Ochii de carne ai iubirii

vaza.png

Idei în dialog , nr. 2 / februarie 2007

H.-R. Patapievici

Teorii si reverii foarte la moda azi au facut din Maria Magdalena o figura centrala a unui soi de contra-crestinism si underground si cu staif, în care îsi traiesc o noua tinerete cele mai stranii fundaturi ale esoterismelor pozitiviste din secolul al XIX-lea. Contra-traditia exalta azi în Maria Magdalena recipientul material al sîngelui lui Hristos, adica materia care a devenit divina prin împreunare carnala. Ceea ce place aici este ideea de materie, cuplata cu ideea de sexualitate.

Potentialul subversiv al acestui manunchi ideologic este evident: asa cum traditiei Bisericii îi este opusa contra-traditia Sîngelui Regal persecutat si pus sub obroc de catre aceasta, Maria Magdalena îi este opusa si substituita teologic Fecioarei Maria, în chipul în care divinitatea transmisa prin acuplare si adusa pe lume prin nastere normala este opusa divinitatii transmise prin Sfîntul Duh si aduse pe lume prin nastere imaculata. Din materia crestinismului oficial,  s-a croit cu foarfece esoterice si cusaturi pozitiviste un contra-crestinism pe gustul majoritatilor recente de azi, formate din oameni care cred numai în materie, explica orice prin stiinta, rezolva totul prin tehnologie si vad în sex singurul mister veritabil al lumii. Acesta este nucleul numeroaselor lucrari de tip Codul lui Da Vinci.

Sa vedem ce spune traditia devotiunii populare despre Maria Magdalena. Asemanarile cu anumite elemente din contra-traditia mentionata mai sus fac toata diferenta. Astfel, îi gasim Mariei Magdalena la Jacobus de Voragine (1228-1298), în extrem de populara Legenda aurea, un foarte frumos portret, în care accentul cade pe afectiunea cu totul speciala pe care i-a purtat-o Iisus. O istorieta apocrifa, reluata de hagiograf, ne spune ca Maria Magdalena era logodita cu Ioan Evanghelistul. Cei doi se pregateau sa se casatoreasca, cînd Iisus l-a chemat la el pe Ioan. Unii spun ca intimitatea mai mare în care Iisus l-a primit pe Ioan era, în fond, recompensa pentru smulgerea din bratele iubitei.

Cît despre Maria, dupa dezertarea logodnicului, aceasta s-a abandonat unei vieti de placeri dezordonate. Cum însa nu era convenabil ca vocatia celui mai iubit discipol sa se întemeieze pe condamnarea celei pe care acesta a iubit-o, Iisus s-a decis sa-i acorde Mariei Magdalena mila sa, convertind-o la penitenta. Smulgînd-o placerii simturilor, ne spune traditia, Iisus a coplesit-o pe Maria cu nenumarate bucurii spirituale, cu acel tip de bucurii care pot fi gasite numai în iubirea lui Dumnezeu. Avem aici, ca sa ne exprimam frust, un sir de trocuri: Ioan pierde iubirea Mariei, cîstiga iubirea lui Iisus; Maria pierde casatoria, îmbratiseaza dezordinea simturilor; Iisus rascumpara casatoria (ratata) printr-o convertire (reusita); Mariei i se iau placerile simturilor, i se dau în schimb bucuriile spiritului.

E un lucru în iubirea Mariei Magdalena fata de Iisus care frapeaza pe orice cititor care are o idee conventionala (si deci falsa) despre crestinism, Evul Mediu si asceza – accentul delicat carnal.

Perceptia comuna spune ca accentul carnal trivializeaza iubirea, care din acest motiv nu mai poate fi divina: divinul si carnalul ar fi în ireductibila opozitie, asa cum Diavolul este prin definitie contradictoriul lui Dumnezeu.

 Pe acest divort simplist s-a edificat toata posteritatea puritana, care a scos carnea dintre epifaniile iubirii divine – ca si cum, în Iisus, divinul si carnea nu s-ar fi unit într-o singura persoana. Ei bine, uitarea acestei uniri ipostatice sta la originea teologica a gustului de azi pentru o Maria Magdalena care trebuie sa se acupleze cu Iisus pentru a transmite sîngele divin mai departe în istorie.

Or, spre deosebire de Codul lui Da Vinci, Legenda aurita nici nu separa carnalitatea de divinitate, nici nu confunda iubirea divina cu actul carnal. Aici sta marea finete a crestinismului – în discernamîntul care stie sa nu dezbine opusele si pricepe cum sa nu confunde unitele (dupa modelul dublei naturi si unitatii lui Hristos).

Într-adevar, cînd e vorba de om, profunzimea implica întreaga fiinta. Nefiind doar spirit, omul nu poate fi profund fara mobilizarea trupului. Tot asa cum faptura creata nu poate accede la fiinta decît prin intermediul unei posesii, sentimentele omului nu pot fi profunde fara concursul carnii. Desi sunt aprinse prin suflet, profunzimile pasiunii se consuma cu trupul. De aceea nu exista martiri doar cu sufletul: ca sa fii martir, trebuie sa marturisesti cu carnea.

Potrivit Legendei aurite, mostenirea acelei pasiuni trupesti care îi adusese Mariei Magdalena o reputatie nefasta înainte de convertire îi permite acum sa iubeasca spiritual cu o demnitate just observata de Iisus si, ni se spune, recompensata în consecinta.

Iata, dupa Jacobus de Voragine, darurile acordate de Iisus Mariei din Magdala.

A izgonit din ea sapte diavoli; a facut din ea prietena sa de electiune; i-a fost oaspete constant si s-a lasat întretinut de ea; a aparat-o fata de oricine în orice situatie: a disculpat-o fata de acel fariseu care a numit-o nerusinata, fata de sora ei Marta, care o facea lenesa, si fata de Iuda, care a numit-o risipitoare; vazînd-o plîngînd, nu si-a putut nici el retine lacrimile; datorita Mariei, careia îi era frate, îl învie Iisus pe Lazar; datorita Mariei, insista Jacobus de Voragine, i-a vindecat Iisus Martei scurgerea de sînge care o secatuia de sapte ani; Maria si nu alta femeie i-a spalat lui Iisus picioarele cu lacrimile si cu parul ei; Maria este prezenta în fiecare moment al calvarului si ea este cea care ramîne lînga mormînt cînd discipolii se retrag; ei anume i se arata întîia data Iisus, dupa Înviere.

Prin Maria Magdalena, Evanghelia ne sugereaza ca simturile, despre care Aristotel spunea ca produc în mod natural placere, nu sunt de lepadat si ca îsi au sfintenia lor, care nu e deloc neglijabila.

Sa ne amintim ca nu printr-un act al simturilor au cazut primii oameni, ci printr-un act de curiozitate intelectuala: nu abandon în voluptate, ci abandon în curiozitate. Curiozitatea este o forma nesatioasa de cunoastere, o epistemologie gurmanda si, fata de proprietatea investigatiei, plasata excentric.

Ca si bîrfa, care este înmuierea limbii în sîngele aproapelui, curiozitatea este un soi de acedie a cunoasterii. Nu placerea oferita de simturi i-a pierdut pe primii oameni, ci placerea bagareata si lipsita de castitate a curiozitaii.

Faptul ca prima faptura care s-a facut demna de a primi în simturile ei realitatea coplesitoare a Învierii a fost o femeie, si anume una care a stiut sa iubeasca fierbinte cu ambele iubiri, este un lucru adesea subliniat de scriitorii medievali. Este ca si cum cine nu a cunoscut placerea nu doar ca nu o poate la rîndul sau darui, dar nu poate împartasi nici gratia, în care consuna foarte potrivit farmecul si harul. Jacobus de Voragine o spune foarte nimerit: „Nu e deloc de mirare ca anume gura care a stiut sa sarute cu atîta pietate si tandrete picioarele Mîntuitorului a fost aceea care a pastrat cel mai bine si celelalte miresme ale cuvîntului lui Dumnezeu”. Tandretea te face apt sa retii nu doar continutul cuvintelor, ci îti face accesibila aura de farmec a gurii care le rosteste.

În mod secret, cea mai fierbinte rugaciune e sarutul; caci buzele care saruta sunt portile care unesc si despart nu numai cele patru continente ale fetei, ci si cuvîntul care se aude de cuvîntul care e mîncat, cuminecat si asimilat.

Medievalul stia ca punerea în comun a carnalitatilor perceptiei nu implica în mod necesar acuplarea (cum cred modernii): el le putea concepe comuniunea fara a le ceda confundarea.

Elogiul esential al carnii, la medieval, avea, cum se vede din relatarea lui Jacobus de Voragine, urmatoarele limite. – Stralucitor si inobiectabil nu este divinul decît întrupat. Trebuie carnea, altfel totul e mort. Iubirea nu este pentru eunuci, iar frigiditatea trupului descalifica încercarea spiritului captiv de a se înalta pe scara aruncata inutil spre cer de resentimentele pe care le lasa în suflet, ca niste stigmate lipsite de har, lipsa placerii.

Numai cine cunoaste spiritualul prin plenitudinea carnii are acces la misterul orbitor al iubirii; – iubirea, cel mai esential vestigiu al Întruparii si singurul instrument de cunoastere ramas, prin gratia lui Iisus, nedescentrat de Cadere.

Calitatea de a fi iubit cu intensitate si de a fi fost iubita la rîndul ei îi confera Mariei Magdalena privilegiul rar de a auzi cu urechile trupului corurile celeste. Jacobus de Voragine insista în doua rînduri, ca sa pricepem bine diferenta, ca Maria Magdalena nu cu urechile mintii, ci cu urechile trupului a auzit corurile ceresti. Aici sta tot miezul, îmi vine sa spun: altminteri, Hristos s-ar fi putut si ne-ar fi putut si pe noi scuti de gravitatile stînjenitoare ale trupului.

Sa nu uitam nici faptul ca, în ordinea misticii, extazele concrete sunt superioare celor abstracte. Între stigmatele primite de carnea lui Francisc din Assisi si fapturile de lumina care au impresionat simturile lui Ignatiu de Loyola este o diferenta. Primul are vocatia de a se ridica, stergîndu-se, celalalt, pornind chiar de la textul lui Jacobus de Voragine, care îl provoaca, are ambitia de a-i egala pe sfinti, afirmîndu-se. Daca inima iubirii este jertfa, trupul ei este carnea care va învia. Dar pentru ca toate acestea sa mai aiba un sens, trebuie sa reînvatam sa nu confundam, distingînd unde trebuie unit si unind unde trebuie distins. Recenta voga a mitului acuplarii Mariei Magdalena cu Iisus Hristos exprima pierderea acestei fineti a discernamîntului.

Articol tehnoredactat de Ana Maria Botnaru

Perspectiva de lucru în teologia ortodoxă: receptarea optimă a reactualizării credinţei

 crucea-domnului.jpg

Munca de cercetare duhovniceasco-ştiinţifică în Teologia ortodoxă, ca orice altă muncă vocaţională, de conştiinţă, trebuie să aibă geniul sintezei şi al echilibrului. Cercetarea unei anume problematici  trebuie să includă deopotrivă cunoaşterea părţilor dar şi includerea părţilor într-un întreg, pentru ca aceasta să dea o direcţie sigură celui care accesează munca noastră. Un subiect teologic  care se vrea analizat trebuie să se includă în solul Scripturii, al Tradiţiei şi al vieţii liturgice  şi canonice a Bisericii pentru ca să răspundă unor nevoi reale şi directe ale credinciosului ortodox.

Întoarcerea reală, la fiecare studiu şi carte pe care o scriem, la fundamentele credinţei ortodoxe e începutul adevăratei direcţii, singura de viitor, în teologia ortodoxă, după părerea noastră. Trebuie să reanalizăm textul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, cu smerenie şi atenţie, cu echilibru, să ne apropiem de ele duhovnicesco-filologic pentru a salva şi împărtăşi deopotrivă fragilitatea de gând a sfinţeniei dar şi noutatea perenă a problematicii vieţii ortodoxe. Trebuie să lăsăm comentariile adiacente în spate şi să accesăm direct sursele, direct textul Scripturii, direct pe Sfinţii noştri, direct textul Sfintelor Canoane, să privim duhovnicesco-teologic Sfintele Icoane şi să ne întâlnim în mod real cu Sfinţii, pentru ca să fim iradiaţi de prospeţimea mereu nouă dar identică în conţinut a Bisericii Ortodoxe.

Trebuie să ne înnodăm, la nivel adânc interior, relaţia noastră cu Tradiţia Bisericii pentru ca să rezonăm cu ea, pentru ca să fim un ecou al ei în mod coerent. Trebuie să ne simţim venind de la Sfinţii Apostoli, să simţim cu gâlgâie în noi harul Treimii şi cum viaţa noastră trebuie să fie o noutate minunată, o noutate care să modifice conştiinţa celor din jur în mod tacit, pentru că ne simţim în mod real legaţi organic de şuvoiul de viaţă care vine din Domnul nostru şi străbate întreaga istorie a Bisericii până la noi.

Teologii academici sunt mereu admonestaţi, mai mult sau mai puţin serios, cu înţelegere a realităţii, din cauza faptului că nu sunt experimentatorii  direcţi ai credinţei şi că suplinesc, prin fraze pompoase, lipsa experienţei. Nu aş spune că poţi să te apropii de teologia ortodoxă, la nivel academic, fără o anume experienţă şi relaţie directă cu Dumnezeu. Însă, e drept, trebuie ca această experienţă să fie majoră, vizibilă, imensă, pentru ca să fie percepută de cât mai mulţi şi pentru ca ea să aibă credit.

Atunci când li se cere teologilor mai multă simţire şi experienţă alături de date de cercetare teologică, fără doar şi poate, cred că li se cere să aibă geniul de a îmbina erudiţia cu claritatea, de a îmbina greul cu uşorul într-o manieră adânc benefică pentru credincioşii de astăzi. Însă,  dacă nu putem face teologie fără spiritualitate, fără experienţa directă, tot la fel nu putem să rămânem la trăirea simplă a credinţei fără a o mărturisi, fără a o face proprie şi altora, pentru că adevărul se vrea spus tuturor.

Perspectiva de lucru pentru care  noi pledăm  în teologia ortodoxă şi pe care încercăm să o trăim este metoda duhovniceasco-ştiinţifică de lucru: adică orice lucru pe care îl scriem în domeniul teologiei, ca teologi, trebuie să aibă racordare cu experienţa noastră şi a Bisericii lui Dumnezeu.  Nu considerăm demers teologic propriu credinţei ortodoxe demersul teologic negaţionist, demersul revendicativ, demersul teologic demolator, care nu pune nimic în loc, ci considerăm că un teolog ortodox cu viaţă duhovnicească şi bun simţ trebuie să   se simtă înscris în Tradiţia Bisericii, să fie un trăitor viu şi fervent al Tradiţiei şi să îndrepte eventualele deformări sau răstălmăciri din mers, ca lucruri adiacente, şi nu ca lucruri de prim ordin.

Orice teolog ortodox, din orice secol, a fost atent cu un ochi la Părinţii anteriori şi cu un ochi la nevoile reale ale credincioşilor din vremea lui şi a răspuns exigenţelor vremii  lui cu exigenţele Tradiţiei Bisericii. Şi semnul că eşti în Tradiţie, că simţi viaţa Bisericii în tine şi că te simţi legat de Sfinţii şi teologii Bisericii anteriori ţie e că ai reverenţă, fiască supunere şi atenţie faţă de cei care te-au născut şi te nasc în via lui Dumnezeu, pentru veşnicie.

Raportarea la Scriptură, la Sfinţii Părinţi, la istoria Bisericii ecumenice, resimţită ca o respiraţie normală cred că e albia în care ne găsim adevărata perspectivă teologică.  Şi cartea teologică, care e scrisă cu intenţia de a da un sens sigur celor care ne citesc miroase la fel cu Tradiţia, miroase la fel cu aerul parfumat şi toţi se înclină în faţa ei. Numai că adevărata reactualizare a credinţei şi reîmprospătarea înţelegerii teologice nu trebuie să fie numai o năzuinţă zilnică a teologilor ci a întregii Biserici.

Limbajul reactualizat, transpunerea credinţei  Tradiţiei în limbajul şi mentalitatea contemporană e resimţit ca atare, ca o noutate de care avem nevoie, dacă odată cu noutatea transpunerii lingvistice vine şi verticalitatea vieţii teologului. Dar, ca să ne cunoaştem comoara Tradiţiei trebuie să ne cunoaştem şi teologii, să învăţăm să îi respectăm şi să le urmăm efortul de cercetare teologică printr-un efort de receptare din partea tuturor.

Noi credem că odată cu cunoaşterea vieţilor Sfinţilor şi a teologilor Bisericii trebuie să ne şi intimizăm cu ei prin rugăciune sau pomenire a lor, pentru ca să putem descifra, într-un mod real, scrierile lor. Şi ca toate să aibă sens, cred că trebuie să vă mărturisesc ceva propriu despre receptarea Tradiţiei din propria mea experienţă. Sunt uimit când văd că există credincioşi şi teologi ortodocşi şi eterodocşi care nu se bucură şi nu sunt entuziaşti de Scriptură, de Sfinţi, de monumentele Tradiţiei şi de semnificaţiile subtile ale slujbelor, rugăciunilor, arealului Bisericii. Nu mi-am pus niciodată problema să contest ceva din Scriptură, vreun Sfânt, ceva din ordinea Bisericii, ci, atunci când a existat ceva defectuos nu m-am poticnit de el ci am văzut întregul care salvează decât partea care te face extremist.

Nu putem face teologie ortodoxă sau nu putem să facem jurnalism ortodox maximalizând un defect, o eroare, un păcat, o inadvertenţă a cuiva din Biserică, pentru că atunci suntem captaţi de negaţionism şi nu mai vedem prezenţa lui  Dumnezeu în Biserică, nici perspectiva de îndreptare a situaţiei şi nici tainica legătură dintre fiecare dintre noi, în parte, şi Dumnezeu. Ca să fim proprii exprimării credinţei ortodoxe trebuie să mergem pe certitudinile Tradiţiei şi nu pe speculaţii dubioase, nu trebuie să folosim tonuri discriminative sau ofensatoare, nu trebuie să survolăm pe deasupra tematicii crezând că am intrat în substanţa ei şi nici să ignorăm propria noastră capacitate de asimilare a Tradiţiei.

Când un articol sau o carte dă dicteuri superioriste, când pune numai pete pe  anumite secvenţe istorice ale Bisericii sau când crede că a epuizat o problematică, face din credinţa ortodoxă un calapod prea mic pentru nevoile şi aspiraţiile noastre. Munca de cercetare duhovniceasco-ştiinţifică pentru care pledăm energic trebuie să îmbine viaţa de curăţie şi de sfinţenie cu acrivica muncă de cercetare şi cunoaştere a textelor şi a realităţilor pe care le dezbatem.

Trebuie să se simtă conştiinţa subtilă, avântul curat, raportarea realistă şi echidistantă la subiecte a teologului ortodox pentru ca el să fie îmbrăţişat de întreaga Biserică. Dacă eşti un mădular viu al Bisericii lui Hristos  şi scrii ca să mărturiseşti şi să aperi credinţa Bisericii de răstălmăciri atunci trebuie să emani frumuseţe, echilibru şi prospeţime şi să îmbii, instantaneu, la muncă susţinută şi nevoinţă teologică, pe cei care te aud sau te citesc. Însă, trebuie să scoatem frumuseţea Tradiţiei prin munca noastră directă pe organele vii, pe florile vii ale Tradiţiei, care sunt Scriptura, Vieţile Sfinţilor, cărţile Sfinţilor, şi tot ceea ce Biserica Ortodoxă are drept căi spre cunoaşterea directă a lui Dumnezeu.

Receptarea optimă a mărturisirii reactualizate a credinţei ortodoxe este o receptare a muncii şi a nevoinţei şi nu a imposturii teologice. Ajungem la inima celor care ne citesc sau ne ascultă pentru că suntem mărturisitorii smeriţi şi oneşti ai credinţei mântuitoare a Bisericii şi nu inventatori de crezuri subiectiviste, pe care nu le votează Tradiţia. De aceea a fi al Bisericii înseamnă să fii mereu nou prin aceea că ştii al cui eşti, cine eşti şi cine te precedă. Reactualizarea Tradiţiei e însăşi sursa noastră de viaţă, pentru că reactualizând modul de a fi al Sfinţilor, mergem, după harul lui Dumnezeu cu noi, spre aceeaşi ţintă, spre Hristos Atotţiitorul, Pantocratorul.

Într-o convorbire privată cu Profesorul nostru, cu îndrumătorul tezei noastre doctorale, cu Părintele Academician Dumitru Popescu, acesta mi-a spus la un moment dat: Ştiţi ce are Ortodoxia, ca viziune teologică, şi nu are nimeni?…Faptul că toată osatura teologică a ei se îndreaptă spre turlă, spre Pantocratorul Bisericii. Noi , dacă vedem pe Hristos ca ţintă a tuturor năzuinţelor noastre, ştim să ne păstrăm echilibrul, pentru că pilonii Bisericii şi ai teologiei ortodoxe au drept ţintă pe Hristos Pantocratorul, pe Cel care uneşte toate întru Sine.

Cred că paradigma aceasta teologică reprezintă raportarea ingenuă a Bisericii la viaţa Treimii şi la relaţia ei cu Hristos Domnul. Dacă nu pornim de la Dumnezeul treimic şi de la Hristos ca Creator, Mântuitor şi Judecător al lumii în teologia noastră şi nu aducem toate spre Dumnezeu, spre perspectiva relaţiei eterne cu Dumnezeu, avem o teologie derapantă, secularizată. Dacă vedem pe om fără Dumnezeu, dacă vedem lumea fără Dumnezeu şi fără om, dacă vedem sufletul în antagonism continuu cu trupul nostru, dacă singularizăm raportarea noastră la lume şi spunem că ne raportăm la cunoaştere numai cu mintea şi nu cu întreaga noastră fiinţă, dacă vedem rolul naţiunilor separat şi nu ca un întreg şi dacă vedem istoria ruptă de eshatologie suntem oameni ai extremelor.

Ca să fii receptat drept teolog ortodox trebuie să dai o direcţie sigură, realistă, smerită a vieţii omului din punct de vedere teologic şi spiritual, care să nu fie complexată de nimic şi de nimeni. Eşti complexat de ceva anume numai când nu ai fundamente sigure, când  nu  vrei să accepţi că creşterea în duhovnicie şi cunoaştere teologică şi naşterea omului în Hristos e o creştere organică şi nu în salturi disparate şi când nu ştii să accepţi , ca osmoza tuturor eforturile tale teologice să nască ceva sănătos în timp.

Personal am multă încredere în generaţiile noi de teologi ortodocşi şi cred că vom da lucruri esenţiale teologiei ecumenice dacă vom ştii să fim coerenţi în eforturi, să strângem rândurile între noi şi dacă ne vom integra, definitiv, asumat, deplin, în modul de viaţă divino-uman al Bisericii. Dacă vom lăsa pe Hristos Dumnezeu să ne conducă la Sine şi să ne unească cu Sine mereu nu ne va fi ruşine de viaţa noastră, pentru că ea este ascunsă în Hristos şi El ştie să ne facă lumini ale Bisericii atunci când e vremea potrivită. Numai că trebuie să îmbinăm asceza, citirea serioasă, studiul serios, traducerile serioase asupra monumentelor Bisericii cu modul de a simţi şi de a se exprima al oamenilor timpului nostru.

Pr. Dorin Picioruş

File audio de la „Creştin ortodox. ro”

  pana-de-scris.png

Acad. Virgil Candea – Traditie si desacralizare IPS Teodosie – Cuvant pastoral de Craciun IPS Teodosie – Conferinta – Pacat si virtute, minciuna sau adevar PS Calinic Argatu – Mentiuni istorice Slujba de punere a pietrei de temelie a noii Catedrale Patriarhale PS Vincentiu – Predica la Duminica a 30 a dupa Rusalii

Cristian Badilita – Conferinta de la Constanta Cuvant de invatatura despre Sf Paisie la Biserica Rusa Prof univ dr Ilie Badescu – lansarea cartii Stiinta si razboiul sfarsitului lumii Virgiliu Gheorghe – lansarea cartii Stiinta si razboiul sfarsitului lumii Cuvant despre talcul si intelesul postului

Cuvantarea PF Daniel la slujba de sfintire a bisericii Sfanta Vineri Sfanta Liturghie oficiata cu ocazia sfintirii bisericii Sfanta Vineri Slujba de sfintire a bisericii Sfanta Vineri Manastirea Radu Voda – Predica parintelui staret Nectarie Manastirea Radu Voda – Predica PS Varsanufie

Parintele Teofil – predica la hramul Schitului Darvari – 08.11.2007 Dan Puric – Prezentarea volumului in memoria lui Valeriu Gafencu Parintele Amfilohie Branza – Prezentarea volumului – Viata Parintelui Gheorghe Calciu, dupa marturiile sale si ale altora Parintele Moise de la Manastirea Oasa – coordonator

Pr. Dorin.