TVR Cultural – 21.06.2007

Î n a p o i    l a    a r g u m e n t

Horia Roman Patapievici l-a avut ca invitat pe Andrei Pleşu

http://autori.citatepedia.ro/foto/andrei_plesu.jpg

H-RP: Bună seara. De 5 ani, primii 3 sub numele de „Idei în libertate”, ultimii 2 sub numele de „Înapoi la argument”, fac această emisiune pentru TVR Cultural. 5 ani – o viaţă de om adult. Aş vrea să închei acest ciclu, acest lustru, cu Andrei Pleşu, pe care îl invit să discutăm despre chestiunea crucială a vieţii noastre. Aş formula chestiunea crucială a vieţii noastre în felul următor. Într-un fel glumeţ, precum caţavencii au făcut-o în anii ’90 când au spus „Avem o ţară. Cum procedăm?” Noi toţi avem o viaţă. Întrebarea este: cum procedăm cu ea? Ce facem cu ea? Ce facem cu clipele noastre? Pentru că viaţa pe care o ducem, îndatoririle pe care le avem, serviciul de pe urma căruia trăim, toate astea ne mănâncă toată viaţa. Şi cu toate astea, atunci când deschidem o carte vedem că vieţile care se derulează acolo, problemele pe care le putem găsi în acea carte, toate astea nu vorbesc despre modul în care noi ne cheltuim toată viaţa, ci despre altceva. Viaţa noastră este mereu în altă parte. Mereu ne scapă printre degete. Şi, ce-aş vrea să facem în încheierea acestor 5 ani de „Idei în libertate” şi „Înapoi la argument”, ar fi, dragă Andrei, să ne oprim puţin în loc, să tragem aer în piept şi să încercăm să răspundem la întrebarea: Dacă trăim cum trăim, unde mai e viaţa noastră?

AP: Primul răspuns include introducerea ta. Una din tehnicile de a funcţiona cât de cât rezonabil în perimetrul vieţii e să te opreşti cât mai des în loc. Să tragi aer în piept, să ieşi un pic din gata-făcutul unei traiectorii şi unei agende şi să reconsideri lucrurile. E ceea ce nu facem, în general. Noi facem asta când ne loveşte o boală, când se întâmplă o nenorocire şi când suntem imobilizaţi, în dinamismul nostru cotidian, din afara noastră. Dar puterea de a ne găsi singuri momentul de stază evaluatorie n-o avem, în general. Şi foarte mulţi dintre noi, mai toţi, ne încheiem viaţa realizând că ne-a scăpat printre degete, că n-am reflectat asupra ei, că, într-un fel sau altul, am intrat într-un scenariu gata făcut. Şi primul lucru de care cred că trebuie să ne ferim este să consimţim la scenariile care se fac cu noi.

H-RP: Dă-mi voie să spun ceva. Acum… deja 5 luni, am stat să mă gândesc, pentru că e ca ieri episodul pe care vreau să-l povestesc, primesc foarte devreme dimineaţa un telefon. Mă uit: Lupu Mihai. Lupu Mihai este un vechi coleg de şcoală generală, cu care făceam tot felul de năzbâtii, printre care ocheade foarte echivoce spre picioarele frumoase ale profesoarelor noastre, şi era un extraordinar prieten. Mă rog, fiecare a făcut altă facultate…

AP: Dacă suna prea devreme nu era un prieten atât de bun…

H-RP: Stai să-ţi spun. Îi zic: Măi, Mihai, nu acuma…, nu acuma… Mă grăbeam să ajung repede la serviciu. Sună din nou. Zic: Mihai, nu acuma, te sun de pe drum. Şi sună a treia oară. Răspund: Mihai, lasă-mă niţel ! Nu era Mihai. Era fratele lui, care mi-a spus că Mihai a murit azi-noapte. Nu împlinise 50 de ani, stop cardiac, am fost la înmormântare. În biserică, la căpătâiul lui Mihai în mod neverosimil mort, el arăta adolescent, arăta ca la 20 de ani, era ceva îngrozitor, şi mama lui mi-a spus: Horia dragă, ştii cum era Mihai? De dimineaţa până seara alerga. I-am zis: Opreşte-te, maică, puţin. Nu mai alerga aşa. Tot timpul alerga. Şi uite acuma unde mi l-a adus…

AP: Păi adu-ţi aminte cum a dispărut Marian Papahagi.

H-RP: În plină activitate, la 50 de ani, şi el.

AP: Şi tot după ce el însuşi, şi familia lui spunea, tot timpul era în ofensivă.

H-RP: Cei care au vorbit la moartea lui Mihai au evocat viaţa lui, realizările lui, un om eficace. Şi Marian Papahagi a fost un om eficace.

AP: Bun, aicea sunt cazuri diferite uneori. Unii sunt dinamici pentru că aşa e firea lor, pentru că ei sunt cei care angajează această teribilă ofensivă activă, alţii sunt puşi în situaţii de-astea. Sunt momente în istorie când te trezeşti preluat. Cred că noi am fost în ultimii ani preluaţi într-un fel sau altul. Şi problema care  s-a mai pus nu era cum să facem să ne găsim un ritm mai omenesc de viaţă, ci cum să facem să nu ne lăsăm intoxicaţi, contaminaţi, îmbolnăviţi de această serie de figuri impuse, aş spune. În momentele proaste ale unei ţări, foarte mulţi cetăţeni ai ei sunt constrânşi la figuri impuse. O ţară normală e o ţară în care tu îţi decizi ritmurile. O ţară prost grădinărită, aflată într-un moment prost al istoriei ei, e o ţară care îşi omogenizează cetăţenii punându-i în ritmuri care le sunt străine sau care apar ca nişte ritmuri impuse, erodante. Eu cred că toată România astăzi este într-un moment în care n-are ritmul ei, ci are ritmuri care vin asupra ei – impuse de împrejurări, de priorităţi, de politicieni, de penurie ş.a.m.d.

H-RP: Sunt două situaţii. Distingi între situaţia în care, societatea fiind anormală, joci după un program de impuse şi unul în care societatea fiind normală, ai libertatea să-ţi alegi tu programul.

AP: Da. Şi eşti eventual un agitat care…

H-RP: Dar problema nu e similară? Pentru că în Occident, care este pentru noi etalonul societăţii normale, oamenii sunt la fel de agitaţi ca aici – din motive diferite. Deşi pare că, cel puţin dacă te duci şi trăieşti câteva luni printre ei, că ritmul vieţii lor e mai normal. Mai aşezat.

AP: Pot să-ţi dau o anecdotă în legătură cu asta. Acum câteva luni am stat de vorbă cu un profesor din Statele Unite, profesor de literatură engleză. Un om foarte celebru în domeniul lui. Şi, oarecum invidios pe productivitatea lui, pe tonusul lui – de câte ori apare e bine în pielea lui -, îşi face bine treburile, scrie şi cărţi, l-am întrebat: Dom’le, cum faci, dom’le? Uite, eu nu reuşesc de ani de zile să mă adun. Or fi şi limite personale, dar e şi ceva care e mai deasupra mea şi care mă împiedică să-mi intru într-o mişcare normală a fiecărei zile. Şi mi-a spus: Păi, dom’ne, eu sunt un om norocos şi să ştii că universitarii în general într-o lume normală sunt oameni norocoşi. Eu am următoarele obligaţii: să predau 4 ore pe săptămână, să mai stau 2-3 ore la dispoziţia studenţilor, în rest nimic. Biblioteca e excepţională, găsesc ce carte vreau. Familia e în regulă. Am un salariu excepţional. Am o libertate de mişcare excepţională. Dacă obosesc sau mă nevrozez, pot să întrerup şi să mă duc câteva zile sau câteva săptămâni în Canare… Asta e viaţa mea. Mi-ar fi şi ruşine ca în condiţiile astea să afişez o mască epuizată sau să nu-mi fac treaba. Mi se cere riguros ceea ce intră în propria mea agendă de viaţă. Or, gândeşte-te cum arată viaţa noastră aicea. Acuma nu vreau să mă plâng sau să arăt că din cauza împrejurărilor nu suntem noi – sau eu – productivi, dar promiscuitatea, hărţuiala, lipsa subînţelesurilor e ceea ce ne face pulbere programul. Totul e… Şi să-ţi plăteşti impozitul e o problemă, şi să-ţi faci rost de un medicament nu e aşa simplu. Nu mai vorbesc de tipul de solicitare. Am rugat-o pe secretara de la Colegiul Noua Europă să facă o listă cu ce solicitări vin zilnic sau săptămânal acolo. E halucinant. De la inşi care vor să le citeşti proiecte de carte până la întrebări de jurnalişti care vor să ştie ce părere ai despre cutare deces sau despre cutare francmason venit în patrie să corupă guvernul… Este o presiune extraordinară care nu te poate lăsa normal. Şi după ce treci prin această nebunie, mai vin şi unii la sfârşit şi spun că ai umplut toate televiziunile, ai umplut toate canalele şi faci monopol cultural şi nu… Oricum iese prost. Şi chestia asta ne uzează inevitabil şi, ca să fiu sincer, nu ştiu cum se luptă împotriva acestei situaţii decât cu măsuri radicale. Mi-am spus de câteva ori în viaţă: Gata! De luni, îmi schimb totul, spun NU la orice nu mai mai interesează…

H-RP: Şi de ce nu poţi să o faci?

AP: De bleg. De… slab.

H-RP: Ăsta e răspunsul subiectiv. Răspunsul obiectiv ar fi fost să-mi spui (râde) de ce chiar nu poţi să o faci.

AP: Dom’le, e un amestec… Uneori e politeţe: la o insistenţă mi-e jenă să rezist. Alteori e inerţie, alteori e un moment de euforie în care zic DA şi după aia regret minut de minut. Dar este şi o condiţie obiectivă cred, pentru că intră în joc uneori un sentiment poate deplasat – dar care joacă în această chimie – de răspundere, de obligaţie, de rol. Una din modalităţile de a-ţi rata viaţa e să-ţi asumi toate rolurile care ţi se dau. Trebuie să ieşi din rol, tot timpul. Dacă rămâi în roluri, eşti terminat. Dacă rămâi în rolul de preşedinte, în rolul de prim-minstru, în rolul de jurnalist…

H-RP: Dar cum poţi să o faci, Andrei?  Mi-ai dat două reţete până acuma, dacă reţete sunt. Prima este să te opreşti în loc şi să tragi puţin aer în piept şi să te evaluezi unde eşti în raport cu ce ţi se întâmplă.

AP: Adică stai niţel, dom’le, stai niţel…

H-RP: Potoleşte-te… (râde) … o clipă.

AP: Upanişezi, spunea Noica la un moment dat.

H-RP: Stai alături calm… (râde)

O a doua soluţie este să refuzi rolurile care ţi se îmbie. Pentru că, cu cât eşti mai talentat, ţi se îmbie mai multe roluri. Fiecare te vede ca jucând perfect rolul respectiv şi tu, cu o generozitate puţintel servilă, accepţi să le joci pe toate.

AP: Acum trebuie spus că unora le place. Există şi categoria asta, cărora dacă le iei această vânzoleală, devin melancolici. Vor să fie solicitaţi…

H-RP: Dar ce faci? Nu accepţi rolurile, dar trebuie să-ţi accepţi datoria. Există o datorie pentru noi toţi. Vasile Pârvan rostise pe vremuri nişte faimoase conferinţe; una se chema „Despre datoria vieţii noastre”. E clar că noi toţi avem o datorie. Şi trebuie plătit acest obol. Dar cum să îmbini trăirea vieţii cu sens cu această datorie a vieţii noastre? Exemplul universitarului pe care l-ai dat este un exemplu de mandarin fericit, dar şi pentru el cred că problema se pune. După  ce-şi face datoria, sau în timp cu executarea datoriei dacă cumva datoria lui presupune exercitarea acelei părţi de sens la care mă refer, pentru el problema rămâne. Vieţii pe care o avem îi dăm o succesiune de conţinuturi, dar ea nu este epuizată de aceste conţinuturi. E altceva… Mă opresc, fac evaluarea. Din această evaluare eu pot să trag concluzia că nu mă port bine şi atunci fac ce spui – refuz din rolurile mele, dar şi după ce îmi amenajez viaţa, rămâne ceva, ceva care îmi scapă. La acest discurs nu eram deloc sensibil până la 40 şi ceva de ani, acum sunt foarte sensibil, pentru că am 50 de ani şi simt că totul îmi scapă printre degete, totul şi că n-am soluţie pentru nimic.

AP: Să vezi ce simţi la 60… La 60 de ani… fiindcă până la jumatea vieţii, aşa, chiar până la 40-45 de ani simţi cum viaţa vine spre tine…

H-RP: …Iar după aceea pleacă. O vreme te poartă ca pe un dop de plută şi după aceea îţi scapă.

AP: După aia ai ieşit din joc. Da, cred că… Bun, poate că e şi o boală… Noica era de părere că asta e o boală naţională. Toţi intelectualii români, spunea el, au făcut ce-au făcut şi s-au lăsat într-un moment sau altul al vieţii lor ispitiţi de portofolii, de poziţii, de roluri publice ş.a.m.d. Unul n-a scăpat! Vorbesc de marile figuri… Poate că e o slăbiciune sud-est-europeană, aşa, apetitul pentru prestigiu, pentru fotoliu. S-ar putea să fie aşa ceva – uneori candidă, uneori impură… Dar mai e ceva: noi, fiecare… Întâi, trebuie ştiut unde situăm problema datoriei de viaţă. Eşti sigur că datoria ta include administraţia?

H-RP: Acum, răspunsul meu e: categoric, NU. Dar în momentul în care am acceptat preşedinţia Institutului Cultural Român în 2005, în ianuarie…

AP: …a trebuit s-o asumi.

H-RP: …răspunsul era mai degrabă DA.

AP: Pentru că nu ştii niciodată… Eu m-am plâns odată cuiva: Dom’ne, fac prea multe, risipirea e condiţia vieţii mele şi-o trăiesc ca pe o nefericire. Şi răspunsul a fost: da’ de unde ştii că risipirea nu este condiţia ta, destinul tău? Că asta este postura care ţi se oferă pentru că asta e ceea ce tu ai de saturat, de realizat? E foarte grea dezbaterea asta despre datorie. Indienii Indiei clasice au rezolvat lucrurile într-o succesiune foarte inteligentă. Totul e să nu vrei să ai toate datoriile în fiecare etapă de viaţă. Există o etapă de viaţă în care datoria este formaţia, studiul…

H-RP: …să înveţi

AP:…să înveţi. Există o a doua etapă, în care datoria este familia, comunitatea imediată

H-RP, AP: …producerea de urmaşi

AP: Există o a treia etapă, când datoria este prestaţia publică – rolul social şi există o ultimă parte a vieţii, a patra, care se numeşte „pădurea” în care laşi tot şi în care redevii obiectul formaţiei tale din prima etapă, dar e o pregătire care trimite dincolo de limitele vieţii… Ceea ce salvează această schemă – că totuşi e o schemă – este tocmai aşezarea datoriilor într-o ierarhie temporală. Or, de obicei, noi ne îngrămădim cu toate datoriile pe fiecare etapă de viaţă. Noi suntem simultani: şi oameni publici, şi creatori, şi învăţăcei, şi taţi de familie, şi muribunzi… Lucrurile astea făcute la grămadă sfârşesc prin a provoca un program de viaţă tumoral, bezmetic, epuizant. Eu acum ar trebui să fiu în mod net în pragul etapei a patra. Se dă şi o indicaţie precisă acolo. Se spune: etapa a patra începe când ţi se naşte primul nepot. Atunci poţi să fii sigur că…

H-RP: …eşti la liziera pădurii…

AP: …ai luat distanţă (râde) Eu am parcurs acest episod, ar trebui să devin păduros… Dar sună telefonul şi zice: Ce părere aveţi despre consilierul sovietic care… Domnu’ Pleşu, am scris şi eu un proiect de reformare a agriculturii; nu vreţi să…

H-RP: Soluţia ştii care e ? Acuma te duci în pădure, dar cu celularul[1]

AP: Da, asta e nenorocirea. Şi după fiecare pom e un ziarist. (râd amândoi)

H-RP: Da’, lăsând gluma, cum se face? Când mă scol şi când adorm, mă trezesc în faţa acestui zid. Mă chinuie foarte tare acest lucru, Andrei, Când mă trezesc dimineaţa, primul lucru pe care-l fac este să iau ageda şi văd că ea este plină până seara. Şi, când adorm, îmi dau seama că, în mod ireversibil, această zi s-a dus. În mod ireversibil…

AP: N-avem reţete, fireşte… Nu ştim. Ne chinuim şi noi…

H-RP: Dar ceva trebuie să se întâmple, pentru că… Poate că şi felul în care noi vedem exercitarea datoriei – ca să mă leg de exemplul tău – este greşit în felul următor: pur şi simplu nu te uiţi unde trebuie. E ca în exemplul ăla: numai prostul – când cineva îţi arată luna – el se uită la mână. Omul deştept se uită direcţia spre care arăţi. Şi noi suntem prost plasaţi. Nu ştiu cum… Am citit pe vremuri o carte a lui Pierre Hadot, elenist faimos, care spunea:  e greşit să credeţi că filozofia anticilor era o filozofie cum este pentru noi filozofia universitarilor. Adică scopul lor era să fie citită, amărunţită, predată studenţilor şi să fie prilej pentru alte tratate, pentru literatura secundară în baza căreia se face promovarea instituţională. Nu. Pentru ei, filozofia era iubire de înţelepciune, şi scopul final era să devii înţelept prin intermediul acestui exerciţiu spiritual care este filozofia. Or, mă gândeam, dacă argumentele în fond aride din Parmenide, din Platon bunăoară, pot fi interiorizate ca un exerciţiu spiritual, atunci poate că nouă ne lipseşte această raportare la viaţa noastră. Şi atunci chiar şi exercitarea acestei agende pline dacă ar fi făcută cumva, ea ar avea un beneficiu care m-ar face pe mine când adorm noaptea să nu mai fiu disperat că am pierdut o zi, ci să spun:  S-a mai încheiat o zi în care am făcut ce trebuia.

AP: O primă soluţie ar fi ca, pentru perioada în care asumi o agendă sufocantă, să o asumi integral spunându-ţi că ea este marca unui episod determinat din viaţa ta şi că el trebuie consumat ca atare. Şi să bifezi orice melancolii, nostalgii, ezitări, dubii, tristeţi, nu-ştiu-ce… Dom’le, asta e, o fac 2 ani, 3 ani, şi o fac cât pot de bine. După care o să-mi revin la matca mea. Deci să nu… E ca cu insomniile: grav nu e că nu dormi, grav e că te apucă bâzdâcu’ că nu dormi şi că eşti chinuit că nu dormi, şi te gândeşti cum ai să fii tu obosit a doua zi ş.a.m.d. Aşa şi cu asta: grav nu e totdeauna agenda plină, ci nevroza cu care o însoţeşti.

H-RP: Da. La altele îmi stă mie gândul acuma… Altele am eu în sufletul meu…

AP: A doua reflecţie… M-am plâns, cum te-ai plâns probabil şi tu, părintelui Scrima la un moment dat de chestia asta. Şi mi-a spus: Dragă, de obicei toate solicitările care vin din afară sunt ecoul unor apeluri care vin dinăuntru. Tu eşti cel…

H-RP: …ce coşmar…

AP: Tu eşti cel care ai creat lăcomia asta a împrejurărilor în ce te priveşte… Fără să-ţi dai seama, fără să o vrei, dar undeva răul e în tine: eşti disponibil. Şi dacă eşti disponibil…

H-RP: …asta se vede cumva din afară…

AP: …se miroase…

 H-RP: …şi ţi se serveşte ce aştepţi

AP: deci trebuie să nu mai fim disponibili. Asta e o problemă de pedagogie interioară, de lucru cu sine, care e foarte complicat… Iar ca reţetă imediată, un prieten mi-a spus odată ceva foarte inteligent: Dom’ne, există un secret. Oricât de proastă ar fi agenda zilnică – da’ eu spun de la început că nu sunt în stare să respect acest fapt – începe ziua cu ceva care-ţi place. Nu începe direct cu obligaţiile

H-RP: …cu deschiderea agendei…

AP: Trezeşte-te şi fă ce ţi-ar plăcea să faci dacă ai fi liber. Măcar o oră. Şi dacă când te scoli dimineaţa faci ceva fără nicio legătură cu agenda ta. O plăcere, o plăcere privată, care poate merge de la răsfoirea unui album până la o tâmpenie…

H-RP: …o tâmpenie privată…

AP: Ei bine, dacă începi ziua aşa, ai un demaraj mai surâzător un pic…

H-RP: Pentru asta trebuie să ai răgaz.

AP: Pentru asta trebuia să te scoli mai devreme, ceea ce este insuportabil, dacă eşti genul…

H-RP: …sau: te scoli mai devreme şi îţi petreci ora pe care ai câştigat-o înjurând că ai făcut-o.

AP: şi spunând: mai bine dormeam! Sau să îţi împingi toată agenda în aşa fel încât – dom’le, eu până la ora 10, până la ora 11 sunt al meu. În rest, mă dedic.

H-RP: Caut soluţii practice. Prin urmare, voi pratica această formă de prostie să trag concluzii repede.

AP: Hai.

H-RP: Am putea face acest lucru deci: să organizăm ziua în aşa fel încât să obţinem un mic episod de răgaz – deci nu timp pur şi simplu, timp la dispoziţie, loisir, distracţie, nu – RĂGAZ. Un răgaz în care să ne adunăm. În ăsta am putea să practicăm oprirea de care spuneai la început. Şi în acelaşi timp, atitudinea mea faţă de programul zilei să fie de tipul următor: asta este datoria mea, am acceptat-o, parte din solicitările pe care le am vin din solicitări invizibile pe care eu le-am făcut. Deci tot ce se prăvale pe mine, am vrut, le-am provocat eu pe toate lucrurile astea şi deci să o iau ca pe un soi de penitenţă personală pentru nesăbuinţa dorinţelor mele şi a dorinţei mele de glorie deşartă – şi dacă aş face asta, cred că ar fi mai bine.

AP: Poate că ar fi mai bine. Şi cred că mai e ceva…

H-RP: Andrei, asta e deja o soluţie.

AP: Fii atent, dacă mai stăm mult aicea, livrăm… (Horia râde) deschidem un ghişeu.

H-RP: E episodul cu Dennis de Rougemont

Cu diavolul. Îl spui? (râde) Spune episodul ăsta.

AP: Dennis de Rogemont a scris o carte despre diavol, la asta te referi…

H-RP: Nu. Episodul în care povesteşte cum cuiva i-a venit o idee salvatoare, o soluţie la problemele lumii. Şi a zis: Formidabil, este ceva inspirat de Dumnezeu, cu asta pot salva oamenii, e simplu, se poate aplica. Şi diavolul, care era în spatele lui, era disperat: Ăsta chiar o va face ! Şi deodată i-a venit ideea salvatoare: i-a băgat-o în cap şi ea a fost de tipul următor: Deci ce trebuie să fac ca să îmi aplic ideea? Fac o instituţie şi o fac să meargă. Şi diavolul şi-a pus mâna în piept şi a zis: Sunt mulţumit. Totul s-a pierdut.

AP: Da. Domnule, cred că ceea ce iarăşi ne macină şi ar trebui găsită o formulă să reinstituim altă economie a zilei şi pe bază de bucurii mici, dar esenţiale, pe care le livrează – dacă ai noroc – câteva contacte umane. Prietenia, dom’le. Prietenia e ceva care te ajută imens. Dacă în toată nebunia asta zilnică reuşeşti să păstrezi contactul doi buni prieteni, asta contează enorm. Adică să te bucuri de ce înseamnă o întâlnire cu cineva apropiat. De un schimb, de o privire, de un pahar băut împreună, mica convivialitate adâncă. Care nu mai are nevoie de eforturi, de pregătire, de acomodare, care e deja fezandată, aşezată şi care este ea însăşi o sursă de recuperare. Dacă ne pierdem bucuria întâlnirii cu copiii noştri, cu prietenii noştri – sună puţin filistin poate ce spun – dar astea sunt surse de supravieţuire extraordinară. Pentru că…, vorbeai de înţelepciunea greacă că era o formă, că era forma de filozofie a momentului. Da, filozofia e iubire de înţelepciune, dar e IUBIRE de înţelepciune.

H-RP: Poarta către înţelepciune este chiar iubirea.

AP: Da. Este crearea – cum să spun? unui vibrato în faţa oamenilor, a lucrurilor, a datoriei chiar, care până la urmă şterge unghiurile şi face digerabil indigerabilul. Dar astea sunt vorbe… Astea – când te apuci să le practici, e greu.

H-RP: Andrei, nu… Sunt vorbe dacă ne uităm în continuare la mână. Dar nu sunt vorbe dacă ne uităm spre ce trimit vorbele astea. Or, am sentimentul că problema este atitudinea faţă de ce ni se întâmplă, nu atât ce ni se întâmplă. Pentru că, dacă există o natură umană unică şi noi suntem confruntaţi cu probleme existenţial vorbind identice, atunci distincţia pe care ai făcut-o între societăţi normale, aşezate, şi cele anormale cum sunt ale noastre, care impun figuri ş.a.m.d., ar trebui să cadă. Pentru că oamenii, în orice dispozitiv s-ar naşte, în orice timp, sunt confruntaţi cu probleme similare.

AP: Sigur. Sigur că da.

H-RP: Auzi, n-ai fost frapat de faptul următor? Mie mi se întâmplă des. Merg pe unde merg mereu. Şi deodată cad aşa într-o prostraţie de-aia proastă, care este oboseala, şi văd ceva. Care este fie în camera în care locuiesc, fie pe geam văd lucrul ăla şi este ceva care brusc îmi atrage atenţia într-un fel. Mereu l-am văzut acolo, dar numai atunci am putut să-l aplic.

AP: E ca-n budismul zen.

H-RP: E ca-n budismul zen, dar întrebarea este: asta poate fi educată?

AP: Sigur.

H-RP: Sentimentul meu este că problema noastră, a oamenilor europeni, este că noi nu suntem educaţi spre atitudinea care să ne permită să ne ţinem viaţa.

AP: Aşa este.

H-RP: Şi atunci ne-o pierdem.

AP: Aşa este. E un pasaj în Levy Strauss, cred că în Antropologia structurală, unde spune, şi asta ţine de cum arată viaţa noastră zilnică: Dom’ne, în Europa, vorbitul, de exemplu, e o ocupaţie. Se vorbeşte non-stop. Şi în România, non-stop: talk-show-uri, radio, televiziunile sunt pline de vorbiri, ziare, când ne întâlnim, ne certăm, vorbim, vorbim, vorbim, e o vorbă neîncetată. Telefon mobil. Sunt popoare întregi, pe care le-a studiat Levy Strauss între alţii…

H-RP: …care tac.

AP: Care nu vorbesc decât când e momentul să se comunice ceva esenţial. Vorbirea nu este o tramă constantă a experienţei zilnice. Multe din gesturile noastre, începând cu vorbitul, terminând cu agitaţia zilnică, cu ce facem noi moment de moment, nu sunt obligatorii. Noi trăim într-o inflaţie a gesticulaţiei secunde. Clămpănim non-stop, ceea ce e epuizant, despre orice, ceea ce e otrăvitor, ne certăm. Suntem în permaneţă locuiţi de alte stihii decât de unitatea cristalină a drumului nostru. Gândeşte-te în ce duşmănie trăim noi de cel puţin 17 ani. În România e o atmosferă de duşmănie generală. Simţi că eşti duşmănit de oameni pe care nu îi cunoşti – pentru că ai altă părere politică, pentru că ai altă carieră, pentru că ai alte idei. Apropo de profesorul pe care îl invocam: să ştii că p-ăla nimni nu-l atacă în ziare că e contra sau pro Bush, sau că e nu-ştiu-ce… Sau dacă îl atacă cineva în mod impur, o face întotdeauna într-un plan academic, există dispute academice, există dispute de carieră. Dar ideea că vine unul din Chatanuga, despre care nu ştim nimic, şi începe să explice cum e cu Shakespeare, asta nu există. Nu se poate concepe aşa ceva. La noi asta este condiţia zilnică a fiecăruia din noi. Pe tine, te bombăne şi te înjură tot felul de inşi, pe care tu nu îi cunoşti, şi care au un eşafodaj extraordinar de vorbe, de motivaţii şi de nevroze, şi de frustrări, care îi fac să adopte în raport cu tine o poziţie asasină.

H-RP: Şi, de când mi se face revista presei, le citesc zilnic. (râde)

AP: Da, şi facem şi greşeala…

AP: Dacă am reuşi să trăim mai economic, în sensul să vorbim mai puţin, să fim mai puţin ocupaţi. Noi suntem mult prea ocupaţi… A fi ocupat este sindromul nevrozei sigur. Un om foarte ocupat. Ce faci, dom’le? Sunt foarte ocupat! Spun asta zilnic. Ceea ce arată că sunt nevrotic.

H-RP: Dar cum făceau oamenii pe vremuri? Că aveau timp. Citesc jurnalele oamenilor de pe vremuri. Şi văd cum aveau ziua împărţită. Luau prânzul cu cutare, dimineaţa se întâlneau cu cutare, la ora 2 erau în parlament şi făceau    nu-ştiu-ce, seara cinau, şi mai seara se duceau la operă… Şi în acelaşi timp, produceau cărţi, citeau, ţineau cursuri. Eu nu înţeleg: care era economia vieţii lor în raport cu economia vieţii noastre? Pentru că eu îmi cunosc viaţa mea, cunosc viaţa ta, şi sunt amândouă vieţi foarte aglomerate. Ei nu gâfâiau în vieţile pe care le duceau, iar vieţile pe care le duceau păreau să fie şi ele aglomerate. Deci, încă o dată, mă întorc…

AP: Totul avea alt ritm. Gândeşte-te că dacă erai ministru de externe şi trebuia să te duci la o întâlnire politică la Washington, luai vaporul…

H-RP: Vai, ce minune !

AP: La ora asta, călătoriile miniştrilor de externe sunt un fel de… Miniştrii de externe sunt un fel de navetişti isterici. În trei zile pot vizita trei capitale, pot avea opt întâlniri, şi zece interviuri, şi patru discuţii cu diaspora, ş.a.m.d. Adică este… Cum arată răgazul dialogului în aşa ceva? Mai poate un ministru în programul ăsta să fie autentic, să fie profund, să intre într-o relaţie cu omologii lui? Nu. E ceva funcţional, birocratic, pregătit de tehnicieni şi ministrul e un fel de fantomă care trece prin toată chestia asta fără să participe aproape. Deci ritmurile erau altele. Până la Washington aveai timp să reflectezi, să te uiţi pe mare…

H-RP: Thomas Mann, când s-a dus în Statele Unite, s-a dus cu vaporul şi a scris o carte. A citit prima oară în viaţă Cervantes – Don Quijote şi a scris o carte despre asta.

AP: Asta este.

H-RP: Andrei, pentru că ai evocat minştrii de externe, e fatal să mi-aduc aminte că ai fost ministru de externe şi că ai văzut mărimile acestei lumi. Poartă povara lumii pe care o duc? Cum arată? Întrebarea mea e de fapt: Au stresul lumii pe care o poartă în spate? Ministrul de externe german arată ca unul care poartă Germania lui în spate? Ministrul de externe al Statelor Unite, secretarul de stat Madeleine Albright, pe care ai cunoscut-o, părea să poarte toată America în spate şi deasupra Americii toată lumea?

AP: Da. Trebuie să spun că da. Cu deosebirea că, instituţional vorbind, lucrurile acolo sunt mult mai coerente şi mai controlate. Adică există un fel de răceală tehnică a procedurilor care diminuează un pic această povară. Dar toţi erau nişte oameni în priză, ca să spun aşa, şi în mod vădit… Sigur că depinde de la fire la fire. Eu pot să spun, apropo de asta, ce sfat mi-a dat un fost ministru de externe american când i-am cerut să-mi dea sfaturi. Eram la începutul micii mele cariere de ministru de externe. Şi mi-a dat mai multe sfaturi – toate foarte bune – dar      n-am să pomenesc decât unul singur: O dată pe săptămână, şi revenim la fraza cu care ai început, o dată pe săptămână încuie-te în birou, singur, şi întreabă-te ce Dumnezeu cauţi în situaţia asta? (Horia râde) E, asta e ceva. Dacă ai tăria, în postura asta, să îţi creezi acest mic episod săptămânal în care te pui în discuţie în mod radical: Ce caut eu aici, de fapt? aşa încât poziţia, rolul să capete dimensiunea lui reală, atunci deja eşti într-un progres.

H-RP: Îţi imaginezi cum ar fi ca ministrul de finanţe (râde) să se închidă o dată pe săptămână, să zicem miercurea, (râde) în birou şi să spună: Nu mă deranjaţi, mă gândesc…

AP: ce dracu’ caut aicea?

Da, ar fi… Nu prea îi văd pe miniştrii noştri având acest mic dubiu igienic.

H-RP: Dar nici presa n-ar lua cu umor faptul că ei s-au închis o zi în birou.

AP: Dar asta ar trebui s-o facă până la urmă şi ei. Şi oamenii de presă ar trebui din când în când să se închidă în redacţii şi să spună: De fapt, ce vreau eu, dom’le? Rating, asta e tot? Toată viaţa mea înseamnă să mai adaug două procente la gazetă? E puţin! Aşa că, până la urmă, soluţii sunt. Esenţial este să-ţi pui întrebarea, adică să te uiţi la o emisiune ca asta unde se pune această întrebare. E ceva…

H-RP: Eu sper să furnizăm o reţetă. Pentru că eu îmi pun întrebarea şi nu reuşesc să dau un răspuns care deopotrivă să mă mulţumească şi de care să mă pot ţine. Şi, ca atare, curg, curg, curg la vale… Mă simt ca dopul de plută pe care l-am evocat puţin mai devreme.

AP: Mai sunt soluţii de fond, aş spune. Una e umorul. Nenorocirea în acest train-train zilnic este că îţi pierzi umorul. Adică îţi pierzi mica distanţă de care ai nevoie ca să nu te mai laşi măcinat chiar aşa, fie şi de oboseala pe care o asumi. Şi alta este…, aş îndrăzni să spun…, e moartea. Respectiv un fel de a relativiza lucrurile din perspectiva destul de serioasă a finalului. Pentru că până la urmă trebuie din când în când să-ţi dai seama că agenda asta foarte aglomerată pe care o ai are în ea ceva smintit. Adică ajungi să crezi…

H-RP:…că tu duci lumea.

AP: Că tu duci lumea, că în viaţa ta, în economia vieţii tale, în confruntarea ta cu lucrurile durabile, realităţi cum ar fi PSD, FSN, X, Y, referendum, alegeri, toate sunt foarte importante, sunt cu adevărat esenţiale… Astea decid asupra destinului tău nu de acum, asupra destinului ţării, a destinului istoric. Dacă nu îţi iei din când în când distanţă faţă de un prezent care a atât de impozant, devii ridicol. Din păcate, noi suntem contrazişi în efortul nostru de foarte mulţi oameni care nu sunt doar victimele acestui asalt, ci cărora le place. Aia e otrava supremă: să ajungi să-ţi placă asta. Şi când îţi taie cineva din agendă un punct, să te indispui. (râd amândoi) Există şi cazuri de-astea.

H-RP: Andrei, în 2005 am avut un accident de maşină şi era să mor. Dacă chiar muream atunci, nu se schimba nimic. În toate treburile care îmi umplu agenda, faptul că muream – lucrul nu era perturbat decât o săptămână, după care totul se închidea…

AP: Dar să ştii că aşa o să se întâmple şi când o să murim… poimâine. Tot asta.

H-RP: Tot aşa este. Prin urmare, asta este, în termeni indieni, pe care i-ai evocat mai devreme, tot ce ni se întâmplă, deşi constituie substanţa însăşi a lumii, este pură iluzie…

AP: Da, sigur, sigur…

H-RP: Păi, de ce ne lăsăm, atunci?

AP: De proşti.

H-RP: De proşti. Îmi place răspunsul tău.

AP: De proşti şi pentru că am fost – nu numai noi, dar generaţii întregi, în Europa cel puţin, dar peste tot în lume – am fost educaţi că lucrurile astea care ne omoară zilnic există şi lucrurile alelalte nu există. Şi întrucât nu există, mă investesc integral în astea, fiindcă există. Ce e pe malul ăsta unde mă aflu, e real. Ce e pe malul de vizavi, fiindcă e în ceaţă, fiindcă unii spun că e o iluzie, nu există. Prin urmare, din plecare suntem educaţi să optăm pentru balamuc. Fiindcă altfel, ce să faci? Dacă s-ar găsi un mod de a reactualiza malul celălalt, de a-i da ponderea pe care o are de fapt, atunci am fi probabil aşezaţi mai calm şi mai fericiţi, chiar şi pe malul ăsta trecător.

H-RP: Auzi, dar cum se face asta, Andrei? Mă gândesc cum ne educăm copiii. Ce află copiii noştri, ce am aflat noi la şcoală. Mie la şcoală niciodată nu mi s-a spus cât de important este să ai o gândire logică. A fost un singur profesor care mi-a spus lucrul ăsta…

AP: Nu se vede. Tu o ai, slavă Domnului… (râd amândoi)

H-RP: Pentru că mi-am dat seama la un anumit moment cât de indisciplinată este gândirea naturală. Dar chestiunea este următoarea: noi nu primim informaţiile simple şi utile cu care să putem construi un răspuns adecvat, propriu, la întrebarea: Avem o viaţă. Cum procedăm? De exemplu, nu ni se spune cât de important este să ne rugăm. Nimeni nu îţi spune lucrul ăsta. Când se vorbeşte de Dumnezeu, se vorbeşte întotdeauna de forma lui istoricizată, sociologică, politică eventual. Ţi se vorbeşte de o religie în care trebuie să crezi dogmatic, din felurite motive. Dar niciodată nu ţi se spune de Dumnezeu ca acea realitate intimă, fără de care nimic din ce ţi se întâmplă nu are sens.

AP: Aşa este.

H-RP: Lucrurile cele mai importante sunt tăcute întotdeauna şi nu pentru că sunt presupuse înţelese, ci pentru că sunt considerate oarecum neimportante. Şi, cum ai spus: murim, ne lovim de ele; apare boala incurabilă, ne lovim de ele, sau o fericire specială, legată de iubire… Sau o dramă serioasă, legată de o prietenie ruptă sau de o iubire ratată. Atunci, ceva se mişcă, dar iarăşi reintrăm… Şi, am impresia, când am spus că noi nu suntem educaţi, este că niciodată nu ni s-a spus cât de importante sunt lucrurile astea…

AP: Da, aşa este. Sau ni s-a spus într-un fel care, în loc să ne apropie, ne-a îndepărtat. Adică, pe de o parte, există o secularizare vădită a educaţiei peste tot în lume, dar pe de altă parte şi instituţia care trebuie să se ocupe de aceste lucruri în mod legitim – şi care e Biserica – a pierdut forţa şi abilitatea, aş spune, de a redeschide această dimensiune pentru omul de astăzi. Şi atuncea omul de azi este într-o căutare fără ghidaj şi în general este împins să creadă că este o căutare în gol. Şi că e mai bine să-ţi vezi de treabă. Ai dreptate, una din soluţiile nefericirii zilnice sau a istovelii zilnice este o recuplare zilnică, fie şi rapidă, scurtă, fulgurantă, la transcendenţă, la inevident. Uneori, 5 minute de reculegere sau o privire, îmi spunea cineva odată, o simplă privire aruncată spre icoană, pot să provoace o reaşezare în normalitate. Dar lucrurile astea înseamnă un efort, înseamnă o curiozitate vie, înseamnă întâlniri esenţiale, care vin şi în funcţie de intensitatea căutării tale. Chestia asta cu credinţa şi cu Dumnezeu şi cu religia nu se poate clasa la paginile de divertisment sau de curiozităţi ale vieţii.

H-RP: Anexe…

AP: Da, anexe… Asta e ditamai dihania. Şi eu când văd oameni, şi uneori oameni tineri, care evacuează chestia asta din două mişcări, ca pe ceva care se referă la bunicii noştri, mă întristez teribil fiindcă îmi dau seama ce schematizată a devenit fiinţa lor.

H-RP: Andrei, şi ce este de făcut? Ce pot eu să-i spun aproapelui meu că are de făcut – nu cu viaţa lui, că nu pot răspunde la întrebarea asta, numai el poate răspunde – dar cum anume poate să se elibereze de jugul care îl călăreşte? Şi aş vrea să recapitulăm puţin ce am numit deja: opritul în loc – opritul în loc se poate face în mai multe feluri: poţi să îţi schimbi poziţia faţă de lucruri, fizic vorbind, sau să ţi-o schimbi mental. Soluţia mea, uneori, pentru că nu totdeauna îmi reuşeşte, este să intru într-o rugăciune pe care o cunosc bine şi să mă concentrez în vidul ei, în vidul ei, adică nu în mecanica ei, ci spre liniştea la care ea trimite. Şi ăla este un spaţiu vid în care mă pot recentra. Asta nu-mi iese întotdeauna. După aceea, perspectiva morţii. Dacă am putea conştientiza în fiecare zi sau atunci când suntem luaţi de val că, dacă noi dispărem acuma, lumea merge mai departe cu toată futilitatea ei şi că nimic nu va fi afectat, decât prietenii pe care nu-i vedem pentru că suntem prea ocupaţi, cei pe care îi iubim şi care ne iubesc şi iarăşi îi vedem rar. Pentru că îi pomenim aşa: Dragă, sunt… Să ne vedem săptămâna viitoare, aşa facem.

AP: Nu ne-am mai văzut de mult. Hai, dom’le să ne mai întâlnim şi noi…

H-RP: Noi doi aşa facem. Noi ne-am văzut acum după… trei luni.

AP: Şi anume ca să facem o emisiune…

H-RP: Şi anume ca să facem o emisiune…

H-RP: Velculescu, care a fost maestrul meu în fizică, mi-a spus: Ca fizician, nu trebuie să obţii soluţii complicate. Ca să-ţi dai seama de fenomen, trebuie să găseşti o ecuaţie simplă, care calitativ să descrie fenomenul cu pricina. Dacă l-ai găsit pe-ăsta, ai deja o înţelegere bună a lucrului cu pricina. La fel îmi spun şi aici: pentru că problema este foarte complicată, cu siguranţă că soluţia trebuie să fie ceva simplu. Nu poate să fie ceva complicat. Adică nu e ceva… cum ar fi învăţarea unui tratat de algebră. Nu poa’ să fie aşa ceva.

AP: Ai dreptate. Dar soluţiile simple, care sunt cu siguranţă cele valabile, pot fi impracticabile. Îţi dau un exemplu. Soluţia e simplă, Horia. Soluţia e aşa: ne retragem. Am făcut destule, am îmbătrânit – vorbesc de mine mai ales – gata, dom’le. Punct. Mă duc, îmi fac o căsuţă sau mă duc la un prieten undeva la ţară şi spun: de-aici încolo fac numai ceea ce constituie proiectul meu de viaţă, ceea ce mă interesează să fac, restul evacuez. E foarte simplu. Nu e ceva complicat.

H-RP: Dar nu poţi să o faci.

AP: Dar nu poţi să o faci. Eşti prins într-o mulţime de ancore sau îşi lipseşte energia şi autenticitatea să o faci. Aş putea să reformulez simplitatea asta. Soluţia este să îţi găseşti centrul. Dar să fie unul singur. În patologia centrului, există două boli fundamentale. E bine ca omul să aibă un centru, o axă, care să îi organizeze toată mişcarea lui spirituală şi vitală. Există oameni care nu au niciun centru, adică oameni dezarticulaţi, şi sunt foarte mulţi ăştia. Oameni care, luaţi repede, nu ştiu de fapt ce-i cu ei. Şi care au – li se dau – centre din afară. Ei devin mişcarea periferică în jurul unor centre…

H-RP: …planete ale…

AP: …care nu sunt în interiorul lor. Oameni fără centru. Şi care sunt afiliaţi unor centre externe. Şi există un al doilea caz patologic, de oameni care au multe centre. Care au nenumărate, multe centre în interiorul lor şi care se dizolvă în acest ţesut de centre care până la urmă se anulează reciproc. Totul e să găseşti un singur centru şi să pui tot restul în subordinea lui. Acest centru poate fi un proiect intelectual, un om, o misiune… Sigur că dacă îţi alegi drept centru – cum spunea odată Petre Ţuţea: sunt oameni care trăiesc toată viaţa ca să tragă o nuntă… Există şi tipul ăsta de centru, sau să-şi facă o casă… E un centru posibil, dar de fapt nu e un centru. Este…Cum spunea el, este un scop onorabil, dar nu e un ideal. Prin urmare, trebuie să identifici întâi un centru – dacă nu îl ai, să te îngrijoreze că nu îl ai, să îl cauţi – şi odată ce l-ai identificat să creezi ierarhii în jurul lui. Dar, repet: mă aud vorbind şi-mi spun: dom’le astea-s taclale… Poţi să spui asta, da’ cum faci? Cum faci? Vine un tânăr la mine şi-mi spune: Da, dom’le, sunt de acord, îmi place tot ce spui, dar spune – Care-i primul pas? Cum?

H-RP: În Jurnalul de la Tescani cred că ai spus că de îndată ce te pui serios pe treabă, deşi simţi că nu ai puterea să o duci la capăt şi nici nu ştii prea bine cum poţi să o faci, intră în dispozitiv şi ajutorul care îţi vine.

AP: Pe de o parte… Ba mai mult, se nasc în tine energii care te împing mai sus decât eşti. Până la urmă, rolul asumat, dacă e să asumi un rol până la urmă – cel puţin episodic – te obligă să te identifici cu poziţia aia. Dacă tot o să te întrebe 20 de ani la rând unii tineri – Cum fac, dom’le? – o să te trezeşti că până la urmă le spui ceva. Asta e o poziţie în care dacă eşti pus în mod insistent, te trezeşti că-ţi afli utilitatea nu fiindcă tu eşti formidabil, ci pentru că întrebarea te creează, te mobilizează în postura celui care dă răspunsul. Şi, ca să fiu indian până la capăt, se ştie că e acelaşi duh care pune întrebarea şi care dă răspunsul.

H-RP: Nu e interesant că au apărut de câteva ori indienii aici?

AP: Da… Ce-o fi aici?

H-RP: Muzeul de Artă Apuseană Veche „ing. Dumitru Minovici” (râd amândoi) Dar, ştii, cred că răspunsul e în reţetar:  indienii sunt mari maeştri la reţete. Ei au transformat problema spirituală într-o tehnică. Şi asta ne permite să avem referinţe imediate. N-ai putea evoca reţete creştine atât de lesne.

AP: Dom’le, nu… Aicea suntem noi mai puţin… Ştii ce avem? E şi o chestie de modă. În lumea de azi, dacă invoci India eşti mai plauzibil. Dacă vorbeşti despre metoda de rugăciune şi de aşezat pe scaun pe care o dă Grigorie Sinaitul…

H-RP: …se cheamă că eşti bigot.

AP: …eşti fundamentalist. Aşa, dacă spui de yoga, de nu-ştiu-ce, merge… Da, dom’le.. Suntem şi  toleranţi cu alte spaţii de cultură, celălalt, diversitate, alteritate… Dacă începi cu popii noştri din Răsărit, devii suspect. Ceea ce e o tâmpenie. Există o literatură extraordinară în domeniul ăsta la Sfinţii Părinţi, care aşteaptă doar să fie citită şi vom vedea că avem şi noi soluţiile noastre – şi de respiraţie, şi de rugăciune, şi de reflecţie… E adevărat însă, cum spui, că în spaţiul extrem oriental componenta tehnică e mai bine decupată şi din cauza asta omul de azi percepe mai rapid despre ce e vorba. Dincolo, există un ambalaj lexical anumit, o atmosferă anumită, care într-un fel sau altul încetineşte apropierea.

H-RP: Auzi, Andrei, să presupunem că suntem în „94 când ne-am cunoscut şi eu sunt un tânăr ardent care vreau să-mi găsesc o soluţie la problemele mele. Şi vin şi spun următorul lucru: Domnule Pleşu, v-am citit cu entuziasm Pitoresc şi melancolie. Am înţeles că în spatele conceptualizării există un tip de atitudine faţă de lume pe care mai târziu l-am văzut în Minima moralia pus la lucru pentru a descâlci chestiunile morale. Ajutaţi-mă! Cum pot să-mi trăiesc viaţa cu sens?

AP: Şi eu să-i dau un răspuns…

H-RP: Da.

AP: Groaznic… I-aş spune două lucruri. 1. Stimate domn, te asigur că textele mele sunt mai bune ca mine, deci nu lua textele mele drept etalon de judecată a performanţei mele reale, omeneşti. Eu acolo m-am străduit. Am dat ce am avut mai bun. Dar în mine sunt şi lucruri mai puţin reuşite. 2. Totuşi, îmi place întrebarea dumitale şi-ţi propun următorul lucru : Hai să facem ceva împreună. Hai să facem… Hai să citim împreună un text, de exemplu. Hai să stăm şase luni într-o întâlnire regulată pe un text frumos din istoria culturii lumii. Pare puţin şcolăresc, dar mie întotdeauna mi-a făcut plăcere cu doi-trei prieteni să parcurg un text… Şi am observat că mă ajută extraordinar. Fiindcă răspunsurile în domeniul acesta nu vin direct: – Ce mă fac? – Faci asta. Răspunsurile vin pe un drum. Bun. Ai o întrebare, hai să mergem. Pe drumul ăla dacă oamenii sunt întregi şi sinceri şi autentici, apar întrebări… Apar răspunsurile…

H-RP: Şi atunci este ca în pasajul acela din scrisoarea a şaptea a lui Platon: ocupându-ne mult de aceste lucruri, cu timpul se naşte în suflet o flacără care începe să ardă din ea însăşi fără să se stingă…

AP: …şi care se ocupă de noi.

H-RP: …după ce am aprins-o…

AP: Vezi, noi am programat câteva lecturi comune în echipe mici şi nu ne-au prea ieşit. Au ieşit…

H-RP: …au ieşit câteva…

AP: …câteva, dar întotdeauna avem lucruri mai importante de făcut… Trebuie Institutul Cultural Român condus, trebuie articolul la Dilema, la cutare…

H-RP: Să ne promitem că ne facem timp…

AP: …să citim ceva împreună.

H-RP: (râde) De acord.

Script tehnoredactat de Ana-Maria Botnaru


[1] De unde se vede că, întrebat câţi ani are, Horia ar trebui să răspundă: „50, la anul împlinesc 18…”

Did you like this? Share it: