A Beautiful Mind

http://www.erudio.ro/img/pict/press/hr_patapievici.jpg

Interviu – revista Tango – aprilie 2007    

Horia-Roman Patapievici: Am fost un adolescent foarte turbulent

Este preşedintele Institutului Cultural Român, inventatorul revistei Idei în Dialog, autorul volumelor Cerul văzut prin lentilă, Zbor în bătaia săgeţii, Politice, Scrisori către Alexandru Paleologu, Omul recent, Discernămîntul modernizării, Ochii Beatricei sau cum arată cu adevărat lumea lui Dante. Este revendicat de elita intelectualităţii contemporane, iar discursul său se distinge prin curaj, limpezime şi frumuseţe. Horia-Roman Patapievici ne-a făcut onoarea de a ne vorbi despre drumul său pînă azi.

Aventura mea muzicală a fost o experienţă remarcabilă

Tango: Cum este Horia-Roman Patapievici în postura de tată? Cum îţi creşti copilul, îndrumîndu-l strict, lăsîndu-l liber?

Horia-Roman Patapievici: Lăsîndu-l complet liber. Singura „constrîngere” la care e supus e aceea că trăieşte într-o familie, care se comportă într-un anumit fel. Singura forţă cu care a fost confruntat, dinspre părinţi, a fost puterea exemplului, nu puterea predicii sau a admonestării.

Tango: Ai mers instinctiv pe drumul acesta? Cum ţi-ai dat seama că asta este calea cea mai bună?

H.-R.P.: Eu am fost un adolescent foarte turbulent şi am intrat, de la 13 ani, într-un conflict închipuit şi injust faţă de părinţii mei, dublat de unul violent cu mine. A fost foarte dur. Am avut relaţii proaste cu părinţii mei şi ele nu s-au rezolvat decît după ce am depăşit adolescenţa. Conflictul meu cu ei nu se referea la disputa pedagogiilor, ci la acordarea libertăţii. Îmi voiam libertatea ca pe un drept de a fi arbitrar. În revanşă, eu i-am acordat copilului meu o libertate totală – am sperat ca în acest mod să nu confunde, cum am făcut eu, libertatea cu arbitrarul.

Tango: Ai povestit despre adolescenţa ta de cîteva ori, ai spus că ai avut o adolescenţă bogată în experienţe, că erai un tînăr îndrăgostit de muzica rock…

H.-R.P.: Da, eram un bun cunoscător al acestui fel de muzică. Ştiam tot ce ţinea de muzica făcută cu chitări şi cu tobe…

Tango: Ai cîntat tu însuţi?

H.-R.P.: Cum altfel? Nu se poate să-ţi placă muzica asta fără să doreşti s-o faci şi tu. E la fel ca la fotbal. La o anumită vîrstă, vrei neapărat să ajungi fotbalist – sau astronaut… Aşa că am încercat să învăţ, dar am făcut-o cum nu trebuie, adică numai după ureche, fără să am o ureche perfectă. Şi, deşi am folosit un manual, nu am avut un profesor, ceea ce m-a limitat drastic.

Eram mediocru. Cîntam într-un grup format cu colegii mei de liceu, care, fireşte, nu a depăşit niciodată un nivel foarte modest de performanţă artistică. Am dat un singur concert, în cadrul liceului, care a fost o îmbinare neconvingătoare de eroic, grotesc şi ridicol. Am avut succes de stimă, nu din motive muzicale, ci pentru că eram plăcuţi de colegii şi de colegele noastre.

Trebuie spus că relaţia mea cu muzica rock nu era strict muzicală. Era o formă de manifestare a libertăţii. Şi o încercare de a trăi cu intensitate, pe pielea mea, lucrurile care mă încîntau. Am încercat să produc eu lucrurile care mă atrăgeau: admiraţia şi identificarea se află într-o relaţie complexă… În sensul acesta, aventura mea muzicală a fost o experienţă remarcabilă. În plus, asta mi-a creat o relaţie cu muzica care mi-a slujit foarte mult, mai tîrziu, cînd am trecut de la muzica mică la cea mare. Cînd ştii cum se produce un sunet, cum sînt distribuite gamele pe un grif, cînd ştii cum se obţine un anumit timbru – din apăsare, din ciupire, din vibrato – toate astea te fac s-auzi altfel muzica.

Tango: Deci ai fost chitarist?

H.-R.P.: Da, chitară solo.

Tango: Probabil e instrumentul cel mai greu într-o formaţie.

H.-R.P.: Nu, n-aş zice, pare aşa din afară. Fără o bună chitară solo se poate imagina o formaţie: fără o bună secţie ritmică, nu. Dialogul bass – tobă e esenţial pentru echilibrul muzical al oricărei piese.

Tango: Cum ai făcut trecerea de la adolescenţa rebelă către înţelegerea cuvîntului scris, către gîndul profund?

H.-R.P.: N-am făcut-o, pentru că erau simultane, rebeliunea şi intrarea în scris. Cînd eram rebel, nu eram altfel decît sînt acuma. Rebeliunea mea nu excludea performanţa şcolară. Eu am fost întotdeauna un elev foarte bun. Eram mereu premiant, printre primii.

Şi, în acelaşi timp, după ore, eram ceea ce se numeşte un „copil problemă”. Eram obsedat să-mi experimentez libertatea ca dorinţă de a face orice. Miza supremă, pentru orice adolescent, este libertatea în răspăr. Adolescenţa revendică dreptul de a exersa cu corpul, cu mintea, cu sufletul, cu viaţa – totul.

Acum, eu am deja 50 de ani şi văd lucrurile destul de diferit de felul convulsiv şi limitat în care le vedea tînărul care eram atunci cînd eram adolescent. Şi lucrul pe care-l înţelegi cu vîrsta şi pe care nu-l înţelegi cînd eşti puşti este – cu vorba Apostolului – că „deşi toate pot fi făcute, nu toate-ţi sînt de folos.” Şi sînt foarte multe din lucrurile pe care le faci ca adolescent care, nu doar că nu-ţi sînt de nici un folos, dar îţi sînt dăunătoare. Aşa că, o educaţie strictă – ca să închidem întrebarea de la care am pornit – are valoarea ei, lucru pe care îl înţeleg acum mult mai clar. Şi mai cred, azi, că o mare problemă pentru lumea modernă este retragerea completă a educaţiei din rigoare, din constrîngere.

Tango: Şi orientarea ei spre libertate?

H.-R.P.: Libertatea este un lucru pe care trebuie să-l dobîndeşti, să ştii să-l cucereşti, nu să-l primeşti de-a gata. Libertatea primită de-a gata strică, în dublu sens: strică pentru că n-o mai preţuieşti şi asta se vede în toată lumea occidentală, unde cetăţenii nu mai preţuiesc libertatea lor pentru că o au de zeci, de sute de ani şi li se pare un dat al naturii, aşa, ca anotimpurile.

E fals. Libertatea se cîştigă sau cum spunea Eugen Lovinescu foarte frumos, în anii lui tîrzii: „îmi iau libertatea să…” Libertatea se ia, este un bun exigibil. Şi în al doilea rînd, pentru că excesul de libertate te strică. Este ca excesul de dragoste sau de drăgălăşenie în copilărie: rezultatul e întodeauna răsfăţul, e domnul Goe. Abia acum îmi dau seama că educaţia nu poate renunţa la o dimensiune de contrîngere, care trebuie exercitată în sensul triadei platoniciene: adevăr – bine – frumos.

În ce-l priveşte pe Tudor, eu l-am crescut numai prin puterea exemplului, adică prin pedagogia valorilor implicite. I-am lăsat libertatea valorilor explicite, sperînd în adînc că valorile implicite, influenţate de familie, sînt mai eficace. E însă important de spus că acest tip de educaţie nu e singurul şi nu cred nici că este cel mai bun. Eu mi-am educat copilul cu o metodă influenţată drastic de problemele adolescenţei mele.

Dacă n-aş fi avut atunci aceste probleme, rezumate prin bezmetica mea revendicare de libertate absolută, aş fi văzut azi diferit problema educaţiei lui. Bunăoară, cînd am remarcat că Tudor are ureche muzicală, ar fi trebuit să îl oblig să facă un instrument. N-am făcut-o. Nici să citească nu l-am obligat. Am greşit în ambele dăţi. Şi am greşit pe spinarea şi în contul viitorului lui.

Tango: Dar el citeşte?

H.-R.P.: Nu.

Tango: Către ce se îndreaptă ca profesie?

H.-R.P.: Arhitectură, design, zona aceasta.

Totul mă pasionează încă

Tango: Aş fi vrut să te-ntreb cum îţi aminteşti de relaţia cu tatăl tău, acum, la 50 de ani?

H.-R.P.: Tatăl meu a fost un om de o modestie şi de o discreţie cu totul şi cu totul excepţionale. Nu încetez să mă minunez, pe măsură ce îmbătrînesc, de rezerva, discreţia şi modestia lui. Era un om briliant de inteligent, dar nu arăta niciodată acest lucru.

Nu avea nici un pic de vanitate. Să se dea mare? Tata? Niciodată. După ce a murit, am fost la bancă să-i strîng din birou lucrurile. Avea biroul plin de cărţi, cărţi de specialitate (tata era economist, unul foarte bun, expert în circulaţia bănească), scrise în toate limbile Europei. Fuseseră luate de la biblioteca Băncii Naţionale, pentru consultare în vederea redactării studiilor care îi fuseseră comandate.

Pe vremea aceea Banca avea o bibliotecă la care aveau acces numai experţii; aceasta, fireşte, ca tot ce era considerat sub comunism că ar reprezenta o veritabilă cunoaştere, era trecută la secret. Erau acolo, între altele, rapoartele oficiale şi neoficiale ale experţilor din fostele ţări socialiste, grupate, îţi aminteşti, în CAER. Tatăl meu a murit în 1985, în plină epocă a secretului. După ce a murit, au venit repede de la bibliotecă să recupereze materialele secrete care ştii ce regim strict aveau pe atunci.

Şi a venit o doamnă, era foarte abătută. „Vai, domnu’ Patapievici, cum a murit dînsul, săracul…”, spunea, şi era foarte tulburată. Cînd a aflat că e acolo şi fiul lui, s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Dumneata eşti fiul d-lui Patapievici?” „Da”, am spus. „Hmm… îţi dai seama ce om a fost tatăl dumitale? Eşti conştient ce tată ai avut? Nu cred! Nu poţi! A fost un om extraordinar, un om atît de savant, de ştiutor, de poliglot! Vezi toate cărţile astea, în cîte limbi sînt scrise? Poloneză, rusă, germană, engleză, franceză, italiană… Era singurul om care nu cerea traducere. Nu avea nevoie… Aşa era tatăl dumneavoastră!”, mi-a trîntit în faţă, cu o formidabilă satisfacţie, destul de răutăcioasă. Avea dreptate. Tatăl meu era poliglot, era un om de o înaltă cunoaştere tehnică a economiei, care însă, spre deosebire de mine, nu se simţea deloc atras de alte domenii, în afara specialităţii lui.

Tango: Tu eşti atras de mai multe specialităţi.

H.-R.P.: Eu, spre deosebire de el, nu mă satur de nimic din sfera cunoaşterii: totul mă pasionează, încă. El avea interese cognitive bine precizate, pe care nu le depăşea niciodată. Nu avea curiozităţi. Iar în domeniul său excela ca un virtuoz. În rest, semăna cu toţi oamenii. Avea însă o capacitate de mobilizare a inteligenţei, care întotdeauna m-a uluit. Era un om ordonat, meticulos, tipicar şi cu mania ordonării sistematice.

În acelaşi timp, era un om distant, închis, sigur pe sentimentele lui, dar nesigur pe exteriorizarea lor, era marcat sufleteşte de anumite episoade traumatice din viaţa lui, bunăoară, de episodul foametei. Tata nu putea să arunce la gunoi nici pîinea cea mai ireversibil uscată. Inventase un procedeu de-a o primeni, prin prăjire controlată, botezat de noi, copiii lui, în deriziune, „cojiţă”, procedeu adus cu el din timpul războiului, de la Viena, unde trăise după ce s-a refugiat din Cernăuţi. Deşi pîinea astfel preparată devenea relativ comestibilă, mie ideea mi se părea culmea aberaţiei, aşa că aruncam pe ascuns tot ce era uscat, pînă să vină tata, pentru că el, psihologic vorbind, era incapabil să arunce la coş un aliment, chiar semi-expirat, ştiind în mod dureros de acut cît de preţios i-ar fi fost lui, pe timp de foamete, la Viena… Viena, ca loc al foametei, îţi dai seama?

Tango: E cutremurător…

H.-R.P.: Am mai văzut fixaţia foametei, în timpul liceului, la profesorul meu de muzică, d-l Makarevici, un om de-o blîndeţe extraordinară, care însă se transforma în fiară cînd respectul său religios faţă de pîine, ca hrană, îi era contrariat. Şi el făcuse foametea. Iată cum a ieşit la iveală fixaţia.

 Uneori, în recreaţii, noi, băieţii, jucam fotbal cu cîte-un colţ de pîine, găsit cine ştie cum pe sub caloriferele de pe culoar. Cînd ne-a văzut aruncînd colţul de pîine de la unul la altul, a făcut o criză de nervi. Iar pe mine, care am picat în raza lui, m-a luat scurt şi m-a urecheat îndelung, ceea ce a fost, pentru mine, o umilire gravă, pe care nu i-am iertat-o mult timp, dar pe care, acum, o înţeleg, în oglinda fixaţiei tatălui meu, prea bine. Oamenii aceştia au fost marcaţi de lipsuri şi de spectrul foamei.

Tata a rămas marcat de lipsuri materiale, după cum a fost profund marcat de suspciunea paranoică a epocii staliniste: era de o prudenţă publică, care mie mi se părea patologică. Odată, cînd i-am reproşat lucrul acesta, mi-a spus că, răsfăţat cum sînt, nu înţeleg nimic din viaţa oamenilor de vîrsta lui; că atunci cînd eu spun că Ceauşescu e un dobitoc şi un animal şi că societatea în care trăim este una de carceră, nu ştiu cum arată cu adevărat o societate de carceră, în care securiştii sînt în permanenţă cu ochii pe tine, iar gardienii te ţin mereu în şah, şi în care eşti supravegheat pentru a fi turnat, şi eşti turnat pentru a fi supravegheat.

Aveam să aflu cît suport existenţial avea prudenţa lui cînd, la aproape 20 de ani de la moartea lui, i-am putut citi, la CNSAS, dosarul. Fusese turnat de toţi colegii lui, cu excepţia unuia singur. Iar cel mai bun prieten, cel căruia tata i se confesa, îl turna prompt – şi, trebuie spus pentru ideile economice ale tatălui meu, cu competenţă. Pe bună dreptate îmi spunea tata că eu nu ştiu despre ce vorbesc cînd îmi imaginez că mai rău decît Ceauşescu nu se poate. Se poate, îmi spunea, şi anume mult, incomparabil mai rău…

Tango: Este adevărat că ai spus, la un moment dat, că aproape regreţi faptul că nu ţi-a lipsit nimic în copilărie dacă pentru asta tatăl tău a făcut anumite compromisuri şi s-a încadrat perfect în sistemul comunist?

H.-R.P.: Nu!, cum să regret că nu mi-a lipsit nimic? Altceva am spus, că tata era un om a cărui valoare socială supremă era integrarea eficientă şi performanţa, iar acest lucru mi se părea respingător. Tata era un om perfect integrat în sistemul comunist, cum au fost de fapt toţi, cu excepţia disidenţilor şi opozanţilor. În anii ’50, împotriva tatălui meu s-a declanşat o anchetă de securitate, sub bănuiala că, venind în 1948 din Austria, tatăl meu ar fi putut fi spion austriac.

Vorbind perfect germana, era un candidat inevitabil, în lumea aceea de ignari şi analfabeţi. Judecînd după dosar, a fost mereu pe muchia arestării. Aproape zilnic era somat de mulţi securişti să elucideze, prin declaraţii scrise, episoade din biografia lui vieneză şi din perioada refugiului (după cedarea Bucovinei către sovietici, tata s-a refugiat în Polonia, apoi a plecat la Viena, unde a stat în timpul războiului; a fugit de sub ruşi împreună cu vărul lui primar, Roman Smerceanski, care a fost împuşcat de o patrulă sovietică la puţin timp după ce au părăsit Cernăuţiul).

Aşa cum pentru un Victor Roncea, vocea cea mai murdară de la Ziua de azi (echivalentul Săptămînii de ieri), tata e suspect de sovietism, pentru anchetatorii săi din anii ’50 era suspect de antisovietism. Sînt zeci de pagini de autobiografie microscopică, centrate pe mici episoade biografice suspecte. Ele deveniseră suspecte în urma diverselor delaţiuni, căci, cum ştii, biografia unui om, pentru securişti, este suma delaţiunilor al căror obiect a fost bietul om.

Ancheta s-a încheiat prin 1959, cred, după aproximativ 10 ani de memorialistică la ordin. S-a încheiat cu două rezoluţii: prima, că nu este suspect, adică suspiciunea de spion nu este întemeiată. I-au fost întinse tot felul de curse. I s-a permis, de pildă, accesul la nişte date secrete care îi fuseseră dezvăluite doar lui (date secrete false). S-a urmărit dacă el le divulgă mai departe sau le foloseşte în vreun fel. Tata, fiind un om cinstit, nu le-a folosit. Nu doar că nu a fost găsit spion, dar anchetatorii lui s-au convins că este un om de o mare integritate profesională şi morală. Drept urmare, şi acesta este cel de-al doilea rezultat al anchetei, securistul de anchetă a propus racolarea lui tata ca informator sau colaborator al organelor de securitate, fiind considerat un „element” foarte bun.

În clipa aceea, cînd am citit această rezoluţie, au început să-mi tremure picioarele, gîndindu-mă că poate tata a cedat. Mai aveam de citit vreo 10-15 pagini şi mă gîndeam: „Tati, sper că nu ai făcut ceva, dea Domnul să fi rezistat!”. Restul de dosar reprezintă rapoartele ofiţerilor în care se spune că Patapievici a refuzat colaborarea şi aşa mai departe.

Poate că nu e inutil să atrag atenţia, pentru a opune o mărturie a adevărului, vocilor murdare de azi care, din ură faţă de fii, s-au pus pe mînjit biografiile taţilor morţi, că tatăl meu a refuzat să colaboreze cu Securitatea în anii ’50, în condiţii de anchetă (desfăşurată în libertate). Era o epocă periculoasă şi violentă, în care totul se plătea cu libertatea. Culmea neruşinării e că împotriva tatălui meu au fost folosite nu doar propriile lui cuvinte din dosarele de anchetă, răstălmăcite, şi cuvintele mele, spuse despre el în toată libertatea în „Zbor în bătaia săgeţii” sau în „Scrisorile către Alexandru Paleologu”.

Ce spuneam acolo despre tatăl meu ţinea de un registru al libertăţii etice şi nu de ce cel, abject, tipic vocilor murdare de la Ziua, în care tot ce spui poate fi folosit împotriva ta. Eu am avut lungi discuţii cu tatăl meu referitoare la marxismul lui şi la ceea ce eu numeam obedienţa lui faţă de regim. Dar să i se reproşeze tatălui meu obedienţa sau marxismul de către indivizi pestilenţi precum Victor Roncea mi se pare o răsturnare a tuturor reperelor!

Tatăl meu a fost obedient şi poate fi judecat sever (ca noi toţi, de altfel) într-un spaţiu al angajamentelor etice, în care Doina Cornea, bunăoară, a fost exemplară şi eroică (iar noi toţi am fost laşi). Dar în spaţiul coexistenţei sociale simple, tatăl meu a fost un om bun, onest, exemplar profesional şi, asemenea lui Tudor Vianu la catedră în anii cei mai negri, un reper moral pentru cei din jurul lui, tot timpul vieţii. Precum atitudinea lui Vianu în acei ani (transmisă nouă de Frunzetti), şi a tatălui meu era să aştepte ca nedreptatea să obosească…

Tango: În mod sigur, însă, tu nu ai fost niciodată obedient.

H.-R.P.: Cum nu! Cine nu a fost ca Doina Cornea sau ca Vasile Paraschiv nu a făcut mare lucru… E drept că nu am făcut nici unul din gesturile colaborării directe cu regimul, dar nici nu am făcut vreunul din gesturile decisive ale separării de el. În momentul în care eu m-am eschivat să intru în partid, tatăl meu mi-a spus: „Eşti atît de inconştient! Toată inteligenţa şi toate talentele tale, Romi, nu vor folosi la nimic. Tu îţi imaginezi că, vreodată, în timpul previzibil ale vieţilor noastre, comunismul va dispărea din România? Nu, Romi, mai degrabă toate ţările occidentale se vor transforma în vreun fel în variante de socialism, iar tu o să fii un ratat.”.

Asta credea tatăl meu în ’78, cînd m-am eschivat să fac cerere de intrare în partid, cum mi se ceruse, ca o recompensă pentru rezultatele bune la învăţătură. N-a fost un refuz eroic. Deloc. Pur şi simplu, cei mai buni din an au fost chemaţi la secretarul de partid şi li s-a spus să se prezinte a doua zi la Biroul Organizaţiei de Bază (cred că aşa îi spunea…), că li s-a făcut marea onoare, etc. … şi dintre cei 10 sau 11 care au fost chemaţi, doi au refuzat: Constantin Andronache, care acum este cercetător în fizică la Boston, şi cu mine. Şi i-am povestit tatălui meu acest lucru, iar el mi-a spus că sînt iresponsabil şi că iresponsabilitatea mea nu va avea efecte numai asupra mea.

Asupra mea va avea efectul că toată viaţa voi avea numai poziţii subalterne, oricît aş fi de bun, dar va avea efect asupra copiilor mei. „Eu, Romi, de bine de rău, ţi-am putut oferi totul”, mi-a spus. „Cînd ai vrut pick-up, ai avut, cînd ai vrut magnetofon, ţi-am dat magnetofon, cînd ai început să cînţi la chitară, ţi-am putut cumpăra o chitară, pentru că am avut o poziţie. Orice cărţi ai vrut, ţi-am putut cumpăra”. Acesta era argumentul lui. În concluzie, tatăl meu a fost un normal într-o epocă anormală, care le pretindea oamenilor fie eroism, ca să fie demni pînă la capăt, fie obedienţă, dacă nu aveau stofă de eroi. O mare catastrofă, soldată cu enorme irosiri omeneşti, inutile toate…

Tango: Şi totuşi s-a spus de multe ori acest lucru.

H.-R.P.: Cînd văd acum că se spune despre el că a fost prosovietic şi nomenclaturist, tremur de indignare, nu numai pentru că este radical fals, ci şi pentru că i se face un proces asemenea celor staliniste, doar că pe dos. Este exact situaţia inversă faţă de comunism. În comunism, copiii trăgeau de pe urma dosarelor taţilor. Acum, fiindcă sînt eu cel detestat, deşi tatăl meu e mort de 20 de ani, pentru ca eu să sufăr, pentru ca eu anume să fiu lovit, memoria lui trebuie terfelită. Este o situaţie inversată: înainte copiii sufereau din cauza taţilor; acum taţii au de suferit, chiar şi morţi, din cauza copiilor.

Tango: Mama ta cu ce se ocupa?

H.-R.P.: Economistă şi ea. Toţi din familia mea sînt economişti.

Îmi plăcea un autor, citeam absolut tot ce puteam găsi de el

Tango: Cum ţi-ai ales cariera? Întîi ai ales fizica, apoi te-ai reorientat.

H.-R.P.: Nu, nu m-am reorientat. Am rămas tot acolo, schimbînd doar expresia publică a ceea ce fac. Iniţial, eu am vrut să fac filologie clasică, greacă şi latină. Şi în clasa a XI-a, cînd i-am spus lui tata, el s-a îngrozit. „Ce vrei să faci cu asta? Tu unde vrei să ajungi? La ţară? Aruncat cine ştie pe unde? Tu nu vezi că umanismul a răposat de mult?” şi am convenit că nu există nici un viitor public pentru filologia clasică.

Tango: Dar de unde venea atracţia ta către zona asta?

H.-R.P.: Din atracţia pentru greci şi romani, eroii mei. Atunci cînd am devenit un revoltat turbulent, pe la 13 ani, s-a produs simultan şi o conversie la cultură. La început, a fost cultura modernă, cultura avangardei, pe care o adoram. Tot ce era modern, tot modernismul în arte era zona mea. Cîţiva ani mai tîrziu, prin clasa a zecea, aveam să descopăr vocea stoicismului roman şi timbrul inconfundabil al gînditorilor greci. Au rămas reperele mele absolute şi azi. O să mor cu grecii şi cu romanii mei.

Experienţa decisivă a fost vara în care am picat la liceu. În vara de dinainte de clasa a IX-a, atunci mi s-a aşezat, ca să spun aşa, vocaţia. A fost o vară existenţial foarte tensionată. Picasem la Gheorghe Lazăr şi nu se ştia dacă vor mai fi locuri pe toamnă la licee teoretice. Apoi, prin august, a fost scoasă la concurs o singură clasă, la „Zoia Kosmodemianskaia”, Şcoala Centrală, o clasă de treizeci şi ceva de locuri. Au fost înscrişi aproape 600 de copii. A fost o concurenţă fioroasă. Am picat la un concurent şi ceva pe loc, în vară, şi am intrat, în toamnă, la aproape 20 de concurenţi pe loc.

În vara aceea, făceam două lucruri: dimineaţa învăţam pentru examen şi, după masa de prînz şi pînă cînd veneau părinţii mei, citeam. Iar după ce veneau părinţii mei, mă reapucam să învăţ. Spre sfîrşitul perioadei, în august, inclusiv dimineţile, doar citeam, lăsasem învăţatul. Făceam lecţii numai după ce veneau părinţii mei şi eram supravegheat cu stricteţe. Vara aceea a fost hotărîtoare pentru mine, pentru că, din turbulentul neaşezat şi răstit care fusesem doi ani s-a decantat un adolescent pus foarte serios pe treabă.

Iar treaba era cultura – schimbarea subiectului prin asumarea existenţială a culturii. De atunci am devenit un cititor sistematic, aşezat. Şi, cum spunea Călinescu, ţii minte, că el nu citeşte o carte, nici măcar un autor, ci literaturi, aşa şi eu, avînd acest model, aveam ambiţia să citesc numai autori şi, dacă puteam, literaturi. Şi într-adevăr, din clasa a IX-a, planurile mele de lectură erau pe calupuri foarte mari: îmi plăcea un autor, citeam absolut tot ce puteam găsi de el. Aşa se face că în liceu am avut o lectură enormă, ajutîndu-mă şi faptul că eram foarte disciplinat. Citeam disciplinat, cu notiţe şi cu plan. Ca să-mi fac o idee ce e interesant la englezi, de pildă, luam o istorie a literaturii engleze, îmi selectam principalii autori şi citeam apoi din ei tot ce puteam găsi, în română şi, mai tîrziu, şi în engleză.

Tango: De ce, totuşi, n-ai dat examen la filosofie?

H.-R.P.: Cînd tata m-a convins că nu există viitor în privinţa filologiei clasice, i-am spus că am să dau la filosofie. Şi tata a folosit un truc, ca să mă descurajeze. Mi-a adus într-o duminică acasă, la noi, un profesor de la filosofie de la facultate, o figură sinistră, de Grobei parvenit. Era ceva îngrozitor. Şi mi-a zis „Uite, ăsta îţi va fi profesor. Asta vrei? Vei ajunge ca el, în cel mai bun caz – profesor de marxism-leninism. Ce o să faci tu, care zici că nu suporţi marxismul? O să fie viaţa ta. Tu crezi că o să faci Aristotel sau Toma d’Aquino sau Platon, favoriţii tăi? Nu, o să faci un curs scurt de filosofie adevărată şi-o să faci în rest numai marxism, în varianta Ceauşescu”. Cu asta, m-a convins. Şi-atunci, am avut opţiunea să fac o facultate ştiinţifică neutră. Fizica a fost, pentru mine, o soluţie de igienă mentală, în comunism. Neutralitatea ideologică, într-o epocă a brutalităţii ideologice.

Tango: Aceasta a fost şi perioada în care ai trăit primele iubiri. Cît de importante sînt acestea în viaţa unui om?

H.-R.P.: Sînt hotărîtoare, dar despre viaţa mea personală nu vreau să vorbesc decît într-un fel impersonal. Nici în „Zbor în bătaia săgeţii” n-am vorbit despre lucrurile acestea, deşi erau importante pentru formarea mea. Am preferat să vorbesc numai despre formarea mea intelectuală. Cum ştii, „Zborul” era o lungă scrisoare îndrăgostită şi exaltată către un prieten iubit.

Această scrisoare ar fi trebuit să fie însoţită de o alta, scrisă tot pentru Dan Waniek, în care conveniserăm să îi răspund la întrebarea pusă de Flaubert în „Educaţia sentimentală”. N-am mai scris-o niciodată. Acum, cînd tot ce spui despre tine intră la tocat în meliţa vocilor murdare (vezi felul în care a fost folosit împotriva tatălui meu ce am spus eu, fiul lui, despre el – o mizerie morală fără seamăn), mi-am pierdut complet dorinţa de a mă confesa. Mi-ar plăcea însă să îţi spun ceva, polemic la lumea de azi, despre educaţia sentimentală, cum a numit Flaubert lucrul acesta crucial. Eu cred că fiecare om se formează prin cîteva tipuri de experienţe fundamentale.

Tango: Care sînt aceste tipuri de experienţe?

H.-R.P.: Unul este interacţiunea cu semenii: un om se maturizează interacţionînd cu oamenii, la început cu copiii, după aceea cu colegii de generaţie, în cadrul unor relaţii în mod esenţial de egalitate, după aceea cu oamenii pe care nu-i cunoaşte, în societate, cu care intră în competiţie şi în relaţii de putere, sub forma unor raporturi de inegalitate. A interacţiona cu oamenii este esenţial. Un om care nu interacţionează nu se poate forma. După cum, pentru băieţi, şi poate şi pentru fete, este absolut esenţial să se bată, cînd sînt mici. Trebuie să te baţi cu prietenii şi cu duşmanii tăi, ca să cunoşti ce înseamnă curajul fizic şi îndrăzneala înfruntării. Altfel spus, trebuie să ai curajul să încasezi pumni şi să ai curajul să-i dai. Dacă nu treci prin asta, eşti incomplet. Curajul fizic în faţa pericolului fizic este foarte important.

Un alt tip de experienţă este experienţa legată de gîndurile oamenilor. Asta numim noi, sens larg, cultură. Orice om descoperă că în el există o voce. Eu cred c-am descoperit-o pe la 13-14 ani, cînd am cunoscut revolta. Este vocea persoanei tale. Pînă cînd să o descoperi, erai un individ, doar un individ, în sensul că ştiai că a fi tu înseamnă a fi separat de ceilalţi (principiul clasic al individuaţiei, în formularea lui Suarez).

Dar persoană descoperi că eşti numai în momentul în care urechea ta internă aude vocea fiinţei tale, care e legată în mod misterios de un abis fără capăt, ce vine de sus. Acesta este sufletul. Această voce se dezvoltă numai în contact cu gîndurile oamenilor, pe de o parte, şi cu gîndurile tale proprii, pe de altă parte, sub semnul prezenţei. Ce este această prezenţă? Oamenii îi spun dintotdeauna Dumnezeu. Această voce este lucrul cel mai preţios pe care îl are un om.

Cînd nu vrei să mori, de fapt nu vrei să pierzi contactul cu această voce, care este vocea ta. Numai a ta, aflată în legătura ta cu prezenţa care te învăluie de peste tot, venind numai din tine. E ceva extrem de preţios. Nu o auzi tot timpul. Corpul ţi-l simţi tot timpul, dar vocea ta, sufletul tău se dezvoltă numai în gîndire, şi anume în anumite forme tipice de gîndire, cum sînt reculegerea, rugăciunea, admiraţia, frica religioasă, în iubirea divină, în toate lucrurile profunde care angajează sufletul. Este cel mai profund acord, în sens muzical, din fiinţa noastră. Asta se dezvoltă nu atît citind, cît meditînd; nu atît rezolvînd probleme, cît contemplînd; nu atît iubind, cît rugîndu-te; şi aşa mai departe. Sînt experienţe ale profunzimii, ale elevaţiei, ale înălţimii.

În fine, al treilea tip de experienţă este tot de tipul interacţiunii, dar este interacţiunea privilegiată, interacţiunea în care alegi şi eşti ales: este experienţa iubirii, fie a celei de dragoste, fie a celei erotice, în sensul grecesc al termenului. Erotismul nu este doar sexualitatea, cum credem noi, modernii, ci este mult mai mult, este acea atracţie faţă de o fiinţă care pretinde o rezolvare fizică, dar în acelaşi timp, şi prin aceeaşi mişcare, vrea şi o înălţare a acestei atracţii fizice spre altceva.

Erosul este zona care nu este încă iubire devotată, este zona sufletească care angajează în om ceva foarte adînc, care e diferit de ordinul sufletului. Grecii ştiau foarte bine lucrurile astea. Noi, modernii, le-am uitat aproape complet. Noi sîntem atît de rudimentari, faţă de cît de fini erau grecii! Toate discursurile despre iubire din „Banchetul” lui Platon mărturisesc despre această fineţe existenţială a disocierilor, pe care grecii o posedau cu dezinvoltură şi graţie şi care nouă, în oglinda lor, constatăm că ne lipseşte în mod atît de dramatic! La noi, erosul este sexualitate, iar sexualitate înseamnă pornografie, exhibare, profanare. Miezul sexualităţii moderne este setea de a străpunge interdicţiile, toate interdicţiile – setea de a profana tot. Acum şi reclamele la ciocolată se fac mobilizînd atracţia sexuală. E grotesc şi ne coboară enorm. Noi nici nu mai ştim cît de rudimentari am devenit.

Tango: Dar pentru tine, unde găseşti erotismul în lumea în care trăim?

H.-R.P.: Erotismul este în oameni, în graţia şi în frumuseţea lor naturală, nemijlocită, directă, manifestă. Erotismul este naturaliter politeist şi păgîn (în sens grecesc). Sexualitatea este în tot ce ţi-am spus, în exhibare etc. Viaţa noastră este sexualizată pînă la greaţă. Şi din cauza asta, fireşte, avem, ca moderni, o relaţie proastă cu sexualitatea. Cît de rudimentari sîntem în sexualitatea noastră rezultă din înmulţirea psihiatrilor care oferă asistenţă şamanică tuturor inadecvărilor noastre sexuale şi erotice.

Problemele legate de sex sînt probleme legate de sexualizarea încolonată şi forţată a vieţilor noastre, de către emanciparea modernă. Sexualitatea noastră a fost mecanizată de filme şi reclame. Mecanizarea a degradat-o. Degradarea ei s-a produs prin expunere continuă, iar expunerea a redus-o la aspectul ei strict fizic, clinic chiar. Or, sexualitatea se înalţă prin eros, iar erosul se înalţă prin iubire. Asta ştiau foarte bine grecii. Pentru noi, iubirea este atracţie erotică, iar atracţia erotică este doar sexualitate.

Deci, la rigoare, experienţa sexuală, indiferent că o ai cu omul pe care-l iubeşti şi pe care îl doreşti sau cu un instrument sexual, este riguros acelaşi lucru, pentru că are aceeaşi bază mecanică, care este actul sexual pur fizic, clinic vorbind. Omul modern este nu omul alienat al unei singure dimensiuni, cum credea Marcuse, este omul care s-a supus ablaţiei, şi-a redus voluntar fiinţa, s-a auto-amputat cu sistem şi ştiinţă şi care are convingerea fanatică, auto-hipnotizatoare, că este cea mai bun variantă de om pe care a cunoscut-o istoria. De unde! Este omul cu problemele psihice cele mai stranii şi mai inimaginabile. Passons. Revenind, sînt trei tipuri de experienţe care formează un om complet: experienţa interacţiunii cu semenii, experienţa vocii interioare şi experienţa iubirii.

Tango: Sînt experienţe care se produc la un moment dat şi se încheie?

H.-R.P.: Sînt experienţe-tipar. Dacă nu le faci, nu eşti complet. Eşti om, dar eşti om în felul celor care au un handicap. Altfel spus, nu-ţi atingi potenţialul de umanitate pe care-l ai în tine complet (şi pe care orice om cu handicap îl are, doar că nu se poate actualiza complet). Pentru fiecare astfel de tipar de experienţă există un tip de cultură, specific. Aceste tipuri de cultură se cultivă prin metode specifice, ca în agricultură, în cultura solului. Relaţia cu oamenii se cultivă. Relaţia cu vocea se cultivă. Iubirea se cultivă.

Există tot felul de însuşiri prin care descriem, de pildă, cultura interacţiunii cu oamenii: politeţea, generozitatea, atenţia, toate astea ţin de cultura interacţiunii cu oamenii. Abilitatea, capacitatea de a fi un bun comunicator, cum se spune astăzi, toate astea ţin de tipul de experienţă al interacţiunii cu oamenii. Există o cultură şi pentru tipul de experienţă numit vocea interioară: cultura artistică, muzicală, livrescă, etc. şi mai e o clasă de fapte sufleteşti, care astăzi e complet uitată: rugăciunea, contemplaţia, reculegerea, devoţiunea, extazul. Rugăciunea este o atitudine a sufletului fără de care, dacă nu ţi-o cultivi, eşti lipsit de o dimensiune, care nu e doar religioasă.

Interviu de Alice Năstase

*

Articol pus în pagină de Ana-Maria Botnaru

Horia Roman Patapievici vorbind despre sine şi familia sa

http://www.romanialibera.ro/foto/92/91254/art_91254_1.jpg

H.-R. PATAPIEVICI

– Poveşti despre oameni –

TVR Cultural – 16 aprilie 2007

Numele meu este Horia-Roman Patapievici. Horia este prenumele pe care mi l-a dat mama şi toţi oamenii, de când mă ştiu, mi-au spus Horia. Mama îmi spunea Horia. Roman este prenumele pe care mi l-a dat tata şi nimeni cu excepţia lui nu mi-a spus vreodată Roman.

Când mă alinta, tata îmi spunea Romi. Şi era un nume pe care îmi plăcea să îl aud din gura lui, pentru că numele de Roman nu mi-a plăcut. Numele în care m-am recunoscut a fost Horia. Prietenii întotdeauna aşa mi-au spus şi toţi colegii de joacă. L-am întrebat pe tata de ce mi-a dat numele ăsta, de Roman, şi nu mi-a răspuns decât cu câteva luni înainte să moară, într-una din lunile pe care le-a petrecut în lunga agonie dinaintea morţii, la spital.

Şi mi-a spus următorul lucru: în iunie, regatul României a primit ultimatum să cedeze Bucovina şi Basarabia. După două consilii de coroană, România a acceptat fără luptă să cedeze aceste teritorii. Tata era dintr-un sat de lângă Cernăuţi şi toată regiunea în care erau el şi familia lui – cei care se chemau fie Patapievici, fie Smercianski (pe bunica mea o chema Rozalia Smercianski) – au rămas în Uniunea Sovietică. Un timp, au încercat să se acomodeze.

Tata e născut în ’21, avea exact vârsta de înrolare ş.a.m.d. Roman Smercianski, vărul lui primar, era în aceeaşi situaţie. Şi s-a făcut un consiliu de familie în urma căruia s-a hotărât ca băieţii, băieţii tineri, să se refugieze. Nu în România, pentru că ei erau convinşi atunci că Uniunea Sovietică va invada România, ci în Polonia. În Polonia ocupată de nemţi. Pentru că Polonia fusese cu un an înainte împărţită între ruşi şi nemţi.

Şi, odată hotărâtă refugierea lor, fuga lor peste graniţă, cei doi – Roman Smercianski şi cu tata, Dionisie Patapievici – s-au sfătuit cum să facă. Tata a propus să meargă ziua şi să se adăpostească noaptea. Ziua puteau pretexta, întrucât cunoşteau foarte bine locurile – că vin din oricare sat de pe acolo. Roman Smercianski, vărul lui primar, a spus: Nu. Dionis, trebuie să mergem noaptea şi să ne ascundem ziua. Pentru că ziua vor fi controalele care ne vor cere actele şi ne vor întreba unde mergem.

Nu s-au putut înţelege şi s-au hotărât să se despartă, fiecare să meargă pe contul lui până în satul din Polonia unde îşi dădeau întâlnire dincolo de ocupaţia sovietică. Tata l-a aşteptat două săptămâni pe Roman Smercianski şi prin oamenii locului s-a aflat că a fost împuşcat în aceeaşi noapte de o patrulă sovietică.

Şi tata atunci a jurat, fiind atât de impresionat de felul în care destinul poate hotărî dacă cineva trăieşte sau dacă moare, că dacă va avea un băiat, să-i dea numele mortului: al lui Roman Smercianski. Şi mi-a spus tata: porţi un nume foarte frumos. În părţile noastre, Roman era un nume preţuit. Iar Roman Smercianski, să ştii, era un tip grozav. Ai grijă de numele ăsta!

Transcript computerizat de Ana-Maria Botnaru

Dacă Gramo’s au plecat…ce face pensionarul baptist?

 pana-de-scris.png

Gramo’s s-au ţinut de cuvânt: s-au mutat aici, din wp. ro. La Pătratosu însă, trăieşte o nouă adolescenţă, adolescenţa de după pensionare, în acelaşi joc de castă neagreabil.

Unde sunt principiile pensionarului baptist? Cum şi le-a uitat…în schimb, filosoful, şi le-a păstrat?

Felicităm mutarea primului,  aşteptăm pensionarea celui de-al doilea, pensionarea promisă, nu de alta, ci doar pentru igiena ratingului. Poate că vom avea un rating normal , nu ca cel de acum, care e bolnav rău de tot de infatuare.

Aşteptăm să se vadă valorea şi nu clicăreala! Aşteptăm să vedem competenţă, eficienţă, permanenţă, excelenţă şi nu doar…măgăreală, prosteală, pierdere de timp şi transpiraţie lungă de atâta înjurat.

Ce face conştiinţa ta, Marius dragă?

Şomează?

Îmi cer scuze dacă familiaritatea v-a şocat puţin amintirea!

Pr. Dorin.

Ps: Ce păcat că Eminescu nu e baptist…pentru că atunci devenea Wurmbrand al culturii!

Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [4]

vaza.png

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911, p. 623, 20 lei.

Din fotografia sa, reiese faptul că avea trei decoraţii în piept./ Turnul Eiffel are 300 de m. înălţime, p. 8/ Palatul de cristal din Londra a costat 37 milioane de franci, p. 9/ Cf. n. 2, p. 9-10, autorul îşi exprimă părerea, că din cele văzute de el în marile muzee ale lumii, popoarele asiatice au fost mai idolatre decât cele africane./

Numele Vatican vine de la numele colinei pe care s-a construit reşedinţa papală, cf. n. 2, p. 12./ În sec. 15 s-a început zidirea Bisericii Sfântul Petru, pe locul unde era Biserica Sfântului Constantin cel Mare, care a dăinuit un mileniu şi unde a fost înmormântat Sfântul Apostol Petru, cf. Ibidem./

În 1911, autorul spune că omenirea de pe glob se ridica la numărul de 1594 milioane de oameni, cf. n. 1, p. 19/ O văduvă brahmană din India e aruncată de vie în foc pentru a arde împreună cu cadavrul soţului ei, p. 25/ Călugării budişti se îngroapă de vii pentru mai multe zeci de ani pentru a se mântui, p. 28/ Buddha a murit la vârsta de 80 de ani, cf. n. 2, p. 29/ Buddha nu şi-a scris învăţăturile, cf. Ibidem, iar numele său înseamnă luminat sau cel ce are destulă înţelepciune, cf. n. 2, p. 28/

Din seminţele de lotus se face pâine iar rădăcina lotusului e de mărimea unui măr, e rotundă, are gust dulce şi se poate mânca, n. 1, p. 29/ Dalai-Lama înseamnă preotul oceanului sau mare înţelepciune, cf. n. 2, p. 29/ Localitatea Lassa [Lhasa] e Mecca budismului şi aici locuieşte Dalai-Lama, cf. Ibidem./ Dalai-Lama este capul călugărilor budişti, pe când conducătorul clericilor căsătoriţi, a tichiilor roşii e în Tibet la Saki-Lumpo. Dalai-Lama conduce pe cei cu tichii galbene, cf. n. 2, p. 29./ Mai există şi un al treilea conducător budist în Tibet la Urga, cf. Ibidem/ Lassa e capitala Tibetului, cf. Ibidem./

Autorul crede că budismul imită, într-un chip nereuşit, creştinismul, n. 3, p. 29/ Wladimir Guettée a murit în 1892./ Foloseşte forma tetuarea pentru tatuarea, p. 46./ Cărţile acestea trei ale autorului au viniete foarte frumoase, cu crengi de stejar dar şi de alţi copaci. /

Cf. n. 1, p. 65, cuvântul catacombă vine de la: varianta 1, cea greacă, de la kata, + ku,mboj sau tu,mboj [dedesubt + tunel], adică o groapă făcută de mână de om; varianta 2, cea latină: cum + cubo = a fi culcat. Autorul e de acord cu varianta greacă, cu ideea de subterană, de groapă săpată sau naturală, cf. Ibidem/ Catacombele se numeau la început cimitire [koimhth,ria] sau cripte [kru,ptai]. Autorul lansează ideea cum că din sec. 6 d. Hr. aceste locuri de refugiu subpământene ale creştinilor, din faţa persecutorilor imperiali, au început să se numească catacombe, cf. Ibidem/

Autorul mărturiseşte că în luna august a anului 1897 a fost în catacomba Sfântului Calist de la Roma, p. 66/ Lăţimea catacombelor e de 1, 5 metri iar înălţimea lor de 2-4 metri, p. 66/Catacombele sunt nişte tunele foarte bine planificate, aici fiind morminte, chilii, mici Biserici, p. 66-67. Pământul în care au fost săpate e unul calcaros, p. 67./ Autorul spune că evreii aveau în Roma catacombe de îngropare mai înainte de a le avea creştinii pe ale lor, p. 67./

Autorul descrie picturi, monograme, inscripţii, Bisericile văzute aici. Se referă chiar şi la fumegaţiile de făclii de răşină care se văd şi astăzi pe pereţi sau la lămpile pe care le foloseau pentru iluminat primii creştini, n. 1, p. 67/Obiectele găsite aici au fost duse în muzeul Vatican şi în alte muzee ale lumii, n. 1, p. 67. /

Colina Vatican nu face parte din cele 7 coline ale Romei, n. 1, p. 67./ În sec. al 16-lea d. Hr. au fost redescoperite catacombele Bisericii primare şi s-au găsit vreo 60 [25 dintre ele sunt mai mici], p. 68/ S-au găsit şi 4 catacombe ale evreilor, p. 68./ S-a calculat că lungimea tuturor catacombelor creştine ar fi de cel puţin 100 de kilometri, p. 68/Există şi alte date, de până la 1000 de kilometri de coridoare subpământene, cf. n. 3, p. 68/ Se estimează faptul că aici au fost îngropaţi, între jumătatea a doua a sec. I d. Hr. şi până la începutul sec. al V-lea d. Hr., circa 6 milioane de oameni, p. 68/ Catacombele au fost săpate de către creştini, p. 69/

În afară de Roma, la care s-a referit până acum autorul nostru, există catacombe creştine şi în Neapole, Siracuza, în Spania, în insula Malta, în Siria, în Alexandria Egiptului etc., p. 71/ Catacombele aveau trei funcţii capitale: erau cimitirele creştinilor, erau locaşuri de închinare ale creştinilor persecutaţi şi erau locuri de refugiu, de adăpost în faţa persecuţiilor imperiale, p. 71./

Sfinţii Mucenici şi cei care mureau de moarte bună dintre creştini nu erau îngropaţi în coşciuge ci erau înfăşuraţi în pânzeturi curate şi introduşi în firide săpate în zidurile catacombelor, p. 72/Într-o astfel de firidă, spune autorul, puteau fi înmormântate până la patru trupuri, p. 72/ Pe pietrele care astupau firidele acestea se scriau epitafurile celor adormiţi, p. 72/

Pentru autor, catacombele au avut aerul „unor sinistre cetăţi ale morţilor”, p. 73. / Creştinii se îngropau cât mai aproape de Sfinţii Mucenici, de mormintele acestora, p. 73/ Sfântul Ieronim, în Comentariul la Sfântul Iezechiel 60, spune că el, pe timpul când era elev, mergea în catacombe, duminica, împreună cu alţi băieţi de teapa lui ca „să cercetez mormintele Apostolilor şi ale Martirilor. Rătăceam adesea prin acele bolţi scobite în băierile pământului, în ai căror pereţi se află, de amândouă părţile, numai morminte de răposaţi, şi în care, întunecimea este aşa de adâncă, încât acolo îşi poate omul închipui cuvintele Profetului : De vii pogorî-se-vor în Iad [Ps. 54, 16]”, cf. n. 1, p. 73./

Lumânările aduse la cei adormiţi închipuie lumina şi mângâierea evanghelică a lor, p. 74/ Din sec. al II-lea d. Hr., Antonin Piul interzice intrarea în catacombe, p. 77/ Unii dintre creştini au fost omorâţi în catacombe de cei care îi urmăreau din cauza edictelor imperiale, p. 77/Sfântul Ciprian al Cartaginei spune că Sfântul Papă Sixt al II-lea a intrat în catacomba Sfântului Papă Calist şi a fost martirizat aici împreună cu 4 dintre diaconii săi, p. 77. / Popoarele barbare care au cucerit Roma au atacat, după 476 d. Hr., şi catacombele, p. 79/ În sec. al 8-lea d. Hr., Papa Paul I aduce Sfinte Moaşte în Biserică din oraşul Roma, p. 79./

Văzând cum unii îşi scriau numele pe pereţii catacombelor, autorul notează că există o năzuinţă perenă în sufletul omului de a-şi scrie numele în locuri singuratice, pentru ca să rămână celebru peste veacuri, p. 79/ În 1578 se descoperă o boltă a catacombei Sfintei Priscila, p. 80./ În n. 1, p. 81, autorul spune că gnosticismul este emanaţia ereticului Basilid Alexandrinul care a trăit în sec. al II-lea d. Hr./

Primul care a studiat catacombele romane, timp de 35 de ani, a fost Antonio Bosio şi acesta a scris o carte în 3 volume intitulată: Roma sotterranea [sec. 17], p. 82/S-au găsit aici 70 de pahare cu fundul de aur [în sec. 18], p. 83 şi mai apoi altele./ Inscripţiile din catacombe sunt în limbile greacă şi latină. În dreptul firidelor cu Sfinţi Mucenici se află însemne speciale. După numele Sfântului Mucenic se scria pe piatră o mângâiere creştinească: „moartea nu e veşnică”; „Dumnezeu să-ţi răcorească sufletul”; „fi primit în Hristos”; „dormi în pace”, „fie-i ţărâna uşoară” etc., p. 84/

În n. 3, p. 84, autorul remarcă faptul că expresia: „Terra tibi sit levis” [Să-ţi fie ţărâna uşoară!] era o dorinţă a celor în viaţă pentru cei adormiţi, care exista şi la romanii păgâni. / Lămpile de iluminat găsite în catacombe erau făcute din pământ ars, bronz, chihlimbar sau argint şi aveau formă de corabie, cupă sau sub formă de alte chipuri frumoase şi erau împodobite cu inscripţii, p. 84-85/

S-au găsit în catacombe găleţi de fier pentru apă, pahare, vase de pământ ars pentru bucătărie, unelte de săpat. Unele trupuri găsite în morminte aveau chipul nestricat, dar când au fost atinse s-au prefăcut imediat în cenuşă, p. 85./ Cei adormiţi din catacombe se înfăşurau în pânze simple ori cusute cu aur, după starea socială pe care o aveau, se puneau în morminte cu mâinile încrucişate pe piept şi cu faţa întoarsă spre răsărit, ca noi cei de astăzi. Se puneau împreună cu cel adormit amulete în formă de inimi, unelte, jucării, obiecte de lux şi de îmbrăcăminte. S-au găsit în morminte păpuşi, clopoţei, măşti, oglinzi de metal, mese mici de marmură pentru joc, bani, lămpi, vase de lut, statui, figuri, portrete, inele etc., p. 85/

În mormintele Sfinţilor Mucenici erau puse şi instrumentele cu care fuseseră martirizaţi, chinuiţi, adică: cârlige de fier, căngi de fier, piepteni cu dinţi de fier cu care li se rupsese pielea şi carnea de pe coaste, lanţuri cu sfârcuri de plumb cu care fuseseră bătuţi, p. 85./ S-au găsit în morminte şi butelcuţe de sticlă în care erau Sfântul Sânge euharistic al Domnului și pahare cu fund de aur, p. 85.

Însă, în afară de cultul Sfinţilor şi al Sfintelor Moaşte, care se vede cu ochiul liber în catacombe, aici găsim diverse faze evolutive ale iconografiei, adică ale cinstirii Sfintelor Icoane, p. 86/ Găsim pictate pe pereţii catacombelor: simbolul peştelui, care era Hristos, pe Hristos purtând în spate un coş cu pâine şi vin, care reprezintă pe Hristos dăruind hrană euharistică, adică pe El Însuşi; ancora = nădejdea creştină; porumbelul = sufletul credincios Domnului; ramura de măslin = pacea eternă; ramura de smochin = biruinţa câştigată printr-o viaţă creştină; mielul = sufletul nevinovat; crinul = purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu toate vieţuitoarele pământului; cumpăna = dreptatea cerească; cerbul, delfinul, calul şi nava = ajungerea noastră la răsplătirile cereşti ale Domnului; lampa şi sfeşnicul aprins = lumina veşnică; cocoşul = apropierea zorilor zilei celei veşnice; lopata = vânturarea adevărului; laptele = învăţătura dată celor nevârstnici în ale duhovniciei, p. 86/

Apar pictaţi în catacombe şi viţa, semănătorul, păstorul cel bun, fecioarele cele înţelepte, fecioarele cele nebune, Sfinţii Adam, Eva, Abel. Apare şi Cain. Apar Sfinţii Isaac, Iov, Iosif, Moise, Samson, David, Ilie, Iona, Tobie, Daniel, din VT, p. 86-87./ Din NT găsim pictate pe pereţi: închinarea magilor, pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe sau pe Maica Domnului cu mâinele întinse la rugăciune, pe Domnul Hristos binecuvântând poporul sau privind spre el, având împrejur monogramele Sale, prefacerea apei în vin, vindecarea orbului, Iisus şi samarineanca, minunea celor 5 pâini şi 2 peşti, vindecarea slăbănogului, învierea Sfântului Lazăr din moţi, cum arătau agapele/ mesele frăţeşti ale primilor creştini, la care creştinii participau stând culcaţi, întinşi pe jos, având pe mese peşti, pâini, ulcele cu vin, p. 87-88. /Un lucru foarte interesant pe care îl subliniază autorul e că nu s-au găsit în catacombe reprezentări ale răstignirii şi învierii Domnului, p. 88/

Alte reprezentări catacombale: ospăţuri familiale, adunări la rugăciune, Orfeu cântând din liră reprezentându-L pe Hristos Domnul, p. 88/ Pe unele sarcofage s-au găsit sculpturi iar în unele morminte statui, p. 88/

Pr. Dorin.

Eminescu şi Ortodoxia. Vise de tipul vedeniilor duhovniceşti în proza eminesciană [III]

navigare-spre-rasarit.jpg

Ataşamentul lui Eminescu faţă de Ortodoxie, faţă de credinţa străbună, de tradiţia românească şi de valorile naţionale este plenar reprezentat ca în nuvela (sau mai degrabă romanul) Geniu pustiu, operă în care se regăsesc, in nuce, foarte multe dintre ideile şi imaginile multiplicate apoi în poeme. Mai precis, acest scurt roman poate fi considerat ca o chintesenţă a gândirii eminesciene, ca un text esenţial care poate să lămurească multe pentru cei care vor să înţeleagă perspectiva lui Eminescu asupra lumii şi a istoriei.

În primul rând, Eminescu stabileşte dintru început care sunt motivaţiile pentru care tradiţia este hulită:

Oamenii noştri, zic eu, sunt de-un cosmopolitism sec, amar, sceptic – ba şi mai mult: au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de-a urî tot ce-i românesc. Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de-a privi şi a cugeta; căci altfel n-am putea trece în ochii Europei de naţiune civilizată. (…) Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot existenţa lui Dumnezeu, decât suflete înamorate de limba şi datinile străbunilor lor…

Intelectualii României sunt o

inteligenţă falsă care cunoaşte mai bine istoria Franţei decât pe cea a României… (…) Ei îşi urăsc ţara lor mai rău şi mai cumplit decât străinii. O privesc ca un exil, ca o supărătoare condiţiune a existenţei lor…

Și, mai spune Eminescu, dacă ar putea, ar emigra cu toţii.

Însă ceea ce ne-a uimit pe noi în acest roman este prezenţa a trei fragmente, absolut esenţiale în înţelegerea a cât de mult era Eminescu un cunoscător autentic al învăţăturilor ortodoxe. Mai exact, în aceste fragmente se descriu vedenii care au ca punct de pornire vedeniile duhovniceşti cunoscute de poet din cărţile şi bibliotecile ortodoxe lecturate. Descrierile vizează anumite vise extatice, pe care unele dintre personaje le au, într-un moment extrem de dureros al vieţii lor. Prin urmare, inclusiv contextul este ales ca să fie unul intim realităţii duhovniceşti ortodoxe, aşa cum Eminescu o cunoştea din nenumăratele sale lecturi din cărţile Bisericii.

Încă şi mai uluitor este conţinutul acestor vise, care nu se îndepărtează foarte mult de sursele hagiografice şi patristice ortodoxe, care le-au inspirat, vise care nu ar fi putut fi imaginate de un scriitor care nu avea, nu numai cunoştinţă, dar mai ales o intimizare profundă cu textele esenţiale ale Ortodoxiei. Noi nu mai avem, în toată literatura română, descrieri ale unui extaz duhovnicesc sau vis extatic, cu o unică excepţie, cea a romanului Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu.

Cei care au aceste vedenii în vis sunt Ioan, la moartea mamei sale, şi Toma, la moartea iubitei sale, Poesis, şi respectiv, la moartea Mariei, fiica preotului transilvan torturat şi ucis de unguri, şi care devine un simbol al martiriului românesc. Vom reda mai jos aceste fragmente:

1. Şi iată ce-am visat. De sus, sus, din acele stânci mişcătoare, ce lumea li zice nori, vedeam o rază coborându-se tocmai asupra mea. Şi pe rază scobora o femeie îmbrăcată într-o haină lungă şi albă… era mai ca mea… Ea mă descântă şi din pieptul meu am văzut o turturică mică, albă, ce s-a pus la mama-n braţe… (…) Pe braţele mamei m-am schimbat din turturică într-un copilaş alb şi frumos, cu nişte aripioare de puf de argint [imaginea cu aripioarele de puf ni se pare o imixtiune romantică – n.n.]

Raza cea de aur se suia cu noi… am trecut printr-o noapte de nouri – prin o zi întreagă de stele, pân-am dat de-o lume de miros şi cântec, de-o grădină frumoasă deasupra stelelor. Copacii erau cu foi de nestemate, cu flori de lumină, şi în loc de mere luceau prin crengile lor mii de stele de foc. Cărările grădinei acoperite cu nisip de argint duceau toate în mijlocul ei, unde era o masă întinsă, albă, cu lumânări de ceară ce luceau ca aurul – şi de jur împrejur Sfinţi în haine albe ca şi mama şi împregiurul capului lor strălucea de raze.

Este evident faptul că Eminescu inventează, că nu este un vis duhovnicesc, cu adevărat, pentru că se interpune o anumită necunoaştere, care vine din lipsa de experienţă personală, precum şi un anumit mod de a imagina lucrurile, care se recunoaşte din felul în care descrierea este tributară oarecum gândirii lumeşti şi imaginilor care nu se pot despărţi de realitatea pământească. Însă există şi amănunte care dovedesc aprofundarea de către poet a lecturilor ortodoxe şi inspiraţia lui din acestea.

2. M-am trezit deodată într-un codru verde ca smaragdul, în care stâncile erau de smirnă şi izvoarele de ape vergine [ape foarte curate, netulburate – n.n.] şi sfinte. Printre arbori cântau privighetori cu glasuri de înger, prin cărări rătăceau umbre [se plimbau suflete, duhuri – n.n.] diafane şi fericite şi se pierdeau prin verdura întunecată a dumbrăvilor sfinte. În depărtare vedeam o dumbravă de aur care cu freamătul frunzelor sale cânta o melodie molatecă şi lină ca aceea a undelor adormite. Între toate umbrele sfinte şi albe, numai eu aveam corp…

Rătăcii ce rătăcii prin pădure, până dedei de un râu cu undele de argint, în mijlocul râului o insulă încongiurată de ape – cu păduri şi grădini din a căror mijloc se rădică la ceruri o Biserică naltă cu cupole rotunde – toată de aur gravat, ce strălucea astfel, căci soarele cerului curat se oglindea în cupola cea mare a Bisericei. La ţărm era o barcă de aur… Eu mă suii într-însa şi, spărgând cu lopeţile undele de argint ale râului, ajunsei la malul insulei. Aicea totul tăcea, nu cântau păsări, nimica; numai din Biserică s-auzea un cântec încet, trist, mormântar, ca bocetul ce înăduşit lângă patul muribundului. Intrai, prin portalele de aur ale Bisericei, înăuntru.

Pe jos, marmură albă ca laptele, pe sus, arcadele nalte de aur, stâlpii de aur… iconostasul cu icoane nalte şi palide de sfinţi şi îngeri de-o frumuseţe suprapământească, ce păreau suflate pe pânze de argint – în altar, o masă de marmură cu Sfintele Taine… În Biserică nu era nimeni jos, ci numai sus în cor cântau călugăriţe cântece de mort… Când dintr-o uşă văzui intrând cu lumânări de ceară albă-n mână chipuri palide cu vălul lung, alb, ce acoperea şi capul …, etc.

Visul se vroia profetic, anunţând moartea lui Poesis.

3. Într-adevăr că muntele pe care dormeam mi se păru una din acele grădini pandante ale Semiramidei, grădini a cărei traptă de sus unită cu cerul răsfăţa în lumina cea etern neturburată a soarelui, un Eden frumos cu largi alee de palmiferi, cu cărări acoperite cu nicip alb, cu avulsuri de raze lungi şi diamantice, cu stânci zdrobite de smirnă, […] de dulceţile şi mirosul ambrei. (…) Cerul era senin ca o boltă de smarand.. (…)

Dar deodată păru că lumea se-nsenină, că gaura în cer începe a deveni din ce în ce mai mare şi mai largă, încât prin ea se vedea asupra boltei albastre ce îmbrăţişează pământul, o altă boltă cu mult mai naltă, cu mult mai largă, însă de-aur curat şi limpede ca lumina cea galbenă a soarelui, astfel încât întreaga acea boltă părea un soare mare, care îmbrăţişa o lume, lumea deasupra cerului. Aerul tot era de lumină de aur – totul era lumină de aur, amestecat cu geamătul lin şi curat al arpelor de argint în mâinile unor îngeri ce pluteau în haine de argint, cu aripi lungi, albe, strălucite prin întinsul acel imperiu de aur [o Împărăţie a Luminii şi a aurului haric – n.n.].

Printre îngeri, Toma o vede pe Maria „divinizată, schimbată la faţă” – adică îndumnezeită, transfigurată, ca un suflet sfânt în Împărăţia lui Dumnezeu – „mie însă mi se părea că e geniul martirei naţiuni româneşti, geniu palid şi plâns, a cărui singură speranţă e Dumnezeu, a cărui singură tărie: cerul.”

Foarte interesant este faptul că în acest al treilea şi cel din urmă vis, se deschide un cer în altul, se trece dintr-un cer în altul şi mai înalt şi mai frumos, ca în extazele duhovniceşti ale Sfinţilor.

În plus, câteva versuri introduse, la un moment dat, de Eminescu în acest roman, leagă extazul de priveghere, de nevoinţă, conform cu tradiţia ortodoxă: Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze / Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază …

Drd. Psa. Gianina Picioruş.

Hristologie subiectivistă de-eclesializată în două articole recente

pana-de-scris.png

Într-un ton glumeţ, ne-caracteristic discutării tainelor mântuirii,  şi trecând de la o extremă la alta, Conf. Marius Cruceru, îşi expune hristologia într-o manieră strict subiectivistă în art. 1 şi art. 2.

Este evidentă tenta anti-catolică a celor două articole ale sale, şi, probabil [dezavantajos pentru dumnealui],  pledoariile de acum  îi pregătesc terenul pentru  recenzări tot la fel de glumeţe despre iconografia ortodoxă.

Apar însă şi accente negative faţă de reprezentările hristologice din propria sa ogradă,  dar în mare, fără a vorbi, în mod strict, despre reprezentările hristologice ale propriei sale organizaţii religioase. Punând de-a valma, iconismul tuturor Bisericilor, Conf. Cruceru nu vrea să sublinieze diferenţe ci să astupe diferenţele.

Ne prezintă în schimb mofturi personale, ceea ce nu îi place dumnealui în reprezentări hristologice diferite, din punct de vedere estetic şi nu dogmatic , începând cu chiciurile vandabile. De la exegeza estetică însă, alunecă într-o hristologie strict subiectivistă, fără amprentă eclesială, despre Hristos din viaţa sa, Care nu are alură obiectivă. Mizând pe subiectivitatea lui Hristos nu ţine, deopotrivă, şi la obiectivitatea persoanei Sale şi a relaţiilor Sale cu toţi oamenii.

Trimiţându-ne la icoana ortodoxă a lui Hristos Domnul din Sinai şi la frescele iadului din Mănăstirile ortodoxe moldovene, Conf. Cruceru nu ne trimite la argumente pro-iconografice, ci la reprezentări dogmatice ale credinţei ortodoxe despre unica, paradoxala şi neînţeleasa persoană divino-umană a lui Hristos, Domnul nostru. Însă uită să spună că acele argumente ne aparţin şi nu se regăsesc în efeminatul iconism neoprotestant şi că dumnealui nu bifează în dreptul lor,  pentru că este iconoclast.

Este observabil că autorul nostru nu gândeşte antinomic persoana Domnului nostru , fapt pentru care nu poate să gândească, să ţină la un loc înţelegeri scripturale diverse despre însuşirile persoanei Sale.

Această non-armonie interioară a înţelegerii persoanei Sale, face  ca discursul său să fie unul extremist la nivel hristologic. Pentru că în expunerea sa,  dreptatea pare a exclude iubirea lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor pare a fi antagonică cu pedepsele Iadului.

Extremismul său hristologic, concretizat în dorinţa de a ne demonstra că  Hristos nu e iubire ci e pedeapsă şi judecată, comută centrul de greutate de la milă la dreptate, neînţelegând că dreptatea nu poate fi fără milă şi mila Sa este plină de dreptate.

Concluzii:

1. Hristologia Conf. Cruceru nu e antinomică, fapt pentru care extremismul hristologic se insinuează de la sine, Iisus al dragostei devenind Iisus al judecăţii.

2. Fiind o elaborare a-eclesială, obţinută printr-o raportare subiectivistă la datele Scripturii, tocmai de aceea nu poate să observe adevărata iconografie a lui Hristos, care îmbină într-un mod antinomic, atât mila cât şi judecata, atât iertarea cât şi mânia lui Dumnezeu.

Pr. Dorin.

De ziua lui Mihail Eminescu… cu scriitorul şi ziaristul Eduard Huidan

 flourish.gif

Domnul Eduard Huidan  ne face o mărturisire post-eminesciană, dintr-o Românie sensibilă, altfel, dar sensibilă, la centenarul lui Mihail. Mere pentru Eminescu este o surpriză editorială, o inedită pentru această zi în wordpress ro./

Pr. Dorin.