André Scrima: Cartea este sfarsitul si nu inceputul perioadei vii a omului

Adevarul literar si artistic, nr. 812 / 1 aprilie 2006.

Horia-Roman Patapievici

DESPRE STILUL DISCURSULUI SAU SI DESPRE METODA SA DE

CUNOASTERE

Am pornit de la faptul ca stilul discursului Parintelui Scrima era deconcertant, si cine nu se lasa „fermecat” din prima clipa de el îi putea lesne obiecta practica digresiunilor haotice, dezvoltarile nestavilite, arborescenta imprevizibila a asociatiilor, sugestiile obscure ori debordante, eruditia incontrolabila, filologia de fantezie si asa mai departe.

Dar toate aceste obiectii erau numai de prima instanta si nu atingeau decât retorica discursului practicat de Parintele Scrima, lasând intacta soliditatea hermeneuticii sale. Argumentul soliditatii discursului practicat de Parintele Scrima tine de întelegerea stilului ca metoda – as zice -, metoda existentiala de a ajunge la urmele lasate de fiinta în ceea ce el însusi a numit „cuvintele fundamentale” care ne-au fost daruite.

Când construia un discurs, Parintele Scrima nu aplica retete de interpretare – sociologice, filozofice, ideologice, fenomenologice, teologice ori mai stiu eu de care: el opera un „deschis”, o bresa de lumina în opacitatea lumii, construind, pornind de la „drumul” ascuns în text, o alta lume, în care sa ne putem învecina cu divinul prin locuirea „cuvintelor fundamentale” si prin etapele atinse în propria noastra devenire existentiala. Pentru el, discursul trebuia sa-si contina metoda, altfel spus calea de a patrunde în spatiul care sa-l faca deschis originii sale originante.

Vorbind, Parintele Scrima nu te fixa într-un sens: te petrecea prin toate sensurile, pentru a te pune pe cale împreuna cu calea însasi, pe care te invita s-o iei la spinare. Din acest motiv, aparent, discursul Parintelui Scrima nu te ducea la o concluzie: cu el, a termina o discutie însemna a forta atingerea unei stari interioare, pentru care spatiul prblemei discutate trebuia sa fi devenit deja o existenta reala.

Avea nevoie, pentru aceasta, de a putea vorbi simultan în mai multe registre – istoric, sociologic, teologic, filozofic, estetic etc. De aici senzatia de asociativitate arborescenta, de logica imprevizibila, de eruditie deconcertanta, de scurtcircuitare a planurilor si de amestecare a lor.

Pentru ca amestecarea planurilor sa nu fie decât aparenta, trebuia ca tu însuti sa fi intrat în spatiul unde tot acest discurs nu era decât un drum – va amintiti? methodos: înaintare pe cale si împreuna cu ea -, un drum pe care Parintele Scrima pasea dezinvolt, înaintând spre un orizont bine definit din acel spatiu, foarte precis vizibil în acela, dar invizibil cui ramânea dincoace de el.

A termina o discutie nu însemna, ca în logica, sa tragi o concluzie. Când se încheia, daca era izbutit, discursul Parintelui Scrima nu te lasa undeva, ci te lasa chiar pe drum – tinea de pedagogia lui esentiala sa nu te duca niciodata pâna la capat, ci sa te lase în lucrare, sa te lase locuitor al spatiului în care si-a desfasurat discursul, în spatiul care face ca problema discutata sa aiba o existenta reala.

Pâna la urma, stilul deconcertant al discursului Parintelui Scrima te soma la vigilenta si, când se încheia, te trezeai ca ai dobândit nu o solutie limitata la un singur caz, ci o metoda, valabila în oricare din etapele devenirii tale spirituale, pe mai departe.

Fragment din interventia la lucrarile colocviului dedicat lui André Scrima, NEC, ianuarie 2004 (vezi O gândire fara tarmuri, Humanitas, 2005).

Material tehnoredactat de Asist. Ana-Maria Botnaru.

Did you like this? Share it: