crucea-domnului.jpg

Munca de cercetare duhovniceasco-ştiinţifică în Teologia ortodoxă, ca orice altă muncă vocaţională, de conştiinţă, trebuie să aibă geniul sintezei şi al echilibrului. Cercetarea unei anume problematici  trebuie să includă deopotrivă cunoaşterea părţilor dar şi includerea părţilor într-un întreg, pentru ca aceasta să dea o direcţie sigură celui care accesează munca noastră. Un subiect teologic  care se vrea analizat trebuie să se includă în solul Scripturii, al Tradiţiei şi al vieţii liturgice  şi canonice a Bisericii pentru ca să răspundă unor nevoi reale şi directe ale credinciosului ortodox.

Întoarcerea reală, la fiecare studiu şi carte pe care o scriem, la fundamentele credinţei ortodoxe e începutul adevăratei direcţii, singura de viitor, în teologia ortodoxă, după părerea noastră. Trebuie să reanalizăm textul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, cu smerenie şi atenţie, cu echilibru, să ne apropiem de ele duhovnicesco-filologic pentru a salva şi împărtăşi deopotrivă fragilitatea de gând a sfinţeniei dar şi noutatea perenă a problematicii vieţii ortodoxe. Trebuie să lăsăm comentariile adiacente în spate şi să accesăm direct sursele, direct textul Scripturii, direct pe Sfinţii noştri, direct textul Sfintelor Canoane, să privim duhovnicesco-teologic Sfintele Icoane şi să ne întâlnim în mod real cu Sfinţii, pentru ca să fim iradiaţi de prospeţimea mereu nouă dar identică în conţinut a Bisericii Ortodoxe.

Trebuie să ne înnodăm, la nivel adânc interior, relaţia noastră cu Tradiţia Bisericii pentru ca să rezonăm cu ea, pentru ca să fim un ecou al ei în mod coerent. Trebuie să ne simţim venind de la Sfinţii Apostoli, să simţim cu gâlgâie în noi harul Treimii şi cum viaţa noastră trebuie să fie o noutate minunată, o noutate care să modifice conştiinţa celor din jur în mod tacit, pentru că ne simţim în mod real legaţi organic de şuvoiul de viaţă care vine din Domnul nostru şi străbate întreaga istorie a Bisericii până la noi.

Teologii academici sunt mereu admonestaţi, mai mult sau mai puţin serios, cu înţelegere a realităţii, din cauza faptului că nu sunt experimentatorii  direcţi ai credinţei şi că suplinesc, prin fraze pompoase, lipsa experienţei. Nu aş spune că poţi să te apropii de teologia ortodoxă, la nivel academic, fără o anume experienţă şi relaţie directă cu Dumnezeu. Însă, e drept, trebuie ca această experienţă să fie majoră, vizibilă, imensă, pentru ca să fie percepută de cât mai mulţi şi pentru ca ea să aibă credit.

Atunci când li se cere teologilor mai multă simţire şi experienţă alături de date de cercetare teologică, fără doar şi poate, cred că li se cere să aibă geniul de a îmbina erudiţia cu claritatea, de a îmbina greul cu uşorul într-o manieră adânc benefică pentru credincioşii de astăzi. Însă,  dacă nu putem face teologie fără spiritualitate, fără experienţa directă, tot la fel nu putem să rămânem la trăirea simplă a credinţei fără a o mărturisi, fără a o face proprie şi altora, pentru că adevărul se vrea spus tuturor.

Perspectiva de lucru pentru care  noi pledăm  în teologia ortodoxă şi pe care încercăm să o trăim este metoda duhovniceasco-ştiinţifică de lucru: adică orice lucru pe care îl scriem în domeniul teologiei, ca teologi, trebuie să aibă racordare cu experienţa noastră şi a Bisericii lui Dumnezeu.  Nu considerăm demers teologic propriu credinţei ortodoxe demersul teologic negaţionist, demersul revendicativ, demersul teologic demolator, care nu pune nimic în loc, ci considerăm că un teolog ortodox cu viaţă duhovnicească şi bun simţ trebuie să   se simtă înscris în Tradiţia Bisericii, să fie un trăitor viu şi fervent al Tradiţiei şi să îndrepte eventualele deformări sau răstălmăciri din mers, ca lucruri adiacente, şi nu ca lucruri de prim ordin.

Orice teolog ortodox, din orice secol, a fost atent cu un ochi la Părinţii anteriori şi cu un ochi la nevoile reale ale credincioşilor din vremea lui şi a răspuns exigenţelor vremii  lui cu exigenţele Tradiţiei Bisericii. Şi semnul că eşti în Tradiţie, că simţi viaţa Bisericii în tine şi că te simţi legat de Sfinţii şi teologii Bisericii anteriori ţie e că ai reverenţă, fiască supunere şi atenţie faţă de cei care te-au născut şi te nasc în via lui Dumnezeu, pentru veşnicie.

Raportarea la Scriptură, la Sfinţii Părinţi, la istoria Bisericii ecumenice, resimţită ca o respiraţie normală cred că e albia în care ne găsim adevărata perspectivă teologică.  Şi cartea teologică, care e scrisă cu intenţia de a da un sens sigur celor care ne citesc miroase la fel cu Tradiţia, miroase la fel cu aerul parfumat şi toţi se înclină în faţa ei. Numai că adevărata reactualizare a credinţei şi reîmprospătarea înţelegerii teologice nu trebuie să fie numai o năzuinţă zilnică a teologilor ci a întregii Biserici.

Limbajul reactualizat, transpunerea credinţei  Tradiţiei în limbajul şi mentalitatea contemporană e resimţit ca atare, ca o noutate de care avem nevoie, dacă odată cu noutatea transpunerii lingvistice vine şi verticalitatea vieţii teologului. Dar, ca să ne cunoaştem comoara Tradiţiei trebuie să ne cunoaştem şi teologii, să învăţăm să îi respectăm şi să le urmăm efortul de cercetare teologică printr-un efort de receptare din partea tuturor.

Noi credem că odată cu cunoaşterea vieţilor Sfinţilor şi a teologilor Bisericii trebuie să ne şi intimizăm cu ei prin rugăciune sau pomenire a lor, pentru ca să putem descifra, într-un mod real, scrierile lor. Şi ca toate să aibă sens, cred că trebuie să vă mărturisesc ceva propriu despre receptarea Tradiţiei din propria mea experienţă. Sunt uimit când văd că există credincioşi şi teologi ortodocşi şi eterodocşi care nu se bucură şi nu sunt entuziaşti de Scriptură, de Sfinţi, de monumentele Tradiţiei şi de semnificaţiile subtile ale slujbelor, rugăciunilor, arealului Bisericii. Nu mi-am pus niciodată problema să contest ceva din Scriptură, vreun Sfânt, ceva din ordinea Bisericii, ci, atunci când a existat ceva defectuos nu m-am poticnit de el ci am văzut întregul care salvează decât partea care te face extremist.

Nu putem face teologie ortodoxă sau nu putem să facem jurnalism ortodox maximalizând un defect, o eroare, un păcat, o inadvertenţă a cuiva din Biserică, pentru că atunci suntem captaţi de negaţionism şi nu mai vedem prezenţa lui  Dumnezeu în Biserică, nici perspectiva de îndreptare a situaţiei şi nici tainica legătură dintre fiecare dintre noi, în parte, şi Dumnezeu. Ca să fim proprii exprimării credinţei ortodoxe trebuie să mergem pe certitudinile Tradiţiei şi nu pe speculaţii dubioase, nu trebuie să folosim tonuri discriminative sau ofensatoare, nu trebuie să survolăm pe deasupra tematicii crezând că am intrat în substanţa ei şi nici să ignorăm propria noastră capacitate de asimilare a Tradiţiei.

Când un articol sau o carte dă dicteuri superioriste, când pune numai pete pe  anumite secvenţe istorice ale Bisericii sau când crede că a epuizat o problematică, face din credinţa ortodoxă un calapod prea mic pentru nevoile şi aspiraţiile noastre. Munca de cercetare duhovniceasco-ştiinţifică pentru care pledăm energic trebuie să îmbine viaţa de curăţie şi de sfinţenie cu acrivica muncă de cercetare şi cunoaştere a textelor şi a realităţilor pe care le dezbatem.

Trebuie să se simtă conştiinţa subtilă, avântul curat, raportarea realistă şi echidistantă la subiecte a teologului ortodox pentru ca el să fie îmbrăţişat de întreaga Biserică. Dacă eşti un mădular viu al Bisericii lui Hristos  şi scrii ca să mărturiseşti şi să aperi credinţa Bisericii de răstălmăciri atunci trebuie să emani frumuseţe, echilibru şi prospeţime şi să îmbii, instantaneu, la muncă susţinută şi nevoinţă teologică, pe cei care te aud sau te citesc. Însă, trebuie să scoatem frumuseţea Tradiţiei prin munca noastră directă pe organele vii, pe florile vii ale Tradiţiei, care sunt Scriptura, Vieţile Sfinţilor, cărţile Sfinţilor, şi tot ceea ce Biserica Ortodoxă are drept căi spre cunoaşterea directă a lui Dumnezeu.

Receptarea optimă a mărturisirii reactualizate a credinţei ortodoxe este o receptare a muncii şi a nevoinţei şi nu a imposturii teologice. Ajungem la inima celor care ne citesc sau ne ascultă pentru că suntem mărturisitorii smeriţi şi oneşti ai credinţei mântuitoare a Bisericii şi nu inventatori de crezuri subiectiviste, pe care nu le votează Tradiţia. De aceea a fi al Bisericii înseamnă să fii mereu nou prin aceea că ştii al cui eşti, cine eşti şi cine te precedă. Reactualizarea Tradiţiei e însăşi sursa noastră de viaţă, pentru că reactualizând modul de a fi al Sfinţilor, mergem, după harul lui Dumnezeu cu noi, spre aceeaşi ţintă, spre Hristos Atotţiitorul, Pantocratorul.

Într-o convorbire privată cu Profesorul nostru, cu îndrumătorul tezei noastre doctorale, cu Părintele Academician Dumitru Popescu, acesta mi-a spus la un moment dat: Ştiţi ce are Ortodoxia, ca viziune teologică, şi nu are nimeni?…Faptul că toată osatura teologică a ei se îndreaptă spre turlă, spre Pantocratorul Bisericii. Noi , dacă vedem pe Hristos ca ţintă a tuturor năzuinţelor noastre, ştim să ne păstrăm echilibrul, pentru că pilonii Bisericii şi ai teologiei ortodoxe au drept ţintă pe Hristos Pantocratorul, pe Cel care uneşte toate întru Sine.

Cred că paradigma aceasta teologică reprezintă raportarea ingenuă a Bisericii la viaţa Treimii şi la relaţia ei cu Hristos Domnul. Dacă nu pornim de la Dumnezeul treimic şi de la Hristos ca Creator, Mântuitor şi Judecător al lumii în teologia noastră şi nu aducem toate spre Dumnezeu, spre perspectiva relaţiei eterne cu Dumnezeu, avem o teologie derapantă, secularizată. Dacă vedem pe om fără Dumnezeu, dacă vedem lumea fără Dumnezeu şi fără om, dacă vedem sufletul în antagonism continuu cu trupul nostru, dacă singularizăm raportarea noastră la lume şi spunem că ne raportăm la cunoaştere numai cu mintea şi nu cu întreaga noastră fiinţă, dacă vedem rolul naţiunilor separat şi nu ca un întreg şi dacă vedem istoria ruptă de eshatologie suntem oameni ai extremelor.

Ca să fii receptat drept teolog ortodox trebuie să dai o direcţie sigură, realistă, smerită a vieţii omului din punct de vedere teologic şi spiritual, care să nu fie complexată de nimic şi de nimeni. Eşti complexat de ceva anume numai când nu ai fundamente sigure, când  nu  vrei să accepţi că creşterea în duhovnicie şi cunoaştere teologică şi naşterea omului în Hristos e o creştere organică şi nu în salturi disparate şi când nu ştii să accepţi , ca osmoza tuturor eforturile tale teologice să nască ceva sănătos în timp.

Personal am multă încredere în generaţiile noi de teologi ortodocşi şi cred că vom da lucruri esenţiale teologiei ecumenice dacă vom ştii să fim coerenţi în eforturi, să strângem rândurile între noi şi dacă ne vom integra, definitiv, asumat, deplin, în modul de viaţă divino-uman al Bisericii. Dacă vom lăsa pe Hristos Dumnezeu să ne conducă la Sine şi să ne unească cu Sine mereu nu ne va fi ruşine de viaţa noastră, pentru că ea este ascunsă în Hristos şi El ştie să ne facă lumini ale Bisericii atunci când e vremea potrivită. Numai că trebuie să îmbinăm asceza, citirea serioasă, studiul serios, traducerile serioase asupra monumentelor Bisericii cu modul de a simţi şi de a se exprima al oamenilor timpului nostru.

Pr. Dorin Picioruş

Did you like this? Share it: