Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

De ce „obsesia postmodernă a demitizării” îi afectează pe ortodocşi, dar nu şi pe eterodocşi ?

vaza.png

E o întrebare legitimă, cred eu, pe care nu mi-am pus-o prima dată astăzi. Dimpotrivă, ea a revenit, dureros, în mintea mea, ori de câte ori am citit cărţi şi articole publicate de eterodocşi (nu neapărat clerici sau teologi), în care aceştia erau extrem de reverenţioşi faţă de propria tradiţie, de ierarhia şi de valorile în care credeau dânşii, şi îi comparam în sinea mea cu exagerările demitizante ale ortodocşilor noştri, oameni de cultură sau chiar din arealul Bisericii noastre.

Aşa încât întotdeauna m-a durut această constatare: deşi toţi, şi ortodocşi şi neortodocşi, ne aflăm în aceeaşi lume secularizată şi postmodernă, care îşi afirmă sus şi tare ca principiu destructurarea oricărei gândiri şi a oricărui reflex tradiţional şi evacuarea istoriei pe canalul de scurgere, de ce atunci, numai ortodocşii sunt cei care pun în practică şi iau în serios această experienţă ideologică automutilantă, pentru a se sincroniza (nenorocită sincronizarea asta!) cu prezentul, iar eterodocşii se manifestă în continuare ca în lumea lor tradiţională ? Cel puţin în scris şi în atitudinile publice, eterodocşii nu au darul de a se autodinamita, de a-şi asasina tradiţia şi ierarhia aşa cum îl au ortodocşii.

Să fie un ceva românesc, un duh de autodenigrare, pe care, într-un articol anterior, îl sesizam a fi relevat încă de Letopiseţul lui Grigore Ureche ? Adică din secolele XVI-XVII, când primii cărturari români au început să studieze în străinătate şi să vină de acolo cu ideea de a-şi bate joc de lipsurile poporului lor, mai mult sau mai puţin obiective. Unii ca Grigore Ureche (ca să nu mai vorbesc de interpolatorii săi abjecţi!) sau Dimitrie Cantemir (care l-a indignat pe Noica, pentru autocritica neamului său, prea relaxată în faţa occidentalilor) s-au raliat acestui curent, însă Ortodoxia era încă destul de puternică şi vie, inclusiv în conştiinţele acestora, ca aceasta să devină un fenomen major. Alţii, ca Miron Costin sau Constantin Cantacuzino, nu s-au raliat.

Epoca paşoptistă a adus însă un entuziasm şi un ataşament bulversant, născut peste noapte, faţă de valorile sociale şi culturale occidentale, mai ales franceze. Tinerii, aristocraţi (fii de boieri) sau nu, români, ieşiţi peste graniţă cu scopul de a studia în străinătate (dar şi de a voiaja în libertate) s-au întors acasă cu o dragoste subită de tot ce se găsea dincolo şi nu se găsea aici şi un dispreţ satanic faţă de tot ce era românesc şi ortodox şi nu era specific Occidentului. Eminescu e un caz aproape singular de om care şi-a păstrat fierbinte iubirea de ţară şi de tradiţia ei şi el este cel care semnalează, peste tot în opera sa, trădarea faţă de neamul lor a celor care se duc în Occident şi se întorc cu aere de intelectuali: Ce au scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos ? (ca să citez doar un vers dintr-o lungă pledoarie eminesciană de acest fel).

Impresia mea, e că ne luptă din răsputeri, şi nu de azi, de ieri, nişte demoni care s-au specializat în a-i determina pe ortodocşi să se subestimeze şi să-şi facă permanent autocritica, tocmai când e vorba de valorile lor autentice şi fără să pună nimic în schimbul a ceea ce denigrează, în timp ce pe eterodocşi îi vezi lăudându-se neîncetat cu tot ce le aparţine, cu tot ce fac, cu tot ce vine de la ei.

Am citit recent un articol în ultimul număr al revistei Idei în dialog, al doamnei Tereza-Brânduşa Palade, care este romano-catolică, un articol intitulat Curajul de a gândi până la capăt. Care mi-a produs, pentru a mia oară, reflecţii pe această temă. Şi nu neapărat prin subiectul abordat de domnia sa, pe care nu intenţionez să îl discut, ci prin atitudine. Am privit comparativ şi retrospectiv textele publicate, aici sau în altă parte, de ortodocşii noştri şi nu mi-a plăcut concluzia. Căci concluzia este că ai noştri nu ştiu decât să dărâme, să se autodărâme (fiindcă cine mai eşti tu, dacă singur îţi spulberi temelia ?), în timp ce credincioşii altor confesiuni nici nu fac altceva decât să se afirme şi să se pună în valoare, cu tot ceea ce consideră că este reprezentativ în ierarhia, în doctrina şi în tradiţia lor.

Doamna Palade este doctor în Filozofie şi nu îi este ruşine să fie catolică, în timp ce filozofii noştri şi intelectualii academici, în mare parte, nu ştiu unde să se ascundă ca nu cumva să rezulte că sunt habotnici ortodocşi. Aproape toate vârfurile universitare ale filosofilor şi literaţilor noştri sunt nişte atei declaraţi, nişte luptători în mod deschis împotriva credinţei şi a Ortodoxiei.

Dar chiar şi atunci când nu vorbim de asemenea cazuri conflictuale cu credinţa, oamenii noştri de cultură ortodocşi se sfiesc să fie ortodocşi până la capăt, se tem de catalogări şi de etichete care să-i caracterizeze religios, ocolesc punerea pe tapet cu claritate a unor adevăruri ortodoxe, chiar şi atunci când cred în ele. Şi eu cunosc, personal, cazuri destule, ca să nu mai vorbesc de cele care se fac evidente din modul scrierii. Doamna Palade vorbeşte la superlativ despre „Sfântul Toma” (Toma d’Aquino), citează din papa Ioan Paul al II-lea pentru a-l combate pe Sorin Lavric, din Hans Urs von Balthasar şi din Conciliul II Vatican.

Şi parcă am o presimţire că nu o s-o considere nimeni habotnică. Când eu am scris un articol polemic ca răspuns domnului Lavric, folosind tot la fel, argumente religioase, doar că ortodoxe, m-am trezit bombardată de tinerii filosofi online, cu comentarii care mai de care mai amabile la adresa neputinţei mele de a mă extrage unei viziuni religioase asupra subiectului. Atât de amabile, încât pe cele mai multe nu le-am  putut modera favorabil. Şi cele care au trecut totuşi şi au fost publicate, sunt o dovadă palpabilă de toleranţă faţă de opţiunea noastră.

Însă apropo de „Sfântul Toma”, acesta apare în scrierile oamenilor de cultură de confesiune catolică, cu această denumire, în mod permanent. Şi la fel toţi pe care biserica catolică îi consideră drept sfinţi, dar pe care Ortodoxia nu îi recunoaşte ca atare: Tereza d’Aquila, Ioan al Crucii, etc. Iar cei ce nu sunt sfinţi dar aparţin tradiţiei catolice, sunt ridicaţi în slăvi fără drept de apel. Un ataşament care pare multora indiscutabil (şi nu doar în cazul catolicilor), dar care…este interzis şi absurd când e vorba de ortodocşi.

Mai mult decât atât, am regăsit în cărţile şi articolele unor autori ortodocşi români (unii chiar necredincioşi!), particula sfântul adăugată lui Toma d’Aquino, în timp ce Sfântul Vasile cel Mare era doar Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, doar Ioan Hrisostom, s.q.q.

Îmi amintesc şi de vizita de anul trecut a unui primar german şi a altor oficialităţi importante la Sibiu, anul trecut, când Sibiul a fost capitală europeană (am văzut la tv). Şi unde credeţi că s-au oprit prima dată şi cel mai mult oficialităţile germane ? La primăria Sibiului ? Vă înşelaţi. Nu la primărie, ci la biserica evanghelică, unde au adăstat îndelung şi au ţinut discursuri lungi, amintind despre valorile protestante şi tradiţiile locale ale populaţiei protestante (de parcă ortodocşii se evaporaseră), în timp ce la primărie s-au oprit vreo câteva minute.

Dacă se ducea Videanu sau un alt primar român în Occident şi în loc să se oprească la primăria oraşului, se ducea la Biserica Ortodoxă…atunci să fi văzut scandal în presă! Asta da subiect care să facă deliciul lui Cristian Tudor Popescu şi a altor fătuce demne să judece fanatismul unui astfel de (virtual) primar român.

Mai pot curge multe pagini pe această temă, dar ne oprim aici. Până unde merge denigrarea de sine şi ura faţă de istoria şi tradiţia proprie ?  Uneori, neînchipuit de departe.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it:

Previous

O iarnă de primăvară

Next

Despre teologia Sfântului Grigorie Palama cu Yannis Spiteris [3]

3 Comments

  1. Parerea mea: lucrurile nu sunt asa grave cum vi se par. Sau, mai degraba, Biserica Ortodoxa nu este singura care este ocolita si injosita de intelectualii ei, si nici pe departe nu este singura care sufera de demitizare. La seminariile catolice aici din SUA profesorii numesc persoana lui Moise era un mit; episcopii anglicani zic ca invierea este o poveste de adormit copiii; sunt evanghelici care pun la indoiala nasterea Domnului din fecioara, si asa mai departe. Toti sunt afectati.

    In Romania, desigur Biserica Ortodoxa este mai afectata decat celelalte, doar pentru ca este cea mai mare biserica. Si pe de o alta parte, este un efect secondar al bogatiei intelectuale ale bisericii: sunt mai putini profesori si oameni cultivati intre eterodocsi, dar intelectualii sunt aceia care tind spre demitizare. Deci ortodocsii vor sufera mai mult de modernism tocmai pentru ca sunt mai educati.

    In orice caz, nu sunt intelectualii care vor determina viitorul bisericii. Noroadele sunt simple dar credincioase!

  2. Mirel Banica

    Am citit cu atentie „ingrijorarile” Dv. In primul rand, trebuie facuta distinctia dintre pasiunea si entuziasmul pe care orice convertit îl pune in munca sa de „convingere” pentru a le arata celor din jur ca nu s-a „inselat” in alegerea sa.

    In al doilea rand, e vorba de TRADITIA Bisericii Catolice de a lucra cu „intelectualul”, de a-l pune la treaba in folosul ei…Aratati-mi câti veritabili tineri intelectuali ortodocsi sunt folositi la intregul lor pontetial de ortodoxia romaneasca? Si nu ma gandesc in acest caz la doi-trei oameni de paie sau de cauciuc (cauciuc pentru ca scriu tot ce li se spune, sub masca „ascultarii”..)

    Asadar, putem sa ne punem intreabari, ca nu costa nimic. Sau sa facem bloguri, sa le citim intre prieteni.

    Complicat.

    Mirel Banica
    ……………

    Domnule Mirel Bănică,

    e bine că la noi nimeni nu te pune la treabă cu forţa! Când un ortodox vrea să studieze, să scrie, să ridice o Biserică poate să facă acest lucru dacă are timp, resurse şi bani.

    Noi nu minimalizăm eforturile nimănui! Dacă dv. scrieţi o carte cu profil istoric şi reuşiţi să schimbaţi optica asupra unui eveniment, altul poate face altceva şi nu trebuie să cerem tuturor să facă acelaşi lucru.

    Dacă credeţi că e uşor să creaţi şi să susţineţi un blog, vă invităm să o faceţi şi dv! Acest blog nu se citeşte între prieteni….ci mai degrabă între neprieteni.

    Vă mulţumim pentru reîntoarcerea spre noi.

  3. Mirel Banica

    Buna Seara,

    inca odata, vechea „boala” a Ortodoxiei: împartirea intre „prieteni” si „neprieteni”…sindromul câinelui batut si neindreptatit de istorie.

    Care sunt criteriile de evaluare a „prieteniei” si a „Ortodoxiei”? Nu astept un raspuns la aceasta intrebare.

    Avem barometre de masura a credintei? Crucile facute farisei, inconjurarea de icoane si de CD-uri cu muzica psaltica sunt oare suficiente pentru a ne numi ORTODOCSI?

    Nu, nici in catolicism nu-i pune nimeni la treaba cu forta, cum credeti Dv. Dar nici nu-i obliga nimeni sa poarte eticheta „neprieten” de indata ce se iese putin din turma credinciosilor. Cand se „iese” cu folos, desigur…Admit existenta ne-prietneilor, dar nu-i caut si nu-i vad peste tot.

    Cu stima,
    Mirel Banica

    PS: cartea pe care am scris-o nu are nimic de-a face în logica interventiei mele anterioare. Am postat comentariul pentru ca sunt un om care a descoperit Ortodoxia mai bine abia printre „neprietenii” din Occident.

    Si nici nu cred ca Isus Hristos vorbea in limba româna, he, he..

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén