Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

A Beautiful Mind

http://www.erudio.ro/img/pict/press/hr_patapievici.jpg

Interviu – revista Tango – aprilie 2007    

Horia-Roman Patapievici: Am fost un adolescent foarte turbulent

Este preşedintele Institutului Cultural Român, inventatorul revistei Idei în Dialog, autorul volumelor Cerul văzut prin lentilă, Zbor în bătaia săgeţii, Politice, Scrisori către Alexandru Paleologu, Omul recent, Discernămîntul modernizării, Ochii Beatricei sau cum arată cu adevărat lumea lui Dante. Este revendicat de elita intelectualităţii contemporane, iar discursul său se distinge prin curaj, limpezime şi frumuseţe. Horia-Roman Patapievici ne-a făcut onoarea de a ne vorbi despre drumul său pînă azi.

Aventura mea muzicală a fost o experienţă remarcabilă

Tango: Cum este Horia-Roman Patapievici în postura de tată? Cum îţi creşti copilul, îndrumîndu-l strict, lăsîndu-l liber?

Horia-Roman Patapievici: Lăsîndu-l complet liber. Singura „constrîngere” la care e supus e aceea că trăieşte într-o familie, care se comportă într-un anumit fel. Singura forţă cu care a fost confruntat, dinspre părinţi, a fost puterea exemplului, nu puterea predicii sau a admonestării.

Tango: Ai mers instinctiv pe drumul acesta? Cum ţi-ai dat seama că asta este calea cea mai bună?

H.-R.P.: Eu am fost un adolescent foarte turbulent şi am intrat, de la 13 ani, într-un conflict închipuit şi injust faţă de părinţii mei, dublat de unul violent cu mine. A fost foarte dur. Am avut relaţii proaste cu părinţii mei şi ele nu s-au rezolvat decît după ce am depăşit adolescenţa. Conflictul meu cu ei nu se referea la disputa pedagogiilor, ci la acordarea libertăţii. Îmi voiam libertatea ca pe un drept de a fi arbitrar. În revanşă, eu i-am acordat copilului meu o libertate totală – am sperat ca în acest mod să nu confunde, cum am făcut eu, libertatea cu arbitrarul.

Tango: Ai povestit despre adolescenţa ta de cîteva ori, ai spus că ai avut o adolescenţă bogată în experienţe, că erai un tînăr îndrăgostit de muzica rock…

H.-R.P.: Da, eram un bun cunoscător al acestui fel de muzică. Ştiam tot ce ţinea de muzica făcută cu chitări şi cu tobe…

Tango: Ai cîntat tu însuţi?

H.-R.P.: Cum altfel? Nu se poate să-ţi placă muzica asta fără să doreşti s-o faci şi tu. E la fel ca la fotbal. La o anumită vîrstă, vrei neapărat să ajungi fotbalist – sau astronaut… Aşa că am încercat să învăţ, dar am făcut-o cum nu trebuie, adică numai după ureche, fără să am o ureche perfectă. Şi, deşi am folosit un manual, nu am avut un profesor, ceea ce m-a limitat drastic.

Eram mediocru. Cîntam într-un grup format cu colegii mei de liceu, care, fireşte, nu a depăşit niciodată un nivel foarte modest de performanţă artistică. Am dat un singur concert, în cadrul liceului, care a fost o îmbinare neconvingătoare de eroic, grotesc şi ridicol. Am avut succes de stimă, nu din motive muzicale, ci pentru că eram plăcuţi de colegii şi de colegele noastre.

Trebuie spus că relaţia mea cu muzica rock nu era strict muzicală. Era o formă de manifestare a libertăţii. Şi o încercare de a trăi cu intensitate, pe pielea mea, lucrurile care mă încîntau. Am încercat să produc eu lucrurile care mă atrăgeau: admiraţia şi identificarea se află într-o relaţie complexă… În sensul acesta, aventura mea muzicală a fost o experienţă remarcabilă. În plus, asta mi-a creat o relaţie cu muzica care mi-a slujit foarte mult, mai tîrziu, cînd am trecut de la muzica mică la cea mare. Cînd ştii cum se produce un sunet, cum sînt distribuite gamele pe un grif, cînd ştii cum se obţine un anumit timbru – din apăsare, din ciupire, din vibrato – toate astea te fac s-auzi altfel muzica.

Tango: Deci ai fost chitarist?

H.-R.P.: Da, chitară solo.

Tango: Probabil e instrumentul cel mai greu într-o formaţie.

H.-R.P.: Nu, n-aş zice, pare aşa din afară. Fără o bună chitară solo se poate imagina o formaţie: fără o bună secţie ritmică, nu. Dialogul bass – tobă e esenţial pentru echilibrul muzical al oricărei piese.

Tango: Cum ai făcut trecerea de la adolescenţa rebelă către înţelegerea cuvîntului scris, către gîndul profund?

H.-R.P.: N-am făcut-o, pentru că erau simultane, rebeliunea şi intrarea în scris. Cînd eram rebel, nu eram altfel decît sînt acuma. Rebeliunea mea nu excludea performanţa şcolară. Eu am fost întotdeauna un elev foarte bun. Eram mereu premiant, printre primii.

Şi, în acelaşi timp, după ore, eram ceea ce se numeşte un „copil problemă”. Eram obsedat să-mi experimentez libertatea ca dorinţă de a face orice. Miza supremă, pentru orice adolescent, este libertatea în răspăr. Adolescenţa revendică dreptul de a exersa cu corpul, cu mintea, cu sufletul, cu viaţa – totul.

Acum, eu am deja 50 de ani şi văd lucrurile destul de diferit de felul convulsiv şi limitat în care le vedea tînărul care eram atunci cînd eram adolescent. Şi lucrul pe care-l înţelegi cu vîrsta şi pe care nu-l înţelegi cînd eşti puşti este – cu vorba Apostolului – că „deşi toate pot fi făcute, nu toate-ţi sînt de folos.” Şi sînt foarte multe din lucrurile pe care le faci ca adolescent care, nu doar că nu-ţi sînt de nici un folos, dar îţi sînt dăunătoare. Aşa că, o educaţie strictă – ca să închidem întrebarea de la care am pornit – are valoarea ei, lucru pe care îl înţeleg acum mult mai clar. Şi mai cred, azi, că o mare problemă pentru lumea modernă este retragerea completă a educaţiei din rigoare, din constrîngere.

Tango: Şi orientarea ei spre libertate?

H.-R.P.: Libertatea este un lucru pe care trebuie să-l dobîndeşti, să ştii să-l cucereşti, nu să-l primeşti de-a gata. Libertatea primită de-a gata strică, în dublu sens: strică pentru că n-o mai preţuieşti şi asta se vede în toată lumea occidentală, unde cetăţenii nu mai preţuiesc libertatea lor pentru că o au de zeci, de sute de ani şi li se pare un dat al naturii, aşa, ca anotimpurile.

E fals. Libertatea se cîştigă sau cum spunea Eugen Lovinescu foarte frumos, în anii lui tîrzii: „îmi iau libertatea să…” Libertatea se ia, este un bun exigibil. Şi în al doilea rînd, pentru că excesul de libertate te strică. Este ca excesul de dragoste sau de drăgălăşenie în copilărie: rezultatul e întodeauna răsfăţul, e domnul Goe. Abia acum îmi dau seama că educaţia nu poate renunţa la o dimensiune de contrîngere, care trebuie exercitată în sensul triadei platoniciene: adevăr – bine – frumos.

În ce-l priveşte pe Tudor, eu l-am crescut numai prin puterea exemplului, adică prin pedagogia valorilor implicite. I-am lăsat libertatea valorilor explicite, sperînd în adînc că valorile implicite, influenţate de familie, sînt mai eficace. E însă important de spus că acest tip de educaţie nu e singurul şi nu cred nici că este cel mai bun. Eu mi-am educat copilul cu o metodă influenţată drastic de problemele adolescenţei mele.

Dacă n-aş fi avut atunci aceste probleme, rezumate prin bezmetica mea revendicare de libertate absolută, aş fi văzut azi diferit problema educaţiei lui. Bunăoară, cînd am remarcat că Tudor are ureche muzicală, ar fi trebuit să îl oblig să facă un instrument. N-am făcut-o. Nici să citească nu l-am obligat. Am greşit în ambele dăţi. Şi am greşit pe spinarea şi în contul viitorului lui.

Tango: Dar el citeşte?

H.-R.P.: Nu.

Tango: Către ce se îndreaptă ca profesie?

H.-R.P.: Arhitectură, design, zona aceasta.

Totul mă pasionează încă

Tango: Aş fi vrut să te-ntreb cum îţi aminteşti de relaţia cu tatăl tău, acum, la 50 de ani?

H.-R.P.: Tatăl meu a fost un om de o modestie şi de o discreţie cu totul şi cu totul excepţionale. Nu încetez să mă minunez, pe măsură ce îmbătrînesc, de rezerva, discreţia şi modestia lui. Era un om briliant de inteligent, dar nu arăta niciodată acest lucru.

Nu avea nici un pic de vanitate. Să se dea mare? Tata? Niciodată. După ce a murit, am fost la bancă să-i strîng din birou lucrurile. Avea biroul plin de cărţi, cărţi de specialitate (tata era economist, unul foarte bun, expert în circulaţia bănească), scrise în toate limbile Europei. Fuseseră luate de la biblioteca Băncii Naţionale, pentru consultare în vederea redactării studiilor care îi fuseseră comandate.

Pe vremea aceea Banca avea o bibliotecă la care aveau acces numai experţii; aceasta, fireşte, ca tot ce era considerat sub comunism că ar reprezenta o veritabilă cunoaştere, era trecută la secret. Erau acolo, între altele, rapoartele oficiale şi neoficiale ale experţilor din fostele ţări socialiste, grupate, îţi aminteşti, în CAER. Tatăl meu a murit în 1985, în plină epocă a secretului. După ce a murit, au venit repede de la bibliotecă să recupereze materialele secrete care ştii ce regim strict aveau pe atunci.

Şi a venit o doamnă, era foarte abătută. „Vai, domnu’ Patapievici, cum a murit dînsul, săracul…”, spunea, şi era foarte tulburată. Cînd a aflat că e acolo şi fiul lui, s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Dumneata eşti fiul d-lui Patapievici?” „Da”, am spus. „Hmm… îţi dai seama ce om a fost tatăl dumitale? Eşti conştient ce tată ai avut? Nu cred! Nu poţi! A fost un om extraordinar, un om atît de savant, de ştiutor, de poliglot! Vezi toate cărţile astea, în cîte limbi sînt scrise? Poloneză, rusă, germană, engleză, franceză, italiană… Era singurul om care nu cerea traducere. Nu avea nevoie… Aşa era tatăl dumneavoastră!”, mi-a trîntit în faţă, cu o formidabilă satisfacţie, destul de răutăcioasă. Avea dreptate. Tatăl meu era poliglot, era un om de o înaltă cunoaştere tehnică a economiei, care însă, spre deosebire de mine, nu se simţea deloc atras de alte domenii, în afara specialităţii lui.

Tango: Tu eşti atras de mai multe specialităţi.

H.-R.P.: Eu, spre deosebire de el, nu mă satur de nimic din sfera cunoaşterii: totul mă pasionează, încă. El avea interese cognitive bine precizate, pe care nu le depăşea niciodată. Nu avea curiozităţi. Iar în domeniul său excela ca un virtuoz. În rest, semăna cu toţi oamenii. Avea însă o capacitate de mobilizare a inteligenţei, care întotdeauna m-a uluit. Era un om ordonat, meticulos, tipicar şi cu mania ordonării sistematice.

În acelaşi timp, era un om distant, închis, sigur pe sentimentele lui, dar nesigur pe exteriorizarea lor, era marcat sufleteşte de anumite episoade traumatice din viaţa lui, bunăoară, de episodul foametei. Tata nu putea să arunce la gunoi nici pîinea cea mai ireversibil uscată. Inventase un procedeu de-a o primeni, prin prăjire controlată, botezat de noi, copiii lui, în deriziune, „cojiţă”, procedeu adus cu el din timpul războiului, de la Viena, unde trăise după ce s-a refugiat din Cernăuţi. Deşi pîinea astfel preparată devenea relativ comestibilă, mie ideea mi se părea culmea aberaţiei, aşa că aruncam pe ascuns tot ce era uscat, pînă să vină tata, pentru că el, psihologic vorbind, era incapabil să arunce la coş un aliment, chiar semi-expirat, ştiind în mod dureros de acut cît de preţios i-ar fi fost lui, pe timp de foamete, la Viena… Viena, ca loc al foametei, îţi dai seama?

Tango: E cutremurător…

H.-R.P.: Am mai văzut fixaţia foametei, în timpul liceului, la profesorul meu de muzică, d-l Makarevici, un om de-o blîndeţe extraordinară, care însă se transforma în fiară cînd respectul său religios faţă de pîine, ca hrană, îi era contrariat. Şi el făcuse foametea. Iată cum a ieşit la iveală fixaţia.

 Uneori, în recreaţii, noi, băieţii, jucam fotbal cu cîte-un colţ de pîine, găsit cine ştie cum pe sub caloriferele de pe culoar. Cînd ne-a văzut aruncînd colţul de pîine de la unul la altul, a făcut o criză de nervi. Iar pe mine, care am picat în raza lui, m-a luat scurt şi m-a urecheat îndelung, ceea ce a fost, pentru mine, o umilire gravă, pe care nu i-am iertat-o mult timp, dar pe care, acum, o înţeleg, în oglinda fixaţiei tatălui meu, prea bine. Oamenii aceştia au fost marcaţi de lipsuri şi de spectrul foamei.

Tata a rămas marcat de lipsuri materiale, după cum a fost profund marcat de suspciunea paranoică a epocii staliniste: era de o prudenţă publică, care mie mi se părea patologică. Odată, cînd i-am reproşat lucrul acesta, mi-a spus că, răsfăţat cum sînt, nu înţeleg nimic din viaţa oamenilor de vîrsta lui; că atunci cînd eu spun că Ceauşescu e un dobitoc şi un animal şi că societatea în care trăim este una de carceră, nu ştiu cum arată cu adevărat o societate de carceră, în care securiştii sînt în permanenţă cu ochii pe tine, iar gardienii te ţin mereu în şah, şi în care eşti supravegheat pentru a fi turnat, şi eşti turnat pentru a fi supravegheat.

Aveam să aflu cît suport existenţial avea prudenţa lui cînd, la aproape 20 de ani de la moartea lui, i-am putut citi, la CNSAS, dosarul. Fusese turnat de toţi colegii lui, cu excepţia unuia singur. Iar cel mai bun prieten, cel căruia tata i se confesa, îl turna prompt – şi, trebuie spus pentru ideile economice ale tatălui meu, cu competenţă. Pe bună dreptate îmi spunea tata că eu nu ştiu despre ce vorbesc cînd îmi imaginez că mai rău decît Ceauşescu nu se poate. Se poate, îmi spunea, şi anume mult, incomparabil mai rău…

Tango: Este adevărat că ai spus, la un moment dat, că aproape regreţi faptul că nu ţi-a lipsit nimic în copilărie dacă pentru asta tatăl tău a făcut anumite compromisuri şi s-a încadrat perfect în sistemul comunist?

H.-R.P.: Nu!, cum să regret că nu mi-a lipsit nimic? Altceva am spus, că tata era un om a cărui valoare socială supremă era integrarea eficientă şi performanţa, iar acest lucru mi se părea respingător. Tata era un om perfect integrat în sistemul comunist, cum au fost de fapt toţi, cu excepţia disidenţilor şi opozanţilor. În anii ’50, împotriva tatălui meu s-a declanşat o anchetă de securitate, sub bănuiala că, venind în 1948 din Austria, tatăl meu ar fi putut fi spion austriac.

Vorbind perfect germana, era un candidat inevitabil, în lumea aceea de ignari şi analfabeţi. Judecînd după dosar, a fost mereu pe muchia arestării. Aproape zilnic era somat de mulţi securişti să elucideze, prin declaraţii scrise, episoade din biografia lui vieneză şi din perioada refugiului (după cedarea Bucovinei către sovietici, tata s-a refugiat în Polonia, apoi a plecat la Viena, unde a stat în timpul războiului; a fugit de sub ruşi împreună cu vărul lui primar, Roman Smerceanski, care a fost împuşcat de o patrulă sovietică la puţin timp după ce au părăsit Cernăuţiul).

Aşa cum pentru un Victor Roncea, vocea cea mai murdară de la Ziua de azi (echivalentul Săptămînii de ieri), tata e suspect de sovietism, pentru anchetatorii săi din anii ’50 era suspect de antisovietism. Sînt zeci de pagini de autobiografie microscopică, centrate pe mici episoade biografice suspecte. Ele deveniseră suspecte în urma diverselor delaţiuni, căci, cum ştii, biografia unui om, pentru securişti, este suma delaţiunilor al căror obiect a fost bietul om.

Ancheta s-a încheiat prin 1959, cred, după aproximativ 10 ani de memorialistică la ordin. S-a încheiat cu două rezoluţii: prima, că nu este suspect, adică suspiciunea de spion nu este întemeiată. I-au fost întinse tot felul de curse. I s-a permis, de pildă, accesul la nişte date secrete care îi fuseseră dezvăluite doar lui (date secrete false). S-a urmărit dacă el le divulgă mai departe sau le foloseşte în vreun fel. Tata, fiind un om cinstit, nu le-a folosit. Nu doar că nu a fost găsit spion, dar anchetatorii lui s-au convins că este un om de o mare integritate profesională şi morală. Drept urmare, şi acesta este cel de-al doilea rezultat al anchetei, securistul de anchetă a propus racolarea lui tata ca informator sau colaborator al organelor de securitate, fiind considerat un „element” foarte bun.

În clipa aceea, cînd am citit această rezoluţie, au început să-mi tremure picioarele, gîndindu-mă că poate tata a cedat. Mai aveam de citit vreo 10-15 pagini şi mă gîndeam: „Tati, sper că nu ai făcut ceva, dea Domnul să fi rezistat!”. Restul de dosar reprezintă rapoartele ofiţerilor în care se spune că Patapievici a refuzat colaborarea şi aşa mai departe.

Poate că nu e inutil să atrag atenţia, pentru a opune o mărturie a adevărului, vocilor murdare de azi care, din ură faţă de fii, s-au pus pe mînjit biografiile taţilor morţi, că tatăl meu a refuzat să colaboreze cu Securitatea în anii ’50, în condiţii de anchetă (desfăşurată în libertate). Era o epocă periculoasă şi violentă, în care totul se plătea cu libertatea. Culmea neruşinării e că împotriva tatălui meu au fost folosite nu doar propriile lui cuvinte din dosarele de anchetă, răstălmăcite, şi cuvintele mele, spuse despre el în toată libertatea în „Zbor în bătaia săgeţii” sau în „Scrisorile către Alexandru Paleologu”.

Ce spuneam acolo despre tatăl meu ţinea de un registru al libertăţii etice şi nu de ce cel, abject, tipic vocilor murdare de la Ziua, în care tot ce spui poate fi folosit împotriva ta. Eu am avut lungi discuţii cu tatăl meu referitoare la marxismul lui şi la ceea ce eu numeam obedienţa lui faţă de regim. Dar să i se reproşeze tatălui meu obedienţa sau marxismul de către indivizi pestilenţi precum Victor Roncea mi se pare o răsturnare a tuturor reperelor!

Tatăl meu a fost obedient şi poate fi judecat sever (ca noi toţi, de altfel) într-un spaţiu al angajamentelor etice, în care Doina Cornea, bunăoară, a fost exemplară şi eroică (iar noi toţi am fost laşi). Dar în spaţiul coexistenţei sociale simple, tatăl meu a fost un om bun, onest, exemplar profesional şi, asemenea lui Tudor Vianu la catedră în anii cei mai negri, un reper moral pentru cei din jurul lui, tot timpul vieţii. Precum atitudinea lui Vianu în acei ani (transmisă nouă de Frunzetti), şi a tatălui meu era să aştepte ca nedreptatea să obosească…

Tango: În mod sigur, însă, tu nu ai fost niciodată obedient.

H.-R.P.: Cum nu! Cine nu a fost ca Doina Cornea sau ca Vasile Paraschiv nu a făcut mare lucru… E drept că nu am făcut nici unul din gesturile colaborării directe cu regimul, dar nici nu am făcut vreunul din gesturile decisive ale separării de el. În momentul în care eu m-am eschivat să intru în partid, tatăl meu mi-a spus: „Eşti atît de inconştient! Toată inteligenţa şi toate talentele tale, Romi, nu vor folosi la nimic. Tu îţi imaginezi că, vreodată, în timpul previzibil ale vieţilor noastre, comunismul va dispărea din România? Nu, Romi, mai degrabă toate ţările occidentale se vor transforma în vreun fel în variante de socialism, iar tu o să fii un ratat.”.

Asta credea tatăl meu în ’78, cînd m-am eschivat să fac cerere de intrare în partid, cum mi se ceruse, ca o recompensă pentru rezultatele bune la învăţătură. N-a fost un refuz eroic. Deloc. Pur şi simplu, cei mai buni din an au fost chemaţi la secretarul de partid şi li s-a spus să se prezinte a doua zi la Biroul Organizaţiei de Bază (cred că aşa îi spunea…), că li s-a făcut marea onoare, etc. … şi dintre cei 10 sau 11 care au fost chemaţi, doi au refuzat: Constantin Andronache, care acum este cercetător în fizică la Boston, şi cu mine. Şi i-am povestit tatălui meu acest lucru, iar el mi-a spus că sînt iresponsabil şi că iresponsabilitatea mea nu va avea efecte numai asupra mea.

Asupra mea va avea efectul că toată viaţa voi avea numai poziţii subalterne, oricît aş fi de bun, dar va avea efect asupra copiilor mei. „Eu, Romi, de bine de rău, ţi-am putut oferi totul”, mi-a spus. „Cînd ai vrut pick-up, ai avut, cînd ai vrut magnetofon, ţi-am dat magnetofon, cînd ai început să cînţi la chitară, ţi-am putut cumpăra o chitară, pentru că am avut o poziţie. Orice cărţi ai vrut, ţi-am putut cumpăra”. Acesta era argumentul lui. În concluzie, tatăl meu a fost un normal într-o epocă anormală, care le pretindea oamenilor fie eroism, ca să fie demni pînă la capăt, fie obedienţă, dacă nu aveau stofă de eroi. O mare catastrofă, soldată cu enorme irosiri omeneşti, inutile toate…

Tango: Şi totuşi s-a spus de multe ori acest lucru.

H.-R.P.: Cînd văd acum că se spune despre el că a fost prosovietic şi nomenclaturist, tremur de indignare, nu numai pentru că este radical fals, ci şi pentru că i se face un proces asemenea celor staliniste, doar că pe dos. Este exact situaţia inversă faţă de comunism. În comunism, copiii trăgeau de pe urma dosarelor taţilor. Acum, fiindcă sînt eu cel detestat, deşi tatăl meu e mort de 20 de ani, pentru ca eu să sufăr, pentru ca eu anume să fiu lovit, memoria lui trebuie terfelită. Este o situaţie inversată: înainte copiii sufereau din cauza taţilor; acum taţii au de suferit, chiar şi morţi, din cauza copiilor.

Tango: Mama ta cu ce se ocupa?

H.-R.P.: Economistă şi ea. Toţi din familia mea sînt economişti.

Îmi plăcea un autor, citeam absolut tot ce puteam găsi de el

Tango: Cum ţi-ai ales cariera? Întîi ai ales fizica, apoi te-ai reorientat.

H.-R.P.: Nu, nu m-am reorientat. Am rămas tot acolo, schimbînd doar expresia publică a ceea ce fac. Iniţial, eu am vrut să fac filologie clasică, greacă şi latină. Şi în clasa a XI-a, cînd i-am spus lui tata, el s-a îngrozit. „Ce vrei să faci cu asta? Tu unde vrei să ajungi? La ţară? Aruncat cine ştie pe unde? Tu nu vezi că umanismul a răposat de mult?” şi am convenit că nu există nici un viitor public pentru filologia clasică.

Tango: Dar de unde venea atracţia ta către zona asta?

H.-R.P.: Din atracţia pentru greci şi romani, eroii mei. Atunci cînd am devenit un revoltat turbulent, pe la 13 ani, s-a produs simultan şi o conversie la cultură. La început, a fost cultura modernă, cultura avangardei, pe care o adoram. Tot ce era modern, tot modernismul în arte era zona mea. Cîţiva ani mai tîrziu, prin clasa a zecea, aveam să descopăr vocea stoicismului roman şi timbrul inconfundabil al gînditorilor greci. Au rămas reperele mele absolute şi azi. O să mor cu grecii şi cu romanii mei.

Experienţa decisivă a fost vara în care am picat la liceu. În vara de dinainte de clasa a IX-a, atunci mi s-a aşezat, ca să spun aşa, vocaţia. A fost o vară existenţial foarte tensionată. Picasem la Gheorghe Lazăr şi nu se ştia dacă vor mai fi locuri pe toamnă la licee teoretice. Apoi, prin august, a fost scoasă la concurs o singură clasă, la „Zoia Kosmodemianskaia”, Şcoala Centrală, o clasă de treizeci şi ceva de locuri. Au fost înscrişi aproape 600 de copii. A fost o concurenţă fioroasă. Am picat la un concurent şi ceva pe loc, în vară, şi am intrat, în toamnă, la aproape 20 de concurenţi pe loc.

În vara aceea, făceam două lucruri: dimineaţa învăţam pentru examen şi, după masa de prînz şi pînă cînd veneau părinţii mei, citeam. Iar după ce veneau părinţii mei, mă reapucam să învăţ. Spre sfîrşitul perioadei, în august, inclusiv dimineţile, doar citeam, lăsasem învăţatul. Făceam lecţii numai după ce veneau părinţii mei şi eram supravegheat cu stricteţe. Vara aceea a fost hotărîtoare pentru mine, pentru că, din turbulentul neaşezat şi răstit care fusesem doi ani s-a decantat un adolescent pus foarte serios pe treabă.

Iar treaba era cultura – schimbarea subiectului prin asumarea existenţială a culturii. De atunci am devenit un cititor sistematic, aşezat. Şi, cum spunea Călinescu, ţii minte, că el nu citeşte o carte, nici măcar un autor, ci literaturi, aşa şi eu, avînd acest model, aveam ambiţia să citesc numai autori şi, dacă puteam, literaturi. Şi într-adevăr, din clasa a IX-a, planurile mele de lectură erau pe calupuri foarte mari: îmi plăcea un autor, citeam absolut tot ce puteam găsi de el. Aşa se face că în liceu am avut o lectură enormă, ajutîndu-mă şi faptul că eram foarte disciplinat. Citeam disciplinat, cu notiţe şi cu plan. Ca să-mi fac o idee ce e interesant la englezi, de pildă, luam o istorie a literaturii engleze, îmi selectam principalii autori şi citeam apoi din ei tot ce puteam găsi, în română şi, mai tîrziu, şi în engleză.

Tango: De ce, totuşi, n-ai dat examen la filosofie?

H.-R.P.: Cînd tata m-a convins că nu există viitor în privinţa filologiei clasice, i-am spus că am să dau la filosofie. Şi tata a folosit un truc, ca să mă descurajeze. Mi-a adus într-o duminică acasă, la noi, un profesor de la filosofie de la facultate, o figură sinistră, de Grobei parvenit. Era ceva îngrozitor. Şi mi-a zis „Uite, ăsta îţi va fi profesor. Asta vrei? Vei ajunge ca el, în cel mai bun caz – profesor de marxism-leninism. Ce o să faci tu, care zici că nu suporţi marxismul? O să fie viaţa ta. Tu crezi că o să faci Aristotel sau Toma d’Aquino sau Platon, favoriţii tăi? Nu, o să faci un curs scurt de filosofie adevărată şi-o să faci în rest numai marxism, în varianta Ceauşescu”. Cu asta, m-a convins. Şi-atunci, am avut opţiunea să fac o facultate ştiinţifică neutră. Fizica a fost, pentru mine, o soluţie de igienă mentală, în comunism. Neutralitatea ideologică, într-o epocă a brutalităţii ideologice.

Tango: Aceasta a fost şi perioada în care ai trăit primele iubiri. Cît de importante sînt acestea în viaţa unui om?

H.-R.P.: Sînt hotărîtoare, dar despre viaţa mea personală nu vreau să vorbesc decît într-un fel impersonal. Nici în „Zbor în bătaia săgeţii” n-am vorbit despre lucrurile acestea, deşi erau importante pentru formarea mea. Am preferat să vorbesc numai despre formarea mea intelectuală. Cum ştii, „Zborul” era o lungă scrisoare îndrăgostită şi exaltată către un prieten iubit.

Această scrisoare ar fi trebuit să fie însoţită de o alta, scrisă tot pentru Dan Waniek, în care conveniserăm să îi răspund la întrebarea pusă de Flaubert în „Educaţia sentimentală”. N-am mai scris-o niciodată. Acum, cînd tot ce spui despre tine intră la tocat în meliţa vocilor murdare (vezi felul în care a fost folosit împotriva tatălui meu ce am spus eu, fiul lui, despre el – o mizerie morală fără seamăn), mi-am pierdut complet dorinţa de a mă confesa. Mi-ar plăcea însă să îţi spun ceva, polemic la lumea de azi, despre educaţia sentimentală, cum a numit Flaubert lucrul acesta crucial. Eu cred că fiecare om se formează prin cîteva tipuri de experienţe fundamentale.

Tango: Care sînt aceste tipuri de experienţe?

H.-R.P.: Unul este interacţiunea cu semenii: un om se maturizează interacţionînd cu oamenii, la început cu copiii, după aceea cu colegii de generaţie, în cadrul unor relaţii în mod esenţial de egalitate, după aceea cu oamenii pe care nu-i cunoaşte, în societate, cu care intră în competiţie şi în relaţii de putere, sub forma unor raporturi de inegalitate. A interacţiona cu oamenii este esenţial. Un om care nu interacţionează nu se poate forma. După cum, pentru băieţi, şi poate şi pentru fete, este absolut esenţial să se bată, cînd sînt mici. Trebuie să te baţi cu prietenii şi cu duşmanii tăi, ca să cunoşti ce înseamnă curajul fizic şi îndrăzneala înfruntării. Altfel spus, trebuie să ai curajul să încasezi pumni şi să ai curajul să-i dai. Dacă nu treci prin asta, eşti incomplet. Curajul fizic în faţa pericolului fizic este foarte important.

Un alt tip de experienţă este experienţa legată de gîndurile oamenilor. Asta numim noi, sens larg, cultură. Orice om descoperă că în el există o voce. Eu cred c-am descoperit-o pe la 13-14 ani, cînd am cunoscut revolta. Este vocea persoanei tale. Pînă cînd să o descoperi, erai un individ, doar un individ, în sensul că ştiai că a fi tu înseamnă a fi separat de ceilalţi (principiul clasic al individuaţiei, în formularea lui Suarez).

Dar persoană descoperi că eşti numai în momentul în care urechea ta internă aude vocea fiinţei tale, care e legată în mod misterios de un abis fără capăt, ce vine de sus. Acesta este sufletul. Această voce se dezvoltă numai în contact cu gîndurile oamenilor, pe de o parte, şi cu gîndurile tale proprii, pe de altă parte, sub semnul prezenţei. Ce este această prezenţă? Oamenii îi spun dintotdeauna Dumnezeu. Această voce este lucrul cel mai preţios pe care îl are un om.

Cînd nu vrei să mori, de fapt nu vrei să pierzi contactul cu această voce, care este vocea ta. Numai a ta, aflată în legătura ta cu prezenţa care te învăluie de peste tot, venind numai din tine. E ceva extrem de preţios. Nu o auzi tot timpul. Corpul ţi-l simţi tot timpul, dar vocea ta, sufletul tău se dezvoltă numai în gîndire, şi anume în anumite forme tipice de gîndire, cum sînt reculegerea, rugăciunea, admiraţia, frica religioasă, în iubirea divină, în toate lucrurile profunde care angajează sufletul. Este cel mai profund acord, în sens muzical, din fiinţa noastră. Asta se dezvoltă nu atît citind, cît meditînd; nu atît rezolvînd probleme, cît contemplînd; nu atît iubind, cît rugîndu-te; şi aşa mai departe. Sînt experienţe ale profunzimii, ale elevaţiei, ale înălţimii.

În fine, al treilea tip de experienţă este tot de tipul interacţiunii, dar este interacţiunea privilegiată, interacţiunea în care alegi şi eşti ales: este experienţa iubirii, fie a celei de dragoste, fie a celei erotice, în sensul grecesc al termenului. Erotismul nu este doar sexualitatea, cum credem noi, modernii, ci este mult mai mult, este acea atracţie faţă de o fiinţă care pretinde o rezolvare fizică, dar în acelaşi timp, şi prin aceeaşi mişcare, vrea şi o înălţare a acestei atracţii fizice spre altceva.

Erosul este zona care nu este încă iubire devotată, este zona sufletească care angajează în om ceva foarte adînc, care e diferit de ordinul sufletului. Grecii ştiau foarte bine lucrurile astea. Noi, modernii, le-am uitat aproape complet. Noi sîntem atît de rudimentari, faţă de cît de fini erau grecii! Toate discursurile despre iubire din „Banchetul” lui Platon mărturisesc despre această fineţe existenţială a disocierilor, pe care grecii o posedau cu dezinvoltură şi graţie şi care nouă, în oglinda lor, constatăm că ne lipseşte în mod atît de dramatic! La noi, erosul este sexualitate, iar sexualitate înseamnă pornografie, exhibare, profanare. Miezul sexualităţii moderne este setea de a străpunge interdicţiile, toate interdicţiile – setea de a profana tot. Acum şi reclamele la ciocolată se fac mobilizînd atracţia sexuală. E grotesc şi ne coboară enorm. Noi nici nu mai ştim cît de rudimentari am devenit.

Tango: Dar pentru tine, unde găseşti erotismul în lumea în care trăim?

H.-R.P.: Erotismul este în oameni, în graţia şi în frumuseţea lor naturală, nemijlocită, directă, manifestă. Erotismul este naturaliter politeist şi păgîn (în sens grecesc). Sexualitatea este în tot ce ţi-am spus, în exhibare etc. Viaţa noastră este sexualizată pînă la greaţă. Şi din cauza asta, fireşte, avem, ca moderni, o relaţie proastă cu sexualitatea. Cît de rudimentari sîntem în sexualitatea noastră rezultă din înmulţirea psihiatrilor care oferă asistenţă şamanică tuturor inadecvărilor noastre sexuale şi erotice.

Problemele legate de sex sînt probleme legate de sexualizarea încolonată şi forţată a vieţilor noastre, de către emanciparea modernă. Sexualitatea noastră a fost mecanizată de filme şi reclame. Mecanizarea a degradat-o. Degradarea ei s-a produs prin expunere continuă, iar expunerea a redus-o la aspectul ei strict fizic, clinic chiar. Or, sexualitatea se înalţă prin eros, iar erosul se înalţă prin iubire. Asta ştiau foarte bine grecii. Pentru noi, iubirea este atracţie erotică, iar atracţia erotică este doar sexualitate.

Deci, la rigoare, experienţa sexuală, indiferent că o ai cu omul pe care-l iubeşti şi pe care îl doreşti sau cu un instrument sexual, este riguros acelaşi lucru, pentru că are aceeaşi bază mecanică, care este actul sexual pur fizic, clinic vorbind. Omul modern este nu omul alienat al unei singure dimensiuni, cum credea Marcuse, este omul care s-a supus ablaţiei, şi-a redus voluntar fiinţa, s-a auto-amputat cu sistem şi ştiinţă şi care are convingerea fanatică, auto-hipnotizatoare, că este cea mai bun variantă de om pe care a cunoscut-o istoria. De unde! Este omul cu problemele psihice cele mai stranii şi mai inimaginabile. Passons. Revenind, sînt trei tipuri de experienţe care formează un om complet: experienţa interacţiunii cu semenii, experienţa vocii interioare şi experienţa iubirii.

Tango: Sînt experienţe care se produc la un moment dat şi se încheie?

H.-R.P.: Sînt experienţe-tipar. Dacă nu le faci, nu eşti complet. Eşti om, dar eşti om în felul celor care au un handicap. Altfel spus, nu-ţi atingi potenţialul de umanitate pe care-l ai în tine complet (şi pe care orice om cu handicap îl are, doar că nu se poate actualiza complet). Pentru fiecare astfel de tipar de experienţă există un tip de cultură, specific. Aceste tipuri de cultură se cultivă prin metode specifice, ca în agricultură, în cultura solului. Relaţia cu oamenii se cultivă. Relaţia cu vocea se cultivă. Iubirea se cultivă.

Există tot felul de însuşiri prin care descriem, de pildă, cultura interacţiunii cu oamenii: politeţea, generozitatea, atenţia, toate astea ţin de cultura interacţiunii cu oamenii. Abilitatea, capacitatea de a fi un bun comunicator, cum se spune astăzi, toate astea ţin de tipul de experienţă al interacţiunii cu oamenii. Există o cultură şi pentru tipul de experienţă numit vocea interioară: cultura artistică, muzicală, livrescă, etc. şi mai e o clasă de fapte sufleteşti, care astăzi e complet uitată: rugăciunea, contemplaţia, reculegerea, devoţiunea, extazul. Rugăciunea este o atitudine a sufletului fără de care, dacă nu ţi-o cultivi, eşti lipsit de o dimensiune, care nu e doar religioasă.

Interviu de Alice Năstase

*

Articol pus în pagină de Ana-Maria Botnaru

Did you like this? Share it:

Previous

Horia Roman Patapievici vorbind despre sine şi familia sa

Next

File audio de la „Creştin ortodox. ro”

1 Comment

  1. citizen tudor

    Da, interesanta mai ales ultima parte: „Rugăciunea este o atitudine a sufletului fără de care, dacă nu ţi-o cultivi, eşti lipsit de o dimensiune, care nu e doar religioasă.”

    Cum se numesc oamenii care se roaga si totusi sunt lipsiti de DIMENSIUNEA RELIGIOASA? Parca ar fi viori de piatra, tobe de piatra, harfe cu drugi de fier in loc de corzi subtiri, piane de vata… Ce fel de „sunete”/”ecouri” emite aceasta orchestra religioasa prin „turneul” ei mondial… Zgomotul cozilor de topor si al tarnacoapelor izbite de piatra tare, pare sa aiba mai multa muzicalitate…

    Si mai avem si tupeu de universalizare a unor astfel de „instrumente”…

    P.S. Tot referitor la „petitia” unor „intelectuali-ortodocsi” romani… Care petitie? Cea adresata Patriarhului si Sf. Sinod

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort