vaza.png

Idei în dialog , nr. 2 / februarie 2007

H.-R. Patapievici

Teorii si reverii foarte la moda azi au facut din Maria Magdalena o figura centrala a unui soi de contra-crestinism si underground si cu staif, în care îsi traiesc o noua tinerete cele mai stranii fundaturi ale esoterismelor pozitiviste din secolul al XIX-lea. Contra-traditia exalta azi în Maria Magdalena recipientul material al sîngelui lui Hristos, adica materia care a devenit divina prin împreunare carnala. Ceea ce place aici este ideea de materie, cuplata cu ideea de sexualitate.

Potentialul subversiv al acestui manunchi ideologic este evident: asa cum traditiei Bisericii îi este opusa contra-traditia Sîngelui Regal persecutat si pus sub obroc de catre aceasta, Maria Magdalena îi este opusa si substituita teologic Fecioarei Maria, în chipul în care divinitatea transmisa prin acuplare si adusa pe lume prin nastere normala este opusa divinitatii transmise prin Sfîntul Duh si aduse pe lume prin nastere imaculata. Din materia crestinismului oficial,  s-a croit cu foarfece esoterice si cusaturi pozitiviste un contra-crestinism pe gustul majoritatilor recente de azi, formate din oameni care cred numai în materie, explica orice prin stiinta, rezolva totul prin tehnologie si vad în sex singurul mister veritabil al lumii. Acesta este nucleul numeroaselor lucrari de tip Codul lui Da Vinci.

Sa vedem ce spune traditia devotiunii populare despre Maria Magdalena. Asemanarile cu anumite elemente din contra-traditia mentionata mai sus fac toata diferenta. Astfel, îi gasim Mariei Magdalena la Jacobus de Voragine (1228-1298), în extrem de populara Legenda aurea, un foarte frumos portret, în care accentul cade pe afectiunea cu totul speciala pe care i-a purtat-o Iisus. O istorieta apocrifa, reluata de hagiograf, ne spune ca Maria Magdalena era logodita cu Ioan Evanghelistul. Cei doi se pregateau sa se casatoreasca, cînd Iisus l-a chemat la el pe Ioan. Unii spun ca intimitatea mai mare în care Iisus l-a primit pe Ioan era, în fond, recompensa pentru smulgerea din bratele iubitei.

Cît despre Maria, dupa dezertarea logodnicului, aceasta s-a abandonat unei vieti de placeri dezordonate. Cum însa nu era convenabil ca vocatia celui mai iubit discipol sa se întemeieze pe condamnarea celei pe care acesta a iubit-o, Iisus s-a decis sa-i acorde Mariei Magdalena mila sa, convertind-o la penitenta. Smulgînd-o placerii simturilor, ne spune traditia, Iisus a coplesit-o pe Maria cu nenumarate bucurii spirituale, cu acel tip de bucurii care pot fi gasite numai în iubirea lui Dumnezeu. Avem aici, ca sa ne exprimam frust, un sir de trocuri: Ioan pierde iubirea Mariei, cîstiga iubirea lui Iisus; Maria pierde casatoria, îmbratiseaza dezordinea simturilor; Iisus rascumpara casatoria (ratata) printr-o convertire (reusita); Mariei i se iau placerile simturilor, i se dau în schimb bucuriile spiritului.

E un lucru în iubirea Mariei Magdalena fata de Iisus care frapeaza pe orice cititor care are o idee conventionala (si deci falsa) despre crestinism, Evul Mediu si asceza – accentul delicat carnal.

Perceptia comuna spune ca accentul carnal trivializeaza iubirea, care din acest motiv nu mai poate fi divina: divinul si carnalul ar fi în ireductibila opozitie, asa cum Diavolul este prin definitie contradictoriul lui Dumnezeu.

 Pe acest divort simplist s-a edificat toata posteritatea puritana, care a scos carnea dintre epifaniile iubirii divine – ca si cum, în Iisus, divinul si carnea nu s-ar fi unit într-o singura persoana. Ei bine, uitarea acestei uniri ipostatice sta la originea teologica a gustului de azi pentru o Maria Magdalena care trebuie sa se acupleze cu Iisus pentru a transmite sîngele divin mai departe în istorie.

Or, spre deosebire de Codul lui Da Vinci, Legenda aurita nici nu separa carnalitatea de divinitate, nici nu confunda iubirea divina cu actul carnal. Aici sta marea finete a crestinismului – în discernamîntul care stie sa nu dezbine opusele si pricepe cum sa nu confunde unitele (dupa modelul dublei naturi si unitatii lui Hristos).

Într-adevar, cînd e vorba de om, profunzimea implica întreaga fiinta. Nefiind doar spirit, omul nu poate fi profund fara mobilizarea trupului. Tot asa cum faptura creata nu poate accede la fiinta decît prin intermediul unei posesii, sentimentele omului nu pot fi profunde fara concursul carnii. Desi sunt aprinse prin suflet, profunzimile pasiunii se consuma cu trupul. De aceea nu exista martiri doar cu sufletul: ca sa fii martir, trebuie sa marturisesti cu carnea.

Potrivit Legendei aurite, mostenirea acelei pasiuni trupesti care îi adusese Mariei Magdalena o reputatie nefasta înainte de convertire îi permite acum sa iubeasca spiritual cu o demnitate just observata de Iisus si, ni se spune, recompensata în consecinta.

Iata, dupa Jacobus de Voragine, darurile acordate de Iisus Mariei din Magdala.

A izgonit din ea sapte diavoli; a facut din ea prietena sa de electiune; i-a fost oaspete constant si s-a lasat întretinut de ea; a aparat-o fata de oricine în orice situatie: a disculpat-o fata de acel fariseu care a numit-o nerusinata, fata de sora ei Marta, care o facea lenesa, si fata de Iuda, care a numit-o risipitoare; vazînd-o plîngînd, nu si-a putut nici el retine lacrimile; datorita Mariei, careia îi era frate, îl învie Iisus pe Lazar; datorita Mariei, insista Jacobus de Voragine, i-a vindecat Iisus Martei scurgerea de sînge care o secatuia de sapte ani; Maria si nu alta femeie i-a spalat lui Iisus picioarele cu lacrimile si cu parul ei; Maria este prezenta în fiecare moment al calvarului si ea este cea care ramîne lînga mormînt cînd discipolii se retrag; ei anume i se arata întîia data Iisus, dupa Înviere.

Prin Maria Magdalena, Evanghelia ne sugereaza ca simturile, despre care Aristotel spunea ca produc în mod natural placere, nu sunt de lepadat si ca îsi au sfintenia lor, care nu e deloc neglijabila.

Sa ne amintim ca nu printr-un act al simturilor au cazut primii oameni, ci printr-un act de curiozitate intelectuala: nu abandon în voluptate, ci abandon în curiozitate. Curiozitatea este o forma nesatioasa de cunoastere, o epistemologie gurmanda si, fata de proprietatea investigatiei, plasata excentric.

Ca si bîrfa, care este înmuierea limbii în sîngele aproapelui, curiozitatea este un soi de acedie a cunoasterii. Nu placerea oferita de simturi i-a pierdut pe primii oameni, ci placerea bagareata si lipsita de castitate a curiozitaii.

Faptul ca prima faptura care s-a facut demna de a primi în simturile ei realitatea coplesitoare a Învierii a fost o femeie, si anume una care a stiut sa iubeasca fierbinte cu ambele iubiri, este un lucru adesea subliniat de scriitorii medievali. Este ca si cum cine nu a cunoscut placerea nu doar ca nu o poate la rîndul sau darui, dar nu poate împartasi nici gratia, în care consuna foarte potrivit farmecul si harul. Jacobus de Voragine o spune foarte nimerit: „Nu e deloc de mirare ca anume gura care a stiut sa sarute cu atîta pietate si tandrete picioarele Mîntuitorului a fost aceea care a pastrat cel mai bine si celelalte miresme ale cuvîntului lui Dumnezeu”. Tandretea te face apt sa retii nu doar continutul cuvintelor, ci îti face accesibila aura de farmec a gurii care le rosteste.

În mod secret, cea mai fierbinte rugaciune e sarutul; caci buzele care saruta sunt portile care unesc si despart nu numai cele patru continente ale fetei, ci si cuvîntul care se aude de cuvîntul care e mîncat, cuminecat si asimilat.

Medievalul stia ca punerea în comun a carnalitatilor perceptiei nu implica în mod necesar acuplarea (cum cred modernii): el le putea concepe comuniunea fara a le ceda confundarea.

Elogiul esential al carnii, la medieval, avea, cum se vede din relatarea lui Jacobus de Voragine, urmatoarele limite. – Stralucitor si inobiectabil nu este divinul decît întrupat. Trebuie carnea, altfel totul e mort. Iubirea nu este pentru eunuci, iar frigiditatea trupului descalifica încercarea spiritului captiv de a se înalta pe scara aruncata inutil spre cer de resentimentele pe care le lasa în suflet, ca niste stigmate lipsite de har, lipsa placerii.

Numai cine cunoaste spiritualul prin plenitudinea carnii are acces la misterul orbitor al iubirii; – iubirea, cel mai esential vestigiu al Întruparii si singurul instrument de cunoastere ramas, prin gratia lui Iisus, nedescentrat de Cadere.

Calitatea de a fi iubit cu intensitate si de a fi fost iubita la rîndul ei îi confera Mariei Magdalena privilegiul rar de a auzi cu urechile trupului corurile celeste. Jacobus de Voragine insista în doua rînduri, ca sa pricepem bine diferenta, ca Maria Magdalena nu cu urechile mintii, ci cu urechile trupului a auzit corurile ceresti. Aici sta tot miezul, îmi vine sa spun: altminteri, Hristos s-ar fi putut si ne-ar fi putut si pe noi scuti de gravitatile stînjenitoare ale trupului.

Sa nu uitam nici faptul ca, în ordinea misticii, extazele concrete sunt superioare celor abstracte. Între stigmatele primite de carnea lui Francisc din Assisi si fapturile de lumina care au impresionat simturile lui Ignatiu de Loyola este o diferenta. Primul are vocatia de a se ridica, stergîndu-se, celalalt, pornind chiar de la textul lui Jacobus de Voragine, care îl provoaca, are ambitia de a-i egala pe sfinti, afirmîndu-se. Daca inima iubirii este jertfa, trupul ei este carnea care va învia. Dar pentru ca toate acestea sa mai aiba un sens, trebuie sa reînvatam sa nu confundam, distingînd unde trebuie unit si unind unde trebuie distins. Recenta voga a mitului acuplarii Mariei Magdalena cu Iisus Hristos exprima pierderea acestei fineti a discernamîntului.

Articol tehnoredactat de Ana Maria Botnaru

Did you like this? Share it: