Libertate şi libertăţi

Tuturor ne place libertatea. Libertatea e frumoasă, ne îngăduie să ne simţim degajaţi, senini, neconstrânşi. Unii nu o au şi nu ştiu cum este, dar simt că o doresc. Alţii au avut-o şi au pierdut-o : libertatea socială, politică, financiară. Sau libertatea pe care ţi-o dă tinereţea sau o sănătatea robustă, să îţi urmezi gândurile, idealurile. De-abia după ce pierzi înţelegi cât valorează… experienţa.

Experienţa e un învăţător tacit, nu cheltuieşte multe cuvinte cu tine, dar convinge mai presus de asimilările raţiunii.

Cea mai preţioasă experienţă este libertatea de păcat. Şi este preţioasă pentru că este o experienţă rară, către care nu ai vectori cotidieni. Şi mai este preţioasă pentru că îţi dă senzaţia că ajungi să trăieşti dincolo de lume, să ieşi din carapacea şi din inerţiile ei, pe care le numeşte libertăţi individuale.

Libertăţile sociale şi politice nu satură adâncul omului, nu îl împlinesc aşa cum o face libertatea duhovnicească.

Libertatea duhovnicească este singura ispitire pe care nu vor să o urmeze oamenii necredinţei, cărora le plac toate provocările şi experienţele tuturor patimilor umane. Şi care citează cu satisfacţie din poetul latin : „sunt om şi nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin”. Numai că omenescul cuprinde şi harul dumnezeiesc, pe care Dumnezeu l-a dat omului când l-a creat, şi, din păcate, acest har le este şi le rămâne străin.

Libertatea de răutate este o senzaţie cu mult mai fericită decât libertatea răutăţii. Este bucuria că ai scăpat din chingile lumii şi ale păcatului care te ţineau legat în mod nevăzut.

Fericirea smereniei şi a pocăinţei nu sunt doar cuvinte goale sau autosugestionări sentimentale, sunt trăiri autentice pentru ortodocşii care înţeleg că trebuie să fie oameni întregi, oameni ai libertăţii celei mai presus de lume.

Psa. Gianina.