navigare-spre-rasarit.jpg

Ataşamentul lui Eminescu faţă de Ortodoxie, faţă de credinţa străbună, de tradiţia românească şi de valorile naţionale este plenar reprezentat ca în nuvela (sau mai degrabă romanul) Geniu pustiu, operă în care se regăsesc, in nuce, foarte multe dintre ideile şi imaginile multiplicate apoi în poeme. Mai precis, acest scurt roman poate fi considerat ca o chintesenţă a gândirii eminesciene, ca un text esenţial care poate să lămurească multe pentru cei care vor să înţeleagă perspectiva lui Eminescu asupra lumii şi a istoriei.

În primul rând, Eminescu stabileşte dintru început care sunt motivaţiile pentru care tradiţia este hulită:

Oamenii noştri, zic eu, sunt de-un cosmopolitism sec, amar, sceptic – ba şi mai mult: au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de-a urî tot ce-i românesc. Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de-a privi şi a cugeta; căci altfel n-am putea trece în ochii Europei de naţiune civilizată. (…) Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot existenţa lui Dumnezeu, decât suflete înamorate de limba şi datinile străbunilor lor…

Intelectualii României sunt o

inteligenţă falsă care cunoaşte mai bine istoria Franţei decât pe cea a României… (…) Ei îşi urăsc ţara lor mai rău şi mai cumplit decât străinii. O privesc ca un exil, ca o supărătoare condiţiune a existenţei lor…

Și, mai spune Eminescu, dacă ar putea, ar emigra cu toţii.

Însă ceea ce ne-a uimit pe noi în acest roman este prezenţa a trei fragmente, absolut esenţiale în înţelegerea a cât de mult era Eminescu un cunoscător autentic al învăţăturilor ortodoxe. Mai exact, în aceste fragmente se descriu vedenii care au ca punct de pornire vedeniile duhovniceşti cunoscute de poet din cărţile şi bibliotecile ortodoxe lecturate. Descrierile vizează anumite vise extatice, pe care unele dintre personaje le au, într-un moment extrem de dureros al vieţii lor. Prin urmare, inclusiv contextul este ales ca să fie unul intim realităţii duhovniceşti ortodoxe, aşa cum Eminescu o cunoştea din nenumăratele sale lecturi din cărţile Bisericii.

Încă şi mai uluitor este conţinutul acestor vise, care nu se îndepărtează foarte mult de sursele hagiografice şi patristice ortodoxe, care le-au inspirat, vise care nu ar fi putut fi imaginate de un scriitor care nu avea, nu numai cunoştinţă, dar mai ales o intimizare profundă cu textele esenţiale ale Ortodoxiei. Noi nu mai avem, în toată literatura română, descrieri ale unui extaz duhovnicesc sau vis extatic, cu o unică excepţie, cea a romanului Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu.

Cei care au aceste vedenii în vis sunt Ioan, la moartea mamei sale, şi Toma, la moartea iubitei sale, Poesis, şi respectiv, la moartea Mariei, fiica preotului transilvan torturat şi ucis de unguri, şi care devine un simbol al martiriului românesc. Vom reda mai jos aceste fragmente:

1. Şi iată ce-am visat. De sus, sus, din acele stânci mişcătoare, ce lumea li zice nori, vedeam o rază coborându-se tocmai asupra mea. Şi pe rază scobora o femeie îmbrăcată într-o haină lungă şi albă… era mai ca mea… Ea mă descântă şi din pieptul meu am văzut o turturică mică, albă, ce s-a pus la mama-n braţe… (…) Pe braţele mamei m-am schimbat din turturică într-un copilaş alb şi frumos, cu nişte aripioare de puf de argint [imaginea cu aripioarele de puf ni se pare o imixtiune romantică – n.n.]

Raza cea de aur se suia cu noi… am trecut printr-o noapte de nouri – prin o zi întreagă de stele, pân-am dat de-o lume de miros şi cântec, de-o grădină frumoasă deasupra stelelor. Copacii erau cu foi de nestemate, cu flori de lumină, şi în loc de mere luceau prin crengile lor mii de stele de foc. Cărările grădinei acoperite cu nisip de argint duceau toate în mijlocul ei, unde era o masă întinsă, albă, cu lumânări de ceară ce luceau ca aurul – şi de jur împrejur Sfinţi în haine albe ca şi mama şi împregiurul capului lor strălucea de raze.

Este evident faptul că Eminescu inventează, că nu este un vis duhovnicesc, cu adevărat, pentru că se interpune o anumită necunoaştere, care vine din lipsa de experienţă personală, precum şi un anumit mod de a imagina lucrurile, care se recunoaşte din felul în care descrierea este tributară oarecum gândirii lumeşti şi imaginilor care nu se pot despărţi de realitatea pământească. Însă există şi amănunte care dovedesc aprofundarea de către poet a lecturilor ortodoxe şi inspiraţia lui din acestea.

2. M-am trezit deodată într-un codru verde ca smaragdul, în care stâncile erau de smirnă şi izvoarele de ape vergine [ape foarte curate, netulburate – n.n.] şi sfinte. Printre arbori cântau privighetori cu glasuri de înger, prin cărări rătăceau umbre [se plimbau suflete, duhuri – n.n.] diafane şi fericite şi se pierdeau prin verdura întunecată a dumbrăvilor sfinte. În depărtare vedeam o dumbravă de aur care cu freamătul frunzelor sale cânta o melodie molatecă şi lină ca aceea a undelor adormite. Între toate umbrele sfinte şi albe, numai eu aveam corp…

Rătăcii ce rătăcii prin pădure, până dedei de un râu cu undele de argint, în mijlocul râului o insulă încongiurată de ape – cu păduri şi grădini din a căror mijloc se rădică la ceruri o Biserică naltă cu cupole rotunde – toată de aur gravat, ce strălucea astfel, căci soarele cerului curat se oglindea în cupola cea mare a Bisericei. La ţărm era o barcă de aur… Eu mă suii într-însa şi, spărgând cu lopeţile undele de argint ale râului, ajunsei la malul insulei. Aicea totul tăcea, nu cântau păsări, nimica; numai din Biserică s-auzea un cântec încet, trist, mormântar, ca bocetul ce înăduşit lângă patul muribundului. Intrai, prin portalele de aur ale Bisericei, înăuntru.

Pe jos, marmură albă ca laptele, pe sus, arcadele nalte de aur, stâlpii de aur… iconostasul cu icoane nalte şi palide de sfinţi şi îngeri de-o frumuseţe suprapământească, ce păreau suflate pe pânze de argint – în altar, o masă de marmură cu Sfintele Taine… În Biserică nu era nimeni jos, ci numai sus în cor cântau călugăriţe cântece de mort… Când dintr-o uşă văzui intrând cu lumânări de ceară albă-n mână chipuri palide cu vălul lung, alb, ce acoperea şi capul …, etc.

Visul se vroia profetic, anunţând moartea lui Poesis.

3. Într-adevăr că muntele pe care dormeam mi se păru una din acele grădini pandante ale Semiramidei, grădini a cărei traptă de sus unită cu cerul răsfăţa în lumina cea etern neturburată a soarelui, un Eden frumos cu largi alee de palmiferi, cu cărări acoperite cu nicip alb, cu avulsuri de raze lungi şi diamantice, cu stânci zdrobite de smirnă, […] de dulceţile şi mirosul ambrei. (…) Cerul era senin ca o boltă de smarand.. (…)

Dar deodată păru că lumea se-nsenină, că gaura în cer începe a deveni din ce în ce mai mare şi mai largă, încât prin ea se vedea asupra boltei albastre ce îmbrăţişează pământul, o altă boltă cu mult mai naltă, cu mult mai largă, însă de-aur curat şi limpede ca lumina cea galbenă a soarelui, astfel încât întreaga acea boltă părea un soare mare, care îmbrăţişa o lume, lumea deasupra cerului. Aerul tot era de lumină de aur – totul era lumină de aur, amestecat cu geamătul lin şi curat al arpelor de argint în mâinile unor îngeri ce pluteau în haine de argint, cu aripi lungi, albe, strălucite prin întinsul acel imperiu de aur [o Împărăţie a Luminii şi a aurului haric – n.n.].

Printre îngeri, Toma o vede pe Maria „divinizată, schimbată la faţă” – adică îndumnezeită, transfigurată, ca un suflet sfânt în Împărăţia lui Dumnezeu – „mie însă mi se părea că e geniul martirei naţiuni româneşti, geniu palid şi plâns, a cărui singură speranţă e Dumnezeu, a cărui singură tărie: cerul.”

Foarte interesant este faptul că în acest al treilea şi cel din urmă vis, se deschide un cer în altul, se trece dintr-un cer în altul şi mai înalt şi mai frumos, ca în extazele duhovniceşti ale Sfinţilor.

În plus, câteva versuri introduse, la un moment dat, de Eminescu în acest roman, leagă extazul de priveghere, de nevoinţă, conform cu tradiţia ortodoxă: Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze / Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază …

Drd. Psa. Gianina Picioruş.

Did you like this? Share it: