.

Ne vom opri cu această ocazie la Concertul din muzică de Bach, supranumit de unii şi romanul organismelor degenerate. Şi nu seamănă această caracterizare, care se aplică mereu ca o pecete pe romanele sale, cu o definiţie foarte asemănătoare, pe care o dădea Lovinescu poeziei lui Bacovia: secreţie a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede ?

De ce vorbim, în chiar debutul poeziei moderne şi al romanului românesc modern, pe care îl reprezintă Bacovia şi, respectiv, Hortensia Papadat-Bengescu (pentru că romanele Hortensiei sunt anterioare celor ale lui Camil Petrescu şi Anton Holban), de organisme bolnave şi degenerate ? Nu cred că exegeza literară va căuta răspunsul la această întrebare prea repede.

Să ne întoarcem însă la Concertul din muzică de Bach. Titlul acesta al romanului vine de la un eveniment care nici nu se întâmplă în roman, căci toate cele ce se petrec aici sunt un ajun, o escaladare de fapte care converg spre acest eveniment monden oarecum derizoriu. Ceea ce constituie particularul romanelor hortensiene sunt caracterizările neaşteptate, etichetele caracterologice aplicate personajelor. Acestea apar ca o reflecţie în propria conştiinţă sau în conştiinţa altora.

Lina Rim este buna Lina pentru ea însăşi, urâta de Lina, bondoaca, ghemuita, pentru soţul ei şi pentru cei care o privesc din afară. Deşi epitetele par a se aplica aspectului fizic, ele vizează de fapt expunerea unei stări de spirit, a unei condiţii sufleteşti. Bunătatea Linei este aici un eufemism, care nu are nicio legătură cu bunătatea creştină, cu bunătatea ca virtute. Aşa-zisa ei bunătate vine dintr-un sentiment de vinovăţie nelămurit foarte bine în conştiinţa sa (pentru că fusese o fecioară despletită şi îşi pierduse fecioria în tinereţe, cu vărul Lică), şi dintr-o subestimare care nu este smerenie.

Bondocia şi ghemuirea sunt şi ele aspecte psihologice ale personajului mai mult decât constituie profilul fizic, întărite fiind de afirmaţia că Lina avea un suflet miezos şi puhab ca pâinea moale. Lina îşi va pierde, de altfel, bunătatea la sfârşitul romanului, după moartea Siei (fiica ei şi a lui Lică Trubadurul, născută din aventura tinereţii lor) şi va cere divorţul, ieşind din ghemuiala vinovăţiei.

Doctorul Rim este bolnavul închipuit, omul care este cu adevărat bolnav, dar din iubire de sine. Omul care se victimiza şi se martiriza pe sine neîncetat, considerându-se o victimă permanentă a căsătoriei cu Lina, dar şi o fiinţă prin excelenţă demnă de tot binele. După o tinereţe în care dominase ambiţia parvenirii, doctorul Rim trecuse la epoca erotică ce-i turmenta maturitatea şi care îl făcea să-şi urască soţia, pe ghemuita de Lina, pe care o considera nevrednică de el, iar pe sine vrednic de alte femei frumoase.

Un alt personaj obsedat de propria persoană, un Narcis bolnav de tuberculoză, este prinţul Maxenţiu, debilul prinţ, logodit odinioară cu Elena Hallipa, dar căsătorit în cele din urmă cu ţigăncuşa Ada Razu, bruna Ada, făinăreasa avară, o ţigăncuşă neagră uscată ca un drac. Maxenţiu cel ofticos (tuberculos), care îşi urmărea cu aviditate evoluţiile şi simptomele bolii, îndrăgostitul nebuneşte de sine însuşi, chiar şi de eul său bolnav şi cavernos, era fiul unei cântăreţe vestite, de la care pare a fi moştenit iubirea de sine, obsesia propriei persoane.

Mama sa, Zaza, îşi idolatriza sânii, care făcuseră domeniul adoraţiei în epocă. Atât de absorbită era ea de această preocupare idolatră, încât nu putuse observa că fiul său era bolnav, ceea ce face ulterior din Maxenţiu un misogin, care ajunge să îşi urască mama, logodnica şi soţia şi să vadă în ele ucigaşele sale morale.

Însă tocmai dragostea pentru sânii proprii este cauza care conduce la moartea Zazei, mai precis, un cancer netratat la timp, pentru că Zaza nu fusese de acord să îşi extirpeze sânii la vreme. Extirparea obiectelor veneraţiei proprii şi a bărbaţilor, are loc până la urmă, însă prea târziu. Zaza moare pentru sânii ei ca luptătorii pentru patria lor, pentru că, pentru ea, sânul era o patrie. Mai mult decât atât, era şi un cult şi ori pe ce loc îşi aşază omul cultul, e respectabil să moară apărându-l.

Maxenţiu era un tip borgian, care suferea de amorul cel mare, amorul de sine, el fiind prinţul Maxenţiu, pe care Maxenţiu ofticosul îl iubea mult şi pentru care răutatea era singura simţire care-l mai bucura. Lui îi era drag până şi trupul său, acum material nesecat de coptură, de murdărie, cu plămânii putrezi.

Pentru Ada, căsătoria era un sport, ca şi echitaţia. Ea îl culege pe Lică Trubadurul de pe uliţi, şi-l face amant, şi prospectează căsătoria cu el, moartea lui Maxenţiu fiind iminentă.

Sia cea tembelă şi rudimentară trece prin mai multe faze, caracterizate de doctorul Rim astfel: fecioară înăsprită, fecioară enigmatică, fecioară ciudată, fecioară capricioasă, fecioară nefericită, fecioară nesocotită şi fecioară netrebnică – ultimul calificativ fiindu-i acordat pentru că moare, în chinuri mari, după un avort în condiţii sordide. Sia rămăsese însărcinată în urma unor relaţii incestuoase, după ce profitaseră de ea cei trei crai: doctorul Rim (care trebuia să fie tatăl adoptiv) şi ajutoarele sale, fraţii gemeni Hallipa (cu care iarăşi era rudă, fiind fiica lui Lică, care era unchiul Elenei Hallipa).

Rim a primit vestea că Sia era copilul Linei ca un om cu spirit larg, ştiinţific, fără să-şi facă, adică, nicio mustrare de conştiinţă. Pentru că spiritul ştiinţific cere morală zero, în opinia celor care văd ştiinţa ca pe un cal de bătaie împotriva credinţei. Elena Hallipa, căsătorită Drăgănescu, este Elena cea frumoasă şi mândră, care se îndrăgosteşte şi are o aventură cu muzicianul Victor Marcian.

În concluzie, avem două categorii de bolnavi în acest roman: bolnavi trupeşte şi bolnavi sufleteşte. Însă unii sunt bolnavi trupeşte numai în închipuirea lor (doctorul Rim), alţii sunt cu adevărat bolnavi grav (Maxenţiu), dar toţi sunt foarte, foarte bolnavi sufleteşte.

Hortensia Papadat-Bengescu nu era o femeie credincioasă, dar ea intuieşte un adevăr duhovnicesc irefutabil: anume că boala fizică este cel mai adesea foarte intim legată de starea psihică a omului, de condiţia lui duhovnicească, şi dacă omul este greu bolnav de patimi, putred de egoist şi de nesimţit, ajunge inevitabil să vadă putrezind şi trupul lui sau partea de trup care constituie obiectul adoraţiei sale, al idolatriei.

Şi mai spune autoarea în acest roman un lucru esenţial, pe care nu ştim dacă l-a conştientizat sau nu foarte bine sau este doar rodul observaţiilor sale practice: acela că esenţa întregii răutăţi omeneşti este egoismul sau iubirea de sine. Acest egoism, care este fratele mândriei, constituie sâmburele întregii răutăţi, după cum adesea spunea şi Eminescu şi după cum propovăduieşte toată tradiţia Bisericii noastre Ortodoxe.

Disecarea mentală a patimilor omeneşti, chiar şi în lipsa unei înţelegeri autentic-ortodoxe, a condus-o pe autoarea noastră la unele concluzii profund duhovniceşti, cum ar fi aceea că mediul în care trăieşte un om şi lucrurile care compun acel mediu, se contaminează cu patimile umane şi îşi impropriază neliniştea şi tulburarea păcătoasă a aceluia. Ceea ce nu ştia ea şi exegeza care a observat acest detaliu, este că omul păcătos trăieşte în vecinătatea unor demoni care îi infuzează acele patimi şi că prezenţa demonică se instalează în locurile şi în mediile în care este acceptată, de libera voinţă a omului. De aici vine asemănarea dintre om şi mediul în care trăieşte şi lucrurile cu care el vine în contact.

La un moment dat chiar, unul dintre personaje (din romanul Fecioarele despletite, dacă nu mă înşel), Mini, vorbeşte despre funcţia tactilă a vederii, la fel ca şi Sfântul Vasile cel Mare, care spunea că privirile pătimaşe sunt ca nişte mâini care doresc să apuce şi să înhaţe, să posede.

Personajele Hortensiei nu cunosc însă pocăinţa şi smerenia, nu cunosc pogorârea în infernul sufletesc propriu, în iadul inimii pline de patimi, aşa cum se întâmplă în romanele lui Dostoievski, aşa cum o vesteşte Sfântul Siluan Athonitul şi toţi Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei. Pogorâre din care se naşte părerea de rău şi apoi izvorăsc lacrimile de pocăinţă, după care omul înviază duhovniceşte şi devine fiinţă înnoită spiritual, care leapădă viciile şi păcatele şi se luminează interior.

Această preschimbare duhovnicească, această reconversie interioară radicală pe care o vedem la mulţi Sfinţi, dar şi la Dmitri Karamazov, spre exemplu, nu există în romanele noastre moderne. Cu excepţia, poate, într-o anumită măsură, a lui Apostol Bologa, personajul lui Liviu Rebreanu din Pădurea spânzuraţilor. Deşi acela nu se ridică din adâncurile cele mai abjecte ale iadului păcatelor, ca să devină om virtuos, ci el se ridică la o înţelegere duhovnicească a virtuţii, mai presus de valorile umane.

De ce nu ajunge la pocăinţă niciunul dintre personajele Hortensiei Papadat-Bengescu? De ce suferinţa cumplită, atroce, a unor personaje din acest roman, nu le aduce la smerenie, cât de mică, ci dimpotrivă, la exacerbarea egoismului şi a răutăţii, la infernalizarea urii şi la o moarte groaznică şi fără sens? Pentru că însăşi autoarea a rămas închistată în ideologia egoismului modernist, care a însingurat sufletele şi a creat organisme bolnave. Ea declara, într-o scrisoare, asemenea lui Proust: „Nimic din ce există nu mă interesa decât în raport cu mine”.

Psa. Gianina.

Despre teologia Sfântului Grigorie Palama cu Yannis Spiteris [2]

Yannis Spiteris, Palamas: la grazia e l’esperienza. Gregorios Palamas nella discussione teologica, Introduzione di Massimo Cacciari, Ed. Lipsa, Roma, 1996, 223 p./

Varlaam ereticul [1290-1350], adversarul prim al Sfântului Grigorie Palama, era născut în Calabria,  fiind de origine greacă, p. 24./ Varlaam pleacă în Orient, trece prin Arta în Etolia, apoi vine la Tesalonic [în jurul lui 1326] şi ajunge la Constantinopol în jurul lui 1330, p. 25/

Varlaam îi acuză pe monahii isihaşti că sunt omfalopsihici, adică ei caută sufletul în buric, p. 27, pentru că monahii isihaşti priveau spre inimă când făceau rugăciunea lui Iisus, p. 27 şi îi acuză totodată că sunt mesalieni, p. 28/ În urma tratatelor teologice contraofensive ale Sfântului Grigorie, Varlaam scrie Contra Mesalienilor, în care îi acuza pe monahii athoniţi că sunt mesalieni/bogomili, spunea că lumina divină este coruptibilă şi nu incoruptibilă şi că ea este un simbol şi nu o emanaţie/iradiere/strălucire reală a dumnezeirii Treimii, p. 29./

 Varlaam vine la Constantinopol şi îl acuză pe Sfântul Grigorie, în sinodul patriarhal că Palama, e vinovat de blasfemie, pentru că „introdurre novità in teologia”, p. 30, pentru că introduce noutăţi dogmatice în triadologie./ Patriarhul Caleca, al Constantinopolului, îl invită pe Sfântul Grigorie să se disculpe, p. 30./ Când Sfântul Grigorie vine să se disculpe, sinodul cheamă şi pe împăratul Andronic III la discuţiile teologice, p. 30/

Împotriva lui Varlaam, Sfântul Grigorie mărturiseşte din propria sa experienţă şi din experienţa duhovnicească a Sfinţilor anteriori, că lumina divină pe care o văd monahii isihaşti este inseparabilă şi indivizibilă de fiinţa divină şi că ea e slava Dumnezeirii, p. 30/

Varlaam este condamnat pentru erezie şi în 1342 se întoarce în Occident, locuind prima dată la Neapoli, apoi la Avignon, p. 34. Cărţile sale vor fi caracterizate drept încercarea unui latin de a se camufla într-un călugăr ortodox pentru a infuza Ortodoxia cu o doctrină nominalistă, p. 34./

După anatematizarea lui Varlaam, adversarul Sfântului Grigorie devine Grigorie Achindin, alt eretic [cca. 1300-cca. 1348], p. 36./ Achindin se năştea în jurul anului 1300 în actualul Prilep din Macedonia şi studiază la Bitola şi apoi în Tesalonic, având o bună cultură umanistă şi teologică, p. 36./

Un timp, Achindin a fost prietenul Sfântului Grigorie şi a mers cu el în Sfântul Munte Athos, p. 36./ Achindin se întoarce la Tesalonic şi se împrieteneşte cu Varlaam de Calabria, p. 36/ În timpul controversei dintre Sfântul Grigorie şi Varlaam, Achindin face pe mediatorul între ei, p. 36/ Însă, după 1341, Achindin devine el însuşi capul opoziţiei antipalamite, p. 37/

În iulie 1341 se întruneşte sinodul constantinopolitan pentru ca să ia poziţie împotriva acuzelor lui Achindin, p. 37/ În 1347 Sfântul Grigorie devine mitropolitul Tesalonicului, p. 40/ Însă devine antipalamit şi Nichifor Gregoras, născut în Heracleea din Pont, p. 42./ Gregoras nu putea să accepte distincţia pe care o făcea Sfântul Grigorie între fiinţa lui Dumnezeu şi energia necreată a dumnezeirii, p. 42./

Din cauza acuzelor lui Gregoras, la cererea împăratului Ioan Cantacuzino, la 28 mai 1351 se întruneşte un al treilea sinod, destinat să apere învăţătura Sfântului Grigorie, care era receptată și mărturisită ca fiind adevărata învăţătură a Ortodoxiei în ceea ce priveşte vederea lui Dumnezeu şi triadologia, p. 42./

În 1352, hotărârile Tomului sinodal de la 1351, care condamna ca eretice  teologiile lui Varlaam, Achindin şi Gregoras, sunt incluse în Synodiconul Ortodoxiei./ Alături de cei trei, sunt condamnaţi drept eretici şi: Isaac Agiro*, Procoro*/ Procopie? și Cidone, Dimitrie Cidone, p 43./

Cf. n. 80, p. 43, în Synodiconul Ortodoxiei, ed. Rigo, p. 171-172, Sfântul Grigorie Palama este elogiat, printre altele, ca cel care a apărat triadologia de a nu fi infectată de ideea divinităţii create, adică a harului creat, care este „le idee di Platone e di tutti questi miti greci”, adică e o idee păgână platonică, prin care se infiltra mitologia păgână în triadologia ortodoxă./

Triadologia ortodoxă apărată cu atâta sfinţenie şi trudă de Sfântul Grigorie Palama poate fi rezumată astfel: 1: Lumina care a transfigurat trupul Domnului nu a fost creată, ci necreată, fiind energia care emană din veşnicie din fiinţa lui Dumnezeu. 2:  Fiinţa lui Dumnezeu este incomunicabilă făpturilor create, pe când energia dumnezeiască este comunicabilă/ împărtăşibilă. 3: Distincţia dintre fiinţa divină şi energia divină nu introduce compunerea/compoziţia în fiinţa lui Dumnezeu şi nici nu distruge simplitatea divină, pentru că energia se revarsă din fiinţa lui Dumnezeu în afară dintotdeauna. 4: Noţiunea de dumnezeire nu înseamnă sau nu se aplică numai la designarea/denumirea fiinţei divine ci şi la denumirea energiei dumnezeieşti; 5: A spune că fiinţa divină este comunicabilă [cum spune falsa dogmă a vederii fiinţei divine în romano-catolicism n.n.] înseamnă o cădere în mesalianism [ba, şi mai mult, în panteism n.n.], p. 44/

Sfântul Grigorie Palama adoarme la 14 noiembrie 1359, pe când avea 73 de ani, p. 45. A fost canonizat în 1368, de ucenicul şi biograful său, Sfântul Filotei Kokkinos, patriarhul Constantinopolului, care i-a construit o catedrală mitropolitană cu hramul Sfântul Grigorie, p. 45./

Opera Sfântului Grigorie Palama ne-a parvenit incomplet, p. 46./ Prima sa operă cu caracter dogmatic, spune autorul, a scris-o la vârsta de 38 de ani, p. 46./ Teologul grec Panaghiotis Christou a editat opera Sfântului Grigorie în 5 volume, la Tesalonic, în 1962, 1966, 1970, 1988 şi 1992, p. 48. Cf. n. 86, p. 48, autorul spune că acesta pregăteşte şi vol. 6, cu Omiliile Sf. Grigorie./ În afară de această ediţie critică, el a editat, în 11 volume, opera Sfântului Grigorie, într-o ediţie accesibilă, la Tesalonic, între 1981-1986./

Începe discutarea operei Sfântului Grigorie cu Tratatul despre Sfântul Duh, scris de acesta în 1335, p. 48/ Pentru Sfântul Grigorie, Filioque este „un attentato contra il carattere proprio delle Ipostasi divine”, p. 49, un atentat la realitatea inalterabilă a persoanelor divine, atâta timp cât  în teologia eretică filioquistă Tatăl se uneşte cu Fiul într-un mod indistinct, alterându-şi reciproc integritatea personală, pentru a rezulta Duhul./

Scrisorile împotriva antiisihaştilor discutate de autor sunt Prima scrisoare către Achindin, A doua către Achindin, Prima scrisoare către Varlaam, A doua către Varlaam, A treia către Achindin, p. 50-51./ I Achindin e scrisă în toamna lui 1336, II Achindin e din 1337, I Varlaam tot în 1337, la fel şi II Varlaam, pe când III Achindin e din 1341, p. 50-51/

A treia serie de opere luate în calcul de autorul nostru sunt Cele trei tratate de apărare a Sfinţilor Isihaşti, p. 52-53. În primul tratat nu se indică numele lui Varlaam dar se arată că filosofia profană e relativă în comparaţie cu cunoaşterea duhovnicească, mistică a lui Dumnezeu, p. 52/ Al doilea tratat arată învăţătura ortodoxă pe care o trăiesc şi o apără aceştia, p. 52.

În al treilea tratat apologetic, scris în 1341, Sfântul Grigorie critică opera Contra Mesalienilor a lui Varlaam, prin care Varlaam credea că isihaştii vorbesc despre o vedere a esenţei/ a fiinţei lui Dumnezeu cu ochii trupeşti, p. 52-53./  Împotriva acestuia, Sfântul Grigorie accentuează faptul că energia lui Dumnezeu e comunicabilă celor care îşi sfinţesc viaţa dar că fiinţa divină este incognoscibilă, necunoscută creaturilor şi incomunicabilă lor, p. 53/

Despre teologia Sfântului Grigorie Palama cu Yannis Spiteris [1]

Yannis Spiteris, Palamas: la grazia e l’esperienza. Gregorios Palamas nella discussione teologica, Introduzione di Massimo Cacciari, Ed. Lipsa, Roma, 1996, 223 p./

Introducere

Spiteris insistă într-un mod capital pe ideea cum că omul se îndumnezeieşte în Hristos, p. 9/ Pentru autorul romano-catolic: pseudo-Dionisie Areopagitul, p. 10. Pentru noi: Sfântul Dionisie Areopagitul./ Apofatismul nu este teologie negativă, p. 10. Suntem de acord./ Teologia palamită, recunoaşte acesta, este riguros hristocentrică şi trinitară, p. 12.,…şi vorbeşte laudativ despre opera Sfântului Grigorie Palama./

Conţinutul cărţii

Cartea a apărut, spune autorul, în urma chestiunilor ridicate în cadrul cursului său de teologie ţinut la Institutul Pontifical Oriental din Roma, p. 13./ Spiteris recunoaşte faptul că între teologii secolului al 20-lea ÎPS Vasile Krivochéine şi Părintele Dumitru Stăniloae au fost „pionieri della rinascita palamita nell’epoca moderna”, p. 16./

Sfântul Grigorie Palama se naşte în 1296 în Constantinopol, dintr-o familie nobilă şi bogată, tatăl său, Constantin Palamas, fiind senator şi membru al curţii imperiale, p. 20/ Sfântul Grigorie face studii umaniste, adică retorica şi filosofia, în capitala imperiului, sub directa îndrumare a filosofului umanist Teodor Metochitos, p. 20/ Biograful Sfântului Grigorie este Sfântul Filotei Kokkinos, p. 20. Citează F. Kokkinos, Vita di Grigorio Palams, EPE, 52, cf. n. 23, p. 20/

Tocmai de aceea, accentuează autorul grec, sunt nefondate acuzele lui Varlaam la adresa Sfântului Grigorie, cum că era un ignorant în domeniul culturii, ale lui Gregoras, care îl făcea analfabet sau ale lui Achindin, care îl făcea ignorant în ceea ce priveşte principiile filosofiei, cf. n. 23, p. 20.

Adversarii săi eretici considerau că viaţa ascetico-mistică a monahilor şi experienţa duhovnicească este inferioară cunoaşterii analitice şi a speculaţiilor filosofice. Sfântul Grigorie va arăta în disputele cu ei că filosofia şi cultura  se pot constitui într-o fază pregătitoare vieţii duhovniceşti, dar că a rămâne la copilăriile speculaţiei şi a pretinde că faci teologie, fără experienţa luminii dumnezeieşti, înseamnă a fantaza în domeniul cunoaşterii duhovniceşti ortodoxe.

Spune autorul, că pentru Sfântul Grigorie platonismul era considerat periculos într-un mod particular, p. 21. Bineînţeles, dacă se interpretează credinţa ortodoxă în termenii filosofiei păgâne a lui Platon./ Primul învăţător duhovnicesc al Sfântului Grigorie este Sf. Teolipt al Filadelfiei [1250-1322], p. 21./ Varlaam îi acuză în mod mincinos pe monahii de la Sfântul Munte Athos că sunt mesalieni prin concepţia pe care o au despre vederea luminii divine, p. 21./

Prima operă teologică a Sfântului Grigorie, spune autorul nostru, este Viaţa Sfântului Petru Athonitul şi a scris-o la Sf. Măn. Sf. Sava de lângă Marea Lavră, p. 22/  Sfântul Grigorie a fost o perioadă egumen la Sf. Măn. Esfigmenu din Sfântul Munte Athos, iar în 1335 se întoarce la Măn. Sfântul Sava, p. 22/

Anul 1335 este anul când încep polemicile cu „monahul filosof” Varlaam de Calabria, ceea ce va deveni controversa/polemica isihastă, care va dura între 1336-1368, devenită din chestiune religioasă şi una politică, p. 22./

La preghiera di Gesù [Rugăciunea lui Iisus]: Signore Gesù Cristo, Figlio di Dio, abbi pietà di me [Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine (păcătosul)], p. 24./

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno