Alocuţiunile de la lansarea ultimei cărţi a domnului Patapievici

Lansarea cărţii DESPRE IDEI & BLOCAJE

G. Liiceanu, A. Pleşu, H.-R. Patapievici

librăria Cărtureşti, 23 octombrie 2007

Gabriel Liiceanu: Bună seara. Uitându-ne unii la alţii – dvs. la noi şi noi la dvs.; într-un mod suspect, ciudat, toată lumea a fost prezentă cu 5-10 minute mai devreme – dl. Pleşu întreba cu ce oare semănăm. Aceştia trei împreună în faţa dvs. Şi părerile au fost împărţite: Horia Patapievici susţine că suntem un grup de presiune, iar Andrei Pleşu – cultural, evident – varianta degradată a lui Pavarotti, Domingo, Carerras – aşa încât luaţi-ne la pachet în ce variantă doriţi…

Şi acuma am să intru abrupt în subiect spunându-vă că am destule emoţii să prezint această carte, pentru că nu e o carte obişnuită. Nu e o carte obişnuită o carte care te priveşte direct. Deci una e să citeşti o carte mânat de curiozitate şi să o iei în mână pentru că vrei să afli cum arată relaţiile să spunem între Europa şi Asia şi alta e să ai în mână o carte care îţi implică destinul în mod nemijlocit:  o carte despre singurătate, o carte despre îmbătrânire, o carte despre moarte, o carte despre ce faci cu viaţa ta – o citeşti altfel decât din pură curiozitate.

Cartea lui Horia Patapievici, care are titlul puţin derutant Despre blocaje şi idei (sic!)… Despre idei şi blocaje (e mai eufonic aşa), este o carte care ne priveşte direct, dar, în mod ciudat, ne priveşte direct nu ca indivizi, ne priveşte direct ca fiinţă colectivă, ca fiinţă culturală. Este o carte despre România. Este o carte despre ce se întâmplă cu noi pe lumea asta. Este o carte născută din atâtea mirări pe care intelectualii români le-au lansat de-a lungul deceniilor, de două secole încoace, şi care mereu, mereu, pune în discuţie fiinţa asta a noastră ca şi cum am fi un fel de animal straniu al istoriei, care nu reuşeşte să-şi găsească identitatea şi suflul.

Şi acum am să trec direct la substanţa cărţii. Cândva, cu vreo 15 ani în urmă, cred că am pus – nu ştiu în ce context – public, la facultate, întrebarea sau am făcut afirmaţia „Dacă Critica raţiunii pure a lui Kant ar fi apărut în România, ea nu ar fi existat.” Pur şi simplu nu ar fi existat pe lume. Ar fi apărut, dar nu ar fi existat. De ce nu ar fi existat? Şi răspunsul pe care Horia Patapievici îl dă punându-şi întrebarea legată de ce se întâmplă cu valorile create în această ţară, în spaţiul culturii româneşti, de ce ele nu există până la urmă, este –  pentru că mediul cultural în care ele se nasc nu le poate prelua. De ce nu le poate prelua mediul cultural în care se nasc?

Pentru că – un răspuns doct, în termeni sofisticaţi, filozofici, în termeni hegelieni – pentru că nu există în România spirit obiectiv. Ce înseamnă că nu există spirit obiectiv? El avea o idee foarte simplă, de fapt o observaţie foarte frumoasă: una este când noi ne mişcăm în faţa altora, stăm de vorbă într-un salon, şi se întâlnesc conştiinţele noastre personale, subiectivităţile noastre… Se întâlnesc percepţiile noastre, reprezentările noastre, memoriile noastre, capacitatea de a te mobiliza şi de a spune ceva, de a iubi sau urî, şi cu totul altceva este când această conştiinţă personală aglutinează în final prin întâlnirea a mii şi milioane de conştiinţe, se transformă în ceva care nu mai are acelaşi tip de identitate – adică o identitate personală, ci dimpotrivă, devine spirit impersonal, pierde marca acelor care l-au format punându-şi fiecare micul obol la formarea acestui spirit universal, impersonal, colectiv.

Ei bine, problema cu România pare să fie asta: în România, acest spirit obiectiv pe care Horia Patapievici îl numeşte „piaţa publică a ideilor” sau „piaţa culturală” nu se formează. De ce nu se formează? Păi nu se formează pentru că în locul intersubiectivităţii – un alt cuvânt care vine din filozofia sec. XIX-XX -şi pune în discuţie iarăşi capacitatea oamenilor de a aglutina într-o formă specială atunci când conştiinţele lor se întâlnesc într-un spaţiu public – subiectivitatea e cea care predomină, care dă regula în final, în raport cu spaţiul cultural care este fatal intersubiectiv.

Altfel spus: avem o absenţă a spaţiului public pentru că noi trăim mai degrabă într-o mahala a spiritului şi nu într-o istorie a spiritului. Într-o mahala, lucrurile care se petrec nu se ridică la nivelul istoriei. Sunt întâmplări numite „istorii”, care nu aglutinează la nivelul istoriei mari. Cu alte cuvinte – distincţia asta a făcut-o Alexandru Dragomir undeva într-o conferinţă a lui, particulară – timpul înghite ceea ce se petrece într-o colectivitate măruntă, de tipul unei mahalale. Dar nu înghite, ci dimpotrivă, extaziază – pune pe scenă – atunci când este vorba de istoria mare.

România la nivelul culturii trăieşte din cauza preponderenţei valorilor subiective, la nivelul unei mahalale culturale şi nu la nivelul unei istorii culturale. Asta nu o spune Horia Patapievici în cuvintele astea, o spun ca să nu protesteze. Îngroş puţin lucrurile tocmai pentru a face mai inteligibilă povestea pe care o discutăm. Altfel spus, relaţiile de grup, relaţiile personale, relaţiile de afecţiune excesivă, de invidie excesivă sau de ură excesivă îşi pun amprenta asupra grupurilor care creează idei. Şi în loc ca ideile să poată fi validate prin punerea în mişcare a sistemelor tradiţionale de validare europeană – raţionamente, idei care se mişcă şi se ciocnesc, legi ale funcţionării spiritului la nivelul unei logici specifice unui domeniu, în locul acestora, sentimentele, afectele sunt cele care dau regula.

Cu alte cuvinte, suntem o cultură mică. Iar cuvântul „cultură mică”, la Horia Patapievici capătă un sens propriu: este mică pentru că nu poate să aibă o masă critică îndeajuns de mare încât aceste subiectivităţi să poată fi absorbite în imaginea impersonală care formează piaţa de idei. Pe scurt spus, nu avem o piaţă de idei, iar lucrul ăsta ne costă. Lucrul ăsta ne costă pentru că nu avem istorii clare ale unor domenii, nu avem o imagine validată de noi înşine şi ca atare neputând fi exportată şi validată de cei din afara noastră.

Autorii trăiesc într-o singurătate dramatică, omul de cultură român cunoaşte în general tragedia singurătăţii. El se întâlneşte într-un mod tăcut şi nevăzut numai cu publicul lui, dar nu cu colegii lui, pentru că totdeauna, cum spuneam, relaţiile sunt în mod primordial relaţii de afecte şi nu relaţii de raţiune. Piaţa de idei, care se formează prin mişcarea unor idei de specialitate, nu există la noi, pentru că ea este îngropată de ceea ce vă spuneam înainte.

Urmarea este că suntem o cultură în care preponderent este grupul cultural, înfruntările dintre grupuri, războaiele dintre grupuri, războaiele în mahalalele culturii, snobismul cultural, incapacitatea de a cita colegi şi autori autohtoni şi de a prefera numai ceea ce este străin, şi în felul ăsta sabotându-ţi propria cultură, toate ducând la ceea ce vă spuneam, la o teribilă singurătate a celor care creează – uneori lucruri excepţionale – care, din cauza acestei atmosfere, nu-şi vor găsi validarea nici pe o piaţă internă, nici pe una externă.

Am să închei spunându-vă două lucruri. Cartea lui Horia Patapievici se înscrie într-un paradox. Paradoxul pe care îl presupune ea este că descrie o situaţie prin care cartea însăşi – dacă intră în situaţia pe care o descrie – nu există. Altfel spus, ea nu poate fi înregistrată în valoarea ei excepţională tocmai pentru că este înghiţită de atmosfera pe care o descrie. Ea însăşi devine o victimă a lipsei de piaţă de idei în România. Dacă va avea acest destin şi dacă ea nu va fi semnalul de alarmă şi începutul unei discuţii care naşte o piaţă de idei, atunci ea va ilustra teza prin propria ei aneantizare de către mediul cultural care nu o va absorbi. Dimpotrivă, dacă această carte va fi luată în serios şi se va înţelege că ceea ce se scrie în ea priveşte soarta culturii ăsteia, atunci cartea va fi infirmată de reacţia mediului şi ăsta este un lucru minunat.

Să mai spun un lucru. Voiam să-i mulţumesc lui Horia Patapievici pentru că, într-un fel, la sfârşitul notei asupra cărţii, îmi dedică această carte întrucât s-a simţit îmboldit să o scrie, în urma unei conferinţe pe care am ţinut-o în urmă cu vreo 10-12 ani. Şi ideea din acea conferinţă, spune el în carte, este cea care l-a pus pe drumul acestei cărţi. Şi acest lucru ilustrează faptul că această carte este un model de a realiza ceea ce spune teza ei: în fond, Horia Patapievici acuză pe urmele acelei idei de la conferinţa de care vorbeam, lipsa de înlănţuire a generaţiilor culturale între ele în spaţiul cultural românesc. Şi făcând acest lucru, deschizându-şi cartea dinăuntrul unei idei a unui coleg şi nu a unui prieten, atenţie, pentru că nu ca prieten mă evocă, ci ca pe partener de idei, de generaţie, ilustrează într-un fel ceea ce el deploră că nu există în România.

Vă daţi seama că în mondenitatea unei lansări de carte e greu să intri în detaliile acestei cărţi importante şi inteligente. Ea presupune o dezbatere de idei care sper eu că va fi una care se va întinde pe luni şi luni de zile de acum înainte şi că va avea altă soartă decât a avut-o Omul recent, care a fost doar obiectul unei bălăcăreli, al unei batjocuri sistematice şi ale unor campanii de degradare de tipul mahalalei culturale de care vorbeam şi care ilustrează perfect tocmai absenţa pieţei de idei.

Sper că se va întâmpla lucrul ăsta şi că în felul ăsta vom avea toţi numai de câştigat. Dar românii preferă în general să piardă cu toţii decât să câştige o parte dintre ei.

Vă mulţumesc.

Andrei Pleşu: Am să stau în picioare pentru că în vreme ce dl Liiceanu unde-l pui se vede, eu trebuie totuşi să mă impun cumva. Şi am ales postura asta incomodă mai ales că sunt atâţia dintre dvs. care stau tot în picioare…

Vreau să spun acest lucru scandalos pentru mulţi: că mie îmi plac foarte mult cărţile dlui Patapievici. Să ştiţi că sunt cărţi foarte bune. Nu e chiar subînţeles de vreme ce de câte ori îi apare o carte se declanşează campanii împotriva ei şi împotriva autorului, ceea ce constituie substanţa însăşi a ultimei cărţi, cea despre care vorbim astă-seară. De ce îmi plac cărţile dlui Patapievici? Întâi pentru că discursul lui are un legato extraordinar. Una din expresiile lui favorite – apare şi în carte de multe ori este „cum se construieşte un argument”: „vom construi un argument”, „problema este a construi un argument”.

Ideea de construcţie şi ideea de argumentaţie sunt foarte importante pentru cineva care vrea să construiască o carte, care vrea să convingă o idee şi care vrea să fie şi onest în acelaşi timp. Îmi place foarte mult să urmăresc acest tip de discurs care nu e unul obişnuit, care are o geometrie foarte riguroasă, lucrurile se desfăşoară din aproape în aproape, eşti condus spre punctul pe care autorul îl vizează şi asta îţi dă o anumită euforie mentală, pe care eu personal ştiu s-o degust.

De asemenea constat că e un om care citeşte. Şi asta pare subînţeles. Dar nu e chiar aşa subînţeles. Aş spune chiar că citeşte chiar mai mult decât are nevoie, într-un anumit sens. Citeşte tot. Dar nu citeşte într-o lăcomie livrescă oarecare, citeşte orientat, citeşte cu întrebări, aşa cum trebuie să citească orice om care nu e un simplu devorator de pagini scrise. Este, cu alte cuvinte, un om cultivat.

O să găsiţi în carte un capitol unde el încearcă să explice ce e aia un om cultivat. E, să spun şi ceva care nu m-a convins: e tocmai definiţia pe care o dă el acolo. Întâi pentru că mă exclude şi în al doilea rând pentru că eu am o altă teorie. Horia Patapievici spune: un om cultivat e cineva care când vede titlul unei cărţi de Stanley Rosen, care începe cu A Modest Proposal… se gândeşte imediat că asta seamănă cu titlul unei cărţi de Jonathan Swift şi că, prin urmare, nu e întâmplătoare simetria asta, iar Rosen s-a gândit la Swift când a dat titlul cu pricina.

Eu nu sunt sigur că aş fi capabil să fac aceste asociaţii, pot fi prins în off-side. Definiţia mea a unui om cultivat este alta şi anume un om cultivat e cineva care are intuiţia câmpului unei idei. Adică cineva care atunci când se hotărăşte să reflecteze la o problemă are primii doi paşi asiguraţi: ştie unde să se ducă, ştie care sunt sursele, ştie cam în ce plajă trebuie să se mişte ca să înceapă drumul. E o definiţie poate mai vagă, dar îmi convine pentru că eu cred că se potriveşte mai bine decât cea pe care o dă el acolo.

Mai e ceva în postura lui Patapievici, şi anume un anumit dramatism al interogaţiei. E un patos al întrebării şi al problemelor care nu e unul strict intelectual. E un lucru trăit, un lucru angajant, asumat, până la insomnie uneori. Asta este un semn de autenticitate şi de viaţă adevărată a ideilor, nu de prestidigitaţie mentală pură.

Şi acuma, viu la cartea propriu-zisă. Ea se referă la o boală cronică a lumii româneşti şi anume una pe care toţi cei de faţă dar şi mulţi alţii o trăiesc de câte ori publică ceva. În general, ceea ce publici se izbeşte de un zid de vată. Nu se întâmplă mare lucru. Nici nu eşti înjurat cum trebuie, nici nu eşti lăudat cum trebuie. Există ori lectura idolatră, a fanilor care, indiferent ce publici, socotesc că eşti genial.

Asta e foarte agreabil, dar până la urmă simţi nevoia şi de altceva. Şi există lectura demolatoare, a celor cărora le eşti antipatic din plecare şi care găsesc întotdeauna procedee să te radă fără să se refere neapărat la ce ai publicat. Există lectura demolatoare de tip băşcălie, lectura demolatoare de tip stigmat, iar stigmatul e ori ideologic ori biografic. Scrii o carte, dar nu ţi se spune că e proastă, ţi se spune că eşti fascist. Sau scrii o carte şi nu ţi se spune că are defecte, se spune că eşti un susţinător al lui Băsescu. Tipul ăsta de mobilitate a publicului de specialitate e derutant şi în ultimă instanţă – şi ăsta e lucrul cel mai grav – e demobilizant.

Eu vă mărturisesc, de la înălţimea părului meu alb, că de multe ori în ultima vreme am impresia că ţara asta e o ţară care te descurajează. La un moment dat îţi spui „Dom’le, n-are niciun sens, nu mai am chef să fac nimic pentru că orice fac se loveşte de un non sequitur – cum spune Horia – de o lipsă de ecou care nu poate fi vindecată”. Deci avem lectură idolatră, avem lectură demolatoare, avem băşcălie – toate lucrurile astea nu sunt foarte noi – ele au căpătat grimase noi.

Românul are un fel de familiaritate suspectă cu valorile. Ştiţi definiţia pe care o dădea lui Kant Caragiale când vorbea cu Eminescu – „Kant ăsta al dumitale e un mare moftangiu…” Asta se spune numai în România. Petre Ţuţea era formidabil pe linia asta. Îmi aduc aminte, tot despre Kant – nu ştiu de ce Kant are o imagine aşa de proastă în România – spunea „Kant ăsta are o filozofie de şef de gară…” Nu mai vorbesc de argumente, nu mai contează de ce credea el asta.

Nici nu îl mai întrebai de ce crede el asta. Dar suna atât de tare şi atât de amuzant la o cafea încât asta substituia în fond dialogul. Această familiaritate cumva e simpatică pentru că anulează solemnităţile, inventează un fel de colocvialitate de stradă, boemă, între noi şi marile monumente ale umanităţii. Are şi defectul anesteziază până la urmă spiritul critic, forţa de a argumenta ş.a.m.d.

Avem o raportare vicioasă la valori. Nu le asumăm pe cele pe care le avem sau le asumăm târziu, prea târziu, într-un fel de festivism de parastas. Românii fac parastase culturale extraordinare. Le place să aibă de a face cu morţi, să vorbească despre inşi care nu mai există şi prin urmare pot fi, în sfârşit, respectaţi. Lipseşte instituţia respectului, ca să nu spun că lipseşte instituţia politeţii. Chiar şi opinia potrivnică poate fi formulată cu o anumită ceremonie care e cea a civilităţii.

Cartea e foarte importantă pentru că încearcă să definească o boală cronică şi pentru că e un lucru trăit astăzi de fiecare dintre noi. E importantă şi pentru că deschide o substanţială dezbatere. Ne putem înscrie în această dezbatere. Te poţi întreba – şi întrebarea asta se referă şi la conferinţa lui Gabriel Liiceanu de la care a pornit cartea într-un anumit sens – de ce nu avem o istorie a filozofiei româneşti.

Mărturisesc că şi în privinţa asta răspunsul meu ar fi mai confuz şi mai aproximativ. Mie îmi vine să spun: De ce nu avem o istorie a filozofiei româneşti? Fiindcă nu avem filozofi. Până să ajungi să discuţi raportul între generaţii de filozofi, dacă stau să-i număr eu nu cred că avem mai mult de 10, de la Vasile Conta încoace. Restul sunt profesori de filozofie. Foarte onorabili, dar ei nu pot constitui substanţa unei istorii a filozofiei. Mă întreb dacă există o istorie a filozofiei portugheze. Poate că nu suntem singurii care suntem în această criză.

De ce nu avem filozofi? Horia are dreptate să evite răspunsurile etno-sociologice şi etno-psihologice. Nu ştiu de ce nu avem. De ce nu au englezii filozofi ca nemţii? De ce nu au turcii pictori ca italienii? Nu ştiu. De ce nu există roman englezesc decât în Anglia? Nu ştiu. Sunt lucruri care sunt greu de explicat şi care trebuie luate ca atare. Chestia cu cultura mică – Horia pune de fapt două tipuri de probleme în cartea lui – e vorba pe de o parte de lipsa de ecou în ţară a ceea ce apare în ţară, dar e vorba şi de lipsa noastră de ecou în afară – chestia cu cultura mică e şi ea discutabilă.

Olanda e o cultură mică, dar a avut momente în care a dominat spiritul european. Lui Edgar Papu îi plăcea la cursurile lui să pomenească de Fenicia, o ţară cvasiinexistentă care a compensat faptul de a fi cultură mică cu mari întemeieri culturale. Prin urmare, ne putem şi linişti când ajungem la tipul ăsta de întrebări. Putem să spunem: n-avem o istorie a filozofiei, dar uite, avem o istorie a eseului… de la Odobescu până la conu’ Alecu Paleologu, cu Liiceanu, Patapievici… Avem. Ei, faptul că avem, după cum faptul că avem o istorie a literaturii, asta avem, nu ne-a impus nicăieri.

Aşa că pot prelungi la infinit argumentul lui Horia şi să spun: Nu numai că n-avem, dar nici nu contează că n-avem, că tot degeaba… Horia spune: unul din lucrurile care constituie patologia vieţii noastre culturale e că mizăm pe cultură generală mai mult decât pe specialitate. Şi asta este adevărat. Întrebarea pe care mi-o pun e dacă şi pe cultura generală mai mizăm chiar aşa, dacă şi modelul ăsta nu e cumva lăsat în suspensie… Pentru că acuma lumea este într-o criză a culturii generale, când noi am fi putut avea şansa să venim din marginea noastră cu acest vechi şi prost obicei al culturii generale. Dar noi ne-am branşat, ne-am integrat foarte repede şi suntem pe cale să nu mai avem nici măcar acest defect.

Mă opresc aicea ca să răstorn cumva paradoxul pe care l-a formulat Gabriel Liiceanu în finalul intervenţiei lui. Eu spun că, oricum ar fi, cartea lui Horia Patapievici iese bine. Dacă n-are niciun ecou, îşi confirmă teza. Dacă are un ecou, are un ecou şi e bine că-l are. Oricum, ai dat lovitura, Horia!

H.-R. Patapievici: Mulţumesc lui Gabriel Liiceanu şi lui Andrei Pleşu pentru cuvintele de lansare… Aş vrea să pornesc de la mica istorie a scrierii acestei cărţi care a fost evocată puţin în ce au spus Gabriel şi Andrei. Cartea într-adevăr pleacă de la o conferinţă pe care Gabriel Liiceanu a ţinut-o la NEC în 13 februarie 1996, an în care Sorin Antohi şi Aurelian Crăiuţu au vrut să facă un volum omagial dedicat lui Mihai Şora, care împlinea 80 de ani. Conferinţa lui Gabriel Liiceanu se intitula „De ce nu avem o istorie a filozofiei româneşti?” şi punea chestiunea care a fost dezvoltată aici a lipsei de succesiune în filozofia românească, a faptului că nu există un gând care să întemeieze o tradiţie de reflecţie, aşa cum Kant a întemeiat o tradiţie de reflecţie, aşa cum Platon şi Aristotel au întemeiat o tradiţie de reflecţie.

De ce, pe scurt, când filozofii apar la noi apar rarefiat, fără o logică pe care să o putem depista după ce ei şi-au încheiat opera, şi am încercat să răspund – dincolo de răspunsul pe care Gabriel Liiceanu l-a dat – având mereu în minte faptul că acest tip de întrebare trebuie să aibă un răspuns care să ţină seama de problema pe care Titu Maiorescu a ridicat-o în 1868 în faimosul articol – de doar câteva pagini de revistă – În contra direcţiei de azi în cultura română.

Acel articol pune problema crucială nu a chestiunii dacă exercitarea formei dă fond – pentru că Titu Maiorescu era limpede convins că exerciţiul formei creează fond. El însuşi în 1876, într-o însemnare de jurnal, constata faptul că exerciţiul Constituţiei de la 1866 a creat o conştiinţă cetăţenească. În 1877 faţă de 1866… El nu-şi pune această problemă – dacă forma în exerciţiul ei creează fond. Aceasta este linia de atac a tuturor celor care au încercat să refuteze problema ridicată de Titu Maiorescu. Problema ridicată de Titu Maiorescu este problema adevărului culturii. Iar dacă pui problema adevărului culturii, pui problema discernământului celui care poate formula o recunoaştere şi pui de fapt problema crucială dacă cultura este majoră, şi atunci este majoră pentru că ai adevăr, sau este minoră, pentru că amestecă adevărul şi falsul ori pur şi simplu pentru că este falsă.

Astăzi, în lumea noastră postmodernă unde relativismul a devenit un soi de religie civilă, să-ţi pui problema adevărului este indecent şi, cum a spus Andrei maliţios, este o trăsătură fascistă – considerăm astăzi. Dar problema adevărului este crucială. Pentru că adevărul nostru – atunci când trăim – este sănătatea noastră. În absenţa sănătăţii – relativişti ori ba, postmoderni, moderni ori tradiţionalişti – tot acolo ajungem.

Singurul lucru de care un relativist nu se poate îndoi în orice caz este că el va muri. Sunt lucruri care pun chestiunea adevărului şi chestiunea adevărului nu poate fi ocolită. Deci, întrebarea pe care a pus-o Gabriel Liiceanu – „De ce nu avem o istorie a filozofiei româneşti?” – am încercat s-o gândesc din perspectiva sau în orizontul problemei pe care a ridicat-o Titu Maiorescu în 1868, aceea a adevărului unei culturi şi a discernământului membrilor comunităţii care constituie baza acelei culturi. Asta este mica istorie a scrierii ei. În iunie m-am apucat să scriu articolul pentru volumul omagial dedicat lui Mihai Şora, el a fost încheiiat în septembrie sau în noiembrie – nu mai ţin minte – şi a apărut în ’97.

Ca o confirmare a tezei lui, este că acest articol nu a stârnit absolut nicio reacţie. La nivel public, pentru că – şi aici introduc o distincţie importantă – e foarte diferit ce se întâmplă în România culturală în spaţiul privat de ce se întâmplă în spaţiul public. În spaţiul privat, viaţa culturală românească este de o luxurianţă, de o frumuseţe, de o directeţe extraordinară. Asta coexistă la nivelul spaţiului privat cu subterana culturii – pentru că cum eşti executat în subteranele spaţiului privat nu se întâmplă nicăieri: nici în iad nu vei fi zugrăvit cu ochiul rău şi cu deochiul ucigaş cu care eşti zugrăvit în particular după ce te-ai despărţit de doi sau trei oameni de cultură, ai făcut zece paşi şi eşti executat într-o manieră extraordinară. În spaţiul public, discursul este mult mai rarefiat şi aici este o tăcere. Cum am spus, operele care apar la noi – operele semnificative – apar şi dispar precum o bilă aruncată în ulei – fără să facă valuri şi fără să facă zgomot.

Asta este într-adevăr foarte frustrant, dar asta elimină una din condiţiile esenţiale pentru ca o istorie a filozofiei româneşti să existe, şi anume ecoul, reacţia. Iar reacţia trebuie să fie masivă şi înnădită nu între puţini, ci între mulţi, iar felul în care se înnădeşte să ţină seama de nişte standarde, care să nu fie personale şi subiective, ci să fie obiective. Şi nu obiective ca impuse printr-un decret, ci obiective ca rezultând prin însuşi acest proces de schimb şi ca rezultând prin reglări fine şi succesive din ceea ce oamenii consimt să asume în momentul în care mesajul lor pleacă, este reflectat în celălalt şi ajunge înapoi la el.

Din această mişcare foarte subtilă şi foarte fină rezultă totul în ultimă instanţă: rezultă standardele de comunicare, rezultă politeţea, rezultă o istorie a filozofiei româneşti dacă chestiunea avută în vedere o reprezintă operele filozofice româneşti şi rezultă în ultimă instanţă – şi acest lucru este foarte important – realitatea. Noi toţi câţi suntem aici avem o realitate. Nu avem o realitate în sine ca persoane, ci uzăm de o realitate atunci când îi percepem pe ceilalţi. Ca să ne situăm toţi într-o realitate pe care să o negociem mutual fără conflict, noi trebuie să facem ceva – trebuie să interacţionăm, nu doar să ne privim.

Doar dacă ne privim rămânem la nivelul judecăţii estetice, de gust: da sau nu, îmi place, nu îmi place… Dacă trecem dincolo de acest lucru, păşim într-o zonă morală şi a intersubiectivităţii, de unde rezultă în urma negocierilor pe care nu le pot descrie – dar sunt multiple ş.a.m.d., rezultă o realitate comună. În această realitate comună fiecare are adăpost pentru adevărul lui şi pentru prezenţa lui esenţială. Acelaşi dat este obiectiv în sensul că toţi ne recunoaştem în el, şi dacă ne recunoaştem în el, atunci credem în idei, pentru că ideile există acolo şi noi le extragem după ce alţii le-au pus ş.a.m.d. şi atunci faimoasa zicală „Românii nu au încredere în idei” dispare, „În România nicio minune nu ţine trei zile” dispare, „La noi ca la nimenea” dispare. Toate acestea sunt consecinţe ale faptului că noi nu reuşim – pentru că nu comunicăm cu adevărat – să avem o realitate comună, obiectivă, în care să ne recunoaştem cu adevărul şi cu singularitatea noastră.

În cele din urmă, în anul acesta, la începutul lui august, ca să termin la petite histoire, am ieşit împreună cu Gabriel Liiceanu şi cu Andrei Pleşu să mâncăm. Şi am început să vorbim. Despre… cultură. Despre autori, despre faptul că nu se vorbeşte despre cărţile importante, despre faptul că despre anumite cărţi – care sunt importante – se vorbeşte într-o manieră encomiastică. Adică, în loc să existe o raportare critică, există ceea ce semnala Andrei Pleşu – este fie adulaţie, fie respingere. Şi am fost frapat de următorul lucru: vorbeam, toţi trei, de parcă eram în cadrele articolului pe care îl scrisesem în ’96. Şi atunci i-am trimis lui Andrei Pleşu articolul, i l-am trimis lui Gabriel Liiceanu şi am hotărât să facem o suită. Să facem o acoladă la această temă. Am scris cartea…, ideea iniţială era…, Gabriel mi-a spus „Gata, publică-l imediat” nu ştiu ce…

Mi-a luat două luni ca să-l rescriu, să-l aduc la zi potrivit exigenţelor mele de astăzi stilistice şi intelectuale, să-i adaug o bibliografie care era absolut necesară, o bibliografie care este pusă în anexe – e de fapt un comentariu în care trebuia neapărat să apară raportarea la Titu Maiorescu şi să apară o trecere în revistă a istoriilor filozofiei româneşti. Pentru că în România s-au scris istorii ale filozofiei româneşti. Era grotesc să spun că nu există, fără să mă raportez la ele. Ei bine, există un amănunt comic legat şi de istoriile filozofiei româneşti. În perioada interbelică, două sunt semnificative.

Prima, apărută în 1922  se cheamă „Filozofia românească” a lui Ştefănescu şi în ’40 este o carte de istorie a filozofiei româneşti a lui Nicolae Bagdasar. Ei bine, Nicolae Bagdasar nu pomeneşte nimic despre Ştefănescu. Iată, suntem în plină neînnădire – non sequitur – în interiorul filozofiei româneşti. Gheorghe Vlăduţescu, care a făcut prefaţa acestei cărţi când a fost reeditată, a lui Bagdasar în 1988, îi găseşte anumite scuze lui Nicolae Bagdasar. Dar de fapt, potrivit eticii intelectuale, nu are niciun fel de scuză. Antipatia pe care i-o producea eventual conceptul de filozofie românească, care, într-adevăr, e puţin aşa… ciudat…, al lui Ştefănescu, putea să se raporteze la el critic, putea să practice şi invectiva filozofică, dar trebuia să-l pomenească. Nici măcar nu l-a pomenit.

Deci trebuia să fac toate acestea, acestea sunt anexele. Anexele reprezintă cam jumătate din carte, prima parte fiind construcţia – consistentă, după părerea mea –  a argumentului pe care Gabriel Liiceanu l-a rezumat foarte bine, este vorba de absenţa unei pieţe a schimburilor intelectuale. Şi planul nostru, sugerat de Gabriel Liiceanu – a fost acela de a publica carte şi de a organiza la NEC o dezbatere în care să existe două contribuţii – după aceea invitate din public altele – a lui Gabriel Liiceanu şi a lui Andrei Pleşu, referitoare la argumentul central al acestei cărţi. Ideea fiind de a lansa în sfârşit dezbaterea publică, măcar prin conştientizarea faptului că ea este blocată.

Într-un fel, este chiar ca la alcoolici. Alcoolicul trebuie în primul rând să conştientizeze faptul că este alcoolic. Deîndată ce a conştientizat acest lucru, are o bifurcaţie în faţa lui: se tratează sau nu. Dar măcar e în cunoştinţă de cauză. Ştie că este alcoolic.

Aş vrea în încheiere să vă citesc două citate, unul care ilustrează starea de fapt şi al doilea, care arată cum anume trebuie făcut. Primul aparţine Marthei Bibescu şi este din jurnalul ei, celălalt este din Aristotel. Înainte să citesc aceste lucruri cu care am să închei, vreau doar să vă spun că problema pe care o discutăm aici este într-adevăr dramatică. Pentru că e limpede, judecând după valorile produse de cultura română, că această cultură este capabilă să producă valori. Aceste valori, când sunt mari, sunt şi universale. Putem vedea acest lucru însă – şi acest lucru este tragic – numai pe criteriile Occidentului şi numai pe tipul de piaţă de valori care există în Occident. Noi nu am fi ştiut care era statura ştiinţifică a lui Mircea Eliade dacă el nu s-ar fi dus în Occident, unde oameni egali în competenţă cu el puteau să îi judece argumentele ş.a.m.d.

Şi nu numai universitarii s-au raportat la el, dar s-au raportat şi eseiştii, şi filozofii, a intrat într-un circuit al ideilor în care ceea ce a spus el s-a impus ca ceva demn de a stârni reflecţia. Dacă ar fi rămas la noi, Mircea Eliade ar fi rămas doar un literat. Dacă ar fi avut norocul să supravieţuiască puşcăriei. Ceea ce unei minţi excepţional înzestrate, cum este aceea a lui Mircea Vulcănescu, care s-a jertfit pentru aproapele lui, nu i-a reuşit: el a murit în puşcărie şi am fost lipsiţi în acest fel de tot ce ar fi putut produce mintea lui prodigioasă. Deci dacă n-ar fi murit în puşcărie, [Mircea Eliade] ar fi rămas un scriitor. Pentru că noi nu avem instrumentele pe piaţa publică să ne raportăm în mod public la Mircea Eliade.

Spun „public”, şi asta e foarte important, pentru că privat oricare dintre noi o face. Asta nu înseamnă că este un deficit de inteligenţă între noi, între români. Pentru că fiecare dintre oamenii care citesc Mircea Eliade – şi ăsta e doar un singur exemplu, nu e Exemplul, cu E mare – înţelege ce spune el, înţelege că este semnificativ, poate să combine ce află din el cu ceea ce a aflat de la un alt autor şi poate produce o reflecţie personală despre ceea ce citeşte. Important este că la nivelul dialogului public, ca instituţie informală, această reacţie la opera de savant a lui Mircea Eliade nu ar fi putut apărea. Aceeaşi este situaţia lui Brâncuşi. Brâncuşi, dacă nu ar fi emigrat, ar fi rămas la fel de necunoscut ca cel mai cunoscut sculptor român rămas în ţară. Sculptori care sunt mari. Fiecare avem o listă de sculptori români semnificativi ori de dimensiune importantă – nu spun că este cât Brâncuşi – dar semnificativi. Ei bine, acest om care are recunoaşterea în ţară, are o recunoaştere cu care nu are ce să facă în străinătate, pentru că noi nu avem standarde cu care să ne impunem valorile. Occidentul, da. Deci problema este dramatică în fond.

Şi acum vreau să vă citesc cele două citate care constituie motto-ul pentru cartea aceasta:

Martha Bibescu: „În Franţa, fiecare acordă mare importanţă acţiunilor sale şi acţiunilor celorlalţi. În România, nimic nu are importanţă. Vin aici şase luni pe an ca să mă conving că totul e zadarnic”.

O simţiţi ca pe un cuţit în inimă? Eu aşa o simt.

În fine, citatul din Aristotel, unde el descrie, cu ingenuitatea extraordinară pe care mintea lui putea să o aibă, descrie de fapt condiţiile minimale pentru ca o piaţă a ideilor să existe. Spune Aristotel: „Fiecare filozof care se apleacă asupra unui subiect dat găseşte să spună ceva semnificativ despre el; în sine, contribuţia sa poate fi de mică valoare în raport cu adevărul sau poate reprezenta, chiar fiind adevărată, puţin lucru, în raport cu vastitatea subiectului – dar însumarea contribuţiilor tuturor conduce la rezultate remarcabile. Trebuie, de aceea, să le fim recunoscători nu doar celor pe ale căror opinii le încuviinţăm, ci şi celor cu ale căror opinii ne aflăm în dezacord fie pentru că le găsim superficiale, fie pentru că le considerăm eronate: chiar şi aceştia din urmă ne sunt de folos, deoarece ne ajută prin exemplul lor să gândim mai bine”.

Asta este tot.

Gabriel Liiceanu: O să vă mai reţin o clipă, pentru că lucrurile depăşesc puţin simpla mondenitate a unei lansări. Şi atunci cred că lucrurile pot să vireze către o discuţie din care poate ieşim cu toţii câştigaţi. După cum vedeţi, am încercat să o spun dar prietenii mei au spus-o poate mai apăsat, e vorba de o dramă în care trăim cu toţii, o dramă însă căreia, în ce mă priveşte, nu am de gând să-i dau proporţii, sau care să mă arunce în depresie. Nu acesta este sensul lui Patapievici, chiar dacă a simţit un cuţit în inimă citind citatul Marthei Bibescu, ci este acela – cum spuneam – al unui bolnav care conştientizându-şi boala e în stare să se şi vindece. Şi în fond asta e şi miza acestei cărţi.

Şi vreau să-i răspund lui Andrei Pleşu la câteva lucruri pe care le-a spus şi care m-au stârnit, şi care într-un fel împing discuţia în punctele ei grave. Lucrul cel mai grav pe care cred că l-am putea formula şi pe care… – iarăşi, eu am oroare să mă citez – dar pur şi simplu mi-a stat pe inimă atât de mult această idee în ultimii ani încât o reiau acuma. Criteriul reuşitei unui intelectual român nu este validarea lui pe piaţa de idei. Criteriul reuşitei în România, în general, spun eu, este ura.

Când un om poate să stârnească o mare cantitate de ură, poate să fie liniştit că a lucrat bine, poate să fie liniştit că fapta lui este împlinită. Dar ce demonism al vieţii noastre, ca pozitivul să fie înregistrat prin negativul unui afect! Lucrul îngrozitor este că a face un lucru bun în România înseamnă a stârni ura colegilor de breaslă. Ăsta este modul în care ne validăm noi valorile. Când Horia Patapievici a scris Omul recent, care era o carte care marca o etapă, în loc ca criticii literari, criticii de idei să jubileze pentru că s-a întâmplat ceva în peisajul nostru cultural, au organizat campanii.

O altă expresie a acestei drame pe care o descrie Patapievici în cartea lui: nu numai că avem, cum spunea Pleşu, fastul parastaselor, dar îl dublăm de lipsa memoriei culturale. Pentru mine, ăsta este unul din cele mai teribile lucruri. Am avut prieteni care au fost mari ca oameni de cultură şi care au dispărut în neant atunci când au murit, cu fapta lor culturală cu tot. Unul dintre ei este Petru Creţia.

Este unul dintre cei mai impozanţi oameni de cultură pe care i-am cunoscut şi sunt fericit că am întâlnit un asemenea om. Opera aia care a lăsat-o el în spate, care nu e totdeauna foarte vizibilă, pentru că uneori faptele mari au haina modestiei, se pot consuma în efortul de a edita prima ediţie critică a lui Eminescu sau în traduceri fastuoase, sau în puţine lucruri scrise, dar într-o română cum nu prea mai există. Omul ăsta este pur şi simplu îngropat de lipsa noastră de memorie. Am recitit recent Decameronul în traducerea Etei Boeriu. Este acolo o capodoperă. Este o limbă română care reproduce într-un mod genial prima proză a Europei, din sec. XIV şi o face într-un mod absolut amuţitor. Este acolo o muncă de ani şi ani de zile, cu un rezultat năucitor. Nimeni nu mai ştie astăzi – exagerez poate – cine este Eta Boeriu. Aşa se perindă fapte măreţe pe istoria scenei noastre, care cad în uitare, dacă vreodată au fost aduse, în timpul vieţii autorilor, la conştiinţa publicului.

Zice Andrei Pleşu: de ce nu avem o istorie a filozofiei româneşti? Nu ştiu. De ce nu avem cutare? Nu ştiu. Eu când am pus problema asta, mi s-a părut că îmi găsesc un răspuns. Şi ciudat: poate nu e cel bun, dar e o ipoteză. Mi-am pus-o atunci când, cunoscându-l pe Constantin Noica, m-am întâlnit… şi C. Noica este un exemplu invers decât cele pe care le-a dat Horia Patapievici, adică ilustrează teza lui în pozitiv: nu ce s-ar fi întâmplat cu ceilalţi dacă rămâneau în România, ci iată ce s-a întâmplat cu unul dintre ei, care a rămas în România… Foarte bine. Dar rămânând, nu a devenit nici Mircea Eliade, nici Cioran, nici Ionesco… A rămas Noica. Credeţi-mă că avea exact anvergura celorlalţi. Dar a funcţionat pe piaţa de idei care nu exista, pe care o descrie Patapievici aici.

Ei bine, mi-am pus problema cunoscându-l pe acest om, care a scris „Critica raţiunii pure” pentru români – căci de aici comparaţia mea (Dacă ar fi scris Kant Critica raţiunii pure [în România], ea nu ar fi existat), Noica a scris o „Critică a raţiunii pure” – românii au aşa ceva – se numeşte Tratatul de ontologie al lui Noica. Dar ei nu ştiu. De ce nu ştiu? Pentru că nu sunt capabili să valideze prin mediul lor cultural o asemenea creaţie. Sunt sub nivelul unei asemenea opere. Iar străinătatea încearcă acum, prin eforturile disperate ale unora dintre noi, dintre cei foarte tineri, să-l împingă pe Noica acolo unde îi e locul în conştiinţa publică occidentală. Nu ştim dacă va reuşi sau nu.

Dar Noica ne-a pus nouă problema acestui început. Aşa cum istoria unui domeniu se naşte printr-un mare ctitor, deci printr-un om care e capabil să arunce o idee de o valoare excepţională, să o aducă la lumină, trebuie să existe şi continuatori ai ei. Oameni capabili să intre în dialog cu acea idee, asimilând-o. Şi mi-am pus problema de ce noi, care i-am stat alături [lui Noica], care i-am sorbit ideile direct din gură, care am cunoscut acel faţă-către-faţă prin care spiritul se perpetuează, nu am reuşit să facem lucrul ăsta care înnădeşte şi înnoadă o cultură. Andrei Pleşu zice „Nu ştiu”, eu zic „Ştiu” – răspunsul e de o banalitate enormă: trăim într-o ţară în care avem intelectuali prea puţini. Masa critică de care vorbeşte Horia Patapievici în cartea lui, nu se face. Iar intelectualii puţini sunt hărţuiţi să facă 15 lucruri în loc de unul singur.

Un intelectual în Occident este plătit de societate cu un salariu considerabil, atât cât să poată trăi la standardele cele mai decente ale existenţei, ca să poată să facă un singur lucru: să intre în dialog cu predecesorii lui, să nască istoria unei culturi. La noi, un intelectual scrie cu mâna stângă, cu mâna dreaptă conduce un minister de externe 2 ani, o editură 17 ani, un institut cultural făcând administraţie 5 ani, face şi pe activistul public, social, mai apare şi la televizor, mai scrie şi în ziare, pe scurt, îşi ratează destinul cultural. Asta este soarta… Mediul acesta ne absoarbe, pentru că suntem puţini. Suntem puţini pentru că istoria educaţiei în societatea asta nu e în regulă. Nu a creat contingentele alea de intelectuali care să creeze clasa medie, care dă forţa oricărei societăţi. România nu are clasa medie a intelectualilor.

Şi am să termin spunându-vă acest lucru: am şi eu un răspuns la ce înseamnă a fi om de cultură. Care nu seamănă cu al lui Patapievici. Titlul ăla nu mă trimite nici pe mine la Swift… Sigur că da, împărtăşesc ideea lui Andrei Pleşu – de a te aşeza în câmpul unei idei, dar eu am o idee puţin mai focalizată, da, mai bună decât a celor doi… Cred că pe lumea asta, şi asta am aflat-o de la alt mare prieten – pe care încercăm să-l introducem în conştiinţa publică, Alexandru Dragomir – cred că la baza culturii universale, a marilor culturi ale lumii, nu stau intelectualii, ci stau nişte indivizi care se numesc creatori şi care fac pe pielea lor o experienţă pe care nu a făcut-o niciun om până atunci.

O experienţă a expresiei prin care ei pun pe lume, într-o formă inexistentă până atunci, o experienţă unică a omenirii, şi care devin înainte-mergătorii omenirii. Ei se numesc van Gogh, Shakespeare, Mozart, care nu sunt oameni de cultură. Ei sunt creatori. Iar creatorii nu aparţin iniţial culturii. Ei fac o experienţă de viaţă. Uluitoare. Acea experienţă de viaţă creează categoriile pe urmă, prin expresia pe care ei o dau, categoriile în care turmele care suntem noi, venim şi ne înscriem în acea categorie, care descrie o experienţă unică de viaţă. Oamenii îşi transmit de la o generaţie la alta, prin categoriile pe care le instituie marii creatori ai lumii, aceste structuri-viziuni ale lumii.

Noi trăim în viziunile acelor creatori. Ei bine, ele se răspândesc în lume, ajung la radio, ajung la cămine culturale, poeziile lui Eminescu se recită şi într-un sat, muzica lui Mozart se cântă până la urmă şi într-o cârciumă, şi ea pune stăpânire pe lume. Ăia nu sunt oameni de cultură, şi nu asta înseamnă cultură. Asta înseamnă cultura de consum.

Un om de cultură e un om care poate să te ducă de mână înapoi, să facă cu tine împreună drumul până la sursa creatorului care a lansat pe scena lumii o nouă experienţă. Un om de cultură este, de exemplu, să nu se supere c-o şochez acuma, dna Gabriela Creţia, care se află aici în stânga mea, şi care m-a dus de mână până la ce însemna Vergiliu, care m-a dus de mână în facultatea de clasice până la esenţa gestului care a născut Eneida. Deci un om de cultură e un om care te readuce la sursele unei creaţii care între timp s-a risipit în lume şi şi-a pierdut conturul originar. Omul de cultură este cel care recuperează chipul originar al unui mare creator.

Şi acuma, nu cred că numai România e în situaţia asta, aceea pe care o descrie Horia aici. Şi cu asta am terminat. Ca să ne consolăm, în Franţa pe care o cunosc puţin mai bine, în cultura franceză de azi sunt aceleaşi găşti, sunt aceleaşi moduri afective de a funcţiona nu întotdeauna în stilul pieţii de idei şi am cunoscut marii intelectuali francezi pe care îi iubesc eu – de tipul Revel sau Besançon – au fost oameni ostracizaţi nu pe motive de gest cultural, ci de ideologie. Aşadar nici acolo, şi nici în Germania, şi nici în SUA, şi nici în Anglia nu se funcţionează pe criterii stricte de piaţă de idei. Ideologia tulbură acest dialog care se face îndeobşte în spaţiul adevărului.

Îi mulţumesc lui Horia Patapievici şi vă mulţumesc şi dvs. că aţi venit

Transcript realizat de Lect. Drd. ANA-MARIA BOTNARU