Hortensia Papadat- Bengescu - Concert de muzica de Bach

Trilogia Hallipilor, opera esenţială a Hortensiei Papadat-Bengescu – cuprinzând Fecioarele despletite (1926), Concert din muzică de Bach (1927) şi Drumul ascuns (1933) – este un muzeu deschis al patimilor omeneşti, cele mai primitive şi mai abjecte, surprinse în toată goliciunea lor. Patimi izvorâte din egoismul cel mai infantil cu putinţă, dar care vrea să pară judicios în orchestrarea vieţii.

Aviditatea iubirii de sine e o sete prăpăstioasă la personajele Hortensiei, o aviditate care s-ar putea spiritualiza prin pocăinţă, ca la Dostoievski, dar care rămâne numai în stare de potenţă, de latenţă duhovnicească, pentru că autoarea nu crede în ridicarea din abjecţia pe care o prezintă ca fiind singurul mediu în care se pricep să supravieţuiască personajele sale.

Ne vom opri cu această ocazie la Concertul din muzică de Bach, supranumit de unii şi romanul organismelor degenerate. Şi nu seamănă această caracterizare, care se aplică mereu ca o pecete pe romanele sale, cu o definiţie foarte asemănătoare, pe care o dădea Lovinescu poeziei lui Bacovia: secreţie a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede ?

De ce vorbim, în chiar debutul poeziei moderne şi al romanului românesc modern, pe care îl reprezintă Bacovia şi, respectiv, Hortensia Papadat-Bengescu (pentru că romanele Hortensiei sunt anterioare celor ale lui Camil Petrescu şi Anton Holban), de organisme bolnave şi degenerate ? Nu cred că exegeza literară va căuta răspunsul la această întrebare prea repede.

Să ne întoarcem însă la Concertul din muzică de Bach. Titlul acesta al romanului vine de la un eveniment care nici nu se întâmplă în roman, căci toate cele ce se petrec aici sunt un ajun, o escaladare de fapte care converg spre acest eveniment monden oarecum derizoriu. Ceea ce constituie particularul romanelor hortensiene sunt caracterizările neaşteptate, etichetele caracterologice aplicate personajelor. Acestea apar ca o reflecţie în propria conştiinţă sau în conştiinţa altora.

Lina Rim este buna Lina pentru ea însăşi, urâta de Lina, bondoaca, ghemuita, pentru soţul ei şi pentru cei care o privesc din afară. Deşi epitetele par a se aplica aspectului fizic, ele vizează de fapt expunerea unei stări de spirit, a unei condiţii sufleteşti. Bunătatea Linei este aici un eufemism, care nu are nicio legătură cu bunătatea creştină, cu bunătatea ca virtute. Aşa-zisa ei bunătate vine dintr-un sentiment de vinovăţie nelămurit foarte bine în conştiinţa sa (pentru că fusese o fecioară despletită şi îşi pierduse fecioria în tinereţe, cu vărul Lică), şi dintr-o subestimare care nu este smerenie.

Bondocia şi ghemuirea sunt şi ele aspecte psihologice ale personajului mai mult decât constituie profilul fizic, întărite fiind de afirmaţia că Lina avea un suflet miezos şi puhab ca pâinea moale. Lina îşi va pierde, de altfel, bunătatea la sfârşitul romanului, după moartea Siei (fiica ei şi a lui Lică Trubadurul, născută din aventura tinereţii lor) şi va cere divorţul, ieşind din ghemuiala vinovăţiei.

Doctorul Rim este bolnavul închipuit, omul care este cu adevărat bolnav, dar din iubire de sine. Omul care se victimiza şi se martiriza pe sine neîncetat, considerându-se o victimă permanentă a căsătoriei cu Lina, dar şi o fiinţă prin excelenţă demnă de tot binele. După o tinereţe în care dominase ambiţia parvenirii, doctorul Rim trecuse la epoca erotică ce-i turmenta maturitatea şi care îl făcea să-şi urască soţia, pe ghemuita de Lina, pe care o considera nevrednică de el, iar pe sine vrednic de alte femei frumoase.

Un alt personaj obsedat de propria persoană, un Narcis bolnav de tuberculoză, este prinţul Maxenţiu, debilul prinţ, logodit odinioară cu Elena Hallipa, dar căsătorit în cele din urmă cu ţigăncuşa Ada Razu, bruna Ada, făinăreasa avară, o ţigăncuşă neagră uscată ca un drac. Maxenţiu cel ofticos (tuberculos), care îşi urmărea cu aviditate evoluţiile şi simptomele bolii, îndrăgostitul nebuneşte de sine însuşi, chiar şi de eul său bolnav şi cavernos, era fiul unei cântăreţe vestite, de la care pare a fi moştenit iubirea de sine, obsesia propriei persoane.

Mama sa, Zaza, îşi idolatriza sânii, care făcuseră domeniul adoraţiei în epocă. Atât de absorbită era ea de această preocupare idolatră, încât nu putuse observa că fiul său era bolnav, ceea ce face ulterior din Maxenţiu un misogin, care ajunge să îşi urască mama, logodnica şi soţia şi să vadă în ele ucigaşele sale morale.

Însă tocmai dragostea pentru sânii proprii este cauza care conduce la moartea Zazei, mai precis, un cancer netratat la timp, pentru că Zaza nu fusese de acord să îşi extirpeze sânii la vreme. Extirparea obiectelor veneraţiei proprii şi a bărbaţilor, are loc până la urmă, însă prea târziu. Zaza moare pentru sânii ei ca luptătorii pentru patria lor, pentru că, pentru ea, sânul era o patrie. Mai mult decât atât, era şi un cult şi ori pe ce loc îşi aşază omul cultul, e respectabil să moară apărându-l.

Maxenţiu era un tip borgian, care suferea de amorul cel mare, amorul de sine, el fiind prinţul Maxenţiu, pe care Maxenţiu ofticosul îl iubea mult şi pentru care răutatea era singura simţire care-l mai bucura. Lui îi era drag până şi trupul său, acum material nesecat de coptură, de murdărie, cu plămânii putrezi.

Pentru Ada, căsătoria era un sport, ca şi echitaţia. Ea îl culege pe Lică Trubadurul de pe uliţi, şi-l face amant, şi prospectează căsătoria cu el, moartea lui Maxenţiu fiind iminentă.

Sia cea tembelă şi rudimentară trece prin mai multe faze, caracterizate de doctorul Rim astfel: fecioară înăsprită, fecioară enigmatică, fecioară ciudată, fecioară capricioasă, fecioară nefericită, fecioară nesocotită şi fecioară netrebnică – ultimul calificativ fiindu-i acordat pentru că moare, în chinuri mari, după un avort în condiţii sordide. Sia rămăsese însărcinată în urma unor relaţii incestuoase, după ce profitaseră de ea cei trei crai: doctorul Rim (care trebuia să fie tatăl adoptiv) şi ajutoarele sale, fraţii gemeni Hallipa (cu care iarăşi era rudă, fiind fiica lui Lică, care era unchiul Elenei Hallipa).

Rim a primit vestea că Sia era copilul Linei ca un om cu spirit larg, ştiinţific, fără să-şi facă, adică, nicio mustrare de conştiinţă. Pentru că spiritul ştiinţific cere morală zero, în opinia celor care văd ştiinţa ca pe un cal de bătaie împotriva credinţei. Elena Hallipa, căsătorită Drăgănescu, este Elena cea frumoasă şi mândră, care se îndrăgosteşte şi are o aventură cu muzicianul Victor Marcian.

În concluzie, avem două categorii de bolnavi în acest roman: bolnavi trupeşte şi bolnavi sufleteşte. Însă unii sunt bolnavi trupeşte numai în închipuirea lor (doctorul Rim), alţii sunt cu adevărat bolnavi grav (Maxenţiu), dar toţi sunt foarte, foarte bolnavi sufleteşte.

Hortensia Papadat-Bengescu nu era o femeie credincioasă, dar ea intuieşte un adevăr duhovnicesc irefutabil: anume că boala fizică este cel mai adesea foarte intim legată de starea psihică a omului, de condiţia lui duhovnicească, şi dacă omul este greu bolnav de patimi, putred de egoist şi de nesimţit, ajunge inevitabil să vadă putrezind şi trupul lui sau partea de trup care constituie obiectul adoraţiei sale, al idolatriei.

Şi mai spune autoarea în acest roman un lucru esenţial, pe care nu ştim dacă l-a conştientizat sau nu foarte bine sau este doar rodul observaţiilor sale practice: acela că esenţa întregii răutăţi omeneşti este egoismul sau iubirea de sine. Acest egoism, care este fratele mândriei, constituie sâmburele întregii răutăţi, după cum adesea spunea şi Eminescu şi după cum propovăduieşte toată tradiţia Bisericii noastre Ortodoxe.

Disecarea mentală a patimilor omeneşti, chiar şi în lipsa unei înţelegeri autentic-ortodoxe, a condus-o pe autoarea noastră la unele concluzii profund duhovniceşti, cum ar fi aceea că mediul în care trăieşte un om şi lucrurile care compun acel mediu, se contaminează cu patimile umane şi îşi impropriază neliniştea şi tulburarea păcătoasă a aceluia. Ceea ce nu ştia ea şi exegeza care a observat acest detaliu, este că omul păcătos trăieşte în vecinătatea unor demoni care îi infuzează acele patimi şi că prezenţa demonică se instalează în locurile şi în mediile în care este acceptată, de libera voinţă a omului. De aici vine asemănarea dintre om şi mediul în care trăieşte şi lucrurile cu care el vine în contact.

La un moment dat chiar, unul dintre personaje (din romanul Fecioarele despletite, dacă nu mă înşel), Mini, vorbeşte despre funcţia tactilă a vederii, la fel ca şi Sfântul Vasile cel Mare, care spunea că privirile pătimaşe sunt ca nişte mâini care doresc să apuce şi să înhaţe, să posede.

Personajele Hortensiei nu cunosc însă pocăinţa şi smerenia, nu cunosc pogorârea în infernul sufletesc propriu, în iadul inimii pline de patimi, aşa cum se întâmplă în romanele lui Dostoievski, aşa cum o vesteşte Sfântul Siluan Athonitul şi toţi Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei. Pogorâre din care se naşte părerea de rău şi apoi izvorăsc lacrimile de pocăinţă, după care omul înviază duhovniceşte şi devine fiinţă înnoită spiritual, care leapădă viciile şi păcatele şi se luminează interior.

Această preschimbare duhovnicească, această reconversie interioară radicală pe care o vedem la mulţi Sfinţi, dar şi la Dmitri Karamazov, spre exemplu, nu există în romanele noastre moderne. Cu excepţia, poate, într-o anumită măsură, a lui Apostol Bologa, personajul lui Liviu Rebreanu din Pădurea spânzuraţilor. Deşi acela nu se ridică din adâncurile cele mai abjecte ale iadului păcatelor, ca să devină om virtuos, ci el se ridică la o înţelegere duhovnicească a virtuţii, mai presus de valorile umane.

De ce nu ajunge la pocăinţă niciunul dintre personajele Hortensiei Papadat-Bengescu? De ce suferinţa cumplită, atroce, a unor personaje din acest roman, nu le aduce la smerenie, cât de mică, ci dimpotrivă, la exacerbarea egoismului şi a răutăţii, la infernalizarea urii şi la o moarte groaznică şi fără sens? Pentru că însăşi autoarea a rămas închistată în ideologia egoismului modernist, care a însingurat sufletele şi a creat organisme bolnave. Ea declara, într-o scrisoare, asemenea lui Proust: „Nimic din ce există nu mă interesa decât în raport cu mine”.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it: