Cel ce ne cunoaşte

Avem nevoie de cineva care să ne cunoască şi să ne înţeleagă întru totul. Şi acest cineva nu poate fi decât Cineva, adică Dumnezeul nostru.

Nu spunem noi despre unii oameni, că ne înţeleg mai bine şi ne cunosc mai mult decât ne cunoaştem noi pe noi înşine?  Nu spunem noi despre noi, ortodocşii, despre Părinţii duhovniceşti, că văd în noi şi ce noi nu conştientizăm prea bine sau nu ne dăm seama deloc?

Ce înseamnă aceasta? Cred că înseamnă că omul se poate împărtăşi altora şi că împlinirea  lui nu este decât aceea de a se vărsa în alţii, prin faptul de a se împărtăşi, în mod abisal, altora. Ne putem împărtăşi altora aidoma flăcării lumânării.

Dacă avem nevoie disperată de împărtăşire cât mai deplină a noastră şi dacă înţelegem că oamenii nu ne pot cuprinde cu înţelegerea şi cunoaşterea în întregime, avem însă dor după Dumnezeu şi crezământul că El ne cunoaşte şi ne poate umple deplin.

Căci, dacă n-ar fi Cineva care să ne umple sufletele noastre, Care să ne spună prin harul Său ,că la El suntem cunoscuţi deplin şi iubiţi mai înainte de a fi lumea, nu ar avea niciun rost existenţa noastră.

Oamenii de cultură şi filosofii vorbesc  de profunzimi spirituale incomensurabile ale omului. Însă ele nu ar avea niciun sens dacă nu ar fi Cineva care să le cunoască desăvârşit, Care să ne cunoască adâncurile noastre.

Psa. Gianina.