Zi: 19 ianuarie 2008

Iubiţii noştri,

singurătatea pare o joacă, o vorbă, atunci când nu o cunoşti. La fel şi boala. Dacă ai prieteni mulţi, dacă ai sănătate viguroasă şi eşti fericit, crezi că toată lumea e fericită, că nimeni nu e bolnav şi că viaţa e confortabilă pentru toţi.  Însă viaţa nu e confortabilă cel mai adesea şi durerea, când e împreună cu singurătatea în viaţa şi în casa noastră, e un pustiu imens, pe care nu mulţi îl pot suporta. Oamenii văduvi şi tinerii care îşi caută parteneri de viaţă sunt cel mai aspru biciuiţi de singurătate, din care cauză sunt predispuși să își caute, acolo unde nu trebuie, fericirea, împăcarea, alinarea.

În mod fundamental avem nevoie, deopotrivă, de comunicare, de comuniune cât şi de singurătate. Singurătatea ne învaţă să preţuim împreuna-vorbire cu oamenii, ne smereşte, ne face să conștientizăm nevoile reale ale persoanei noastre, pe când comunicarea ne învaţă că a dărui, a te dărui cuiva înseamnă a te cunoaşte, a te personaliza. Numai că există şi singurătăţi imobilizate în pat, singurătăţi care nu plac, ca singurătatea celor 10 leproşi cu care Domnul s-a întâlnit într-un sat din Israel [v. 12].

Şi leproşii, văzându-L, au stat departe [ἔστησαν πόρρωθεν, v. 12], pentru că se ştiau bolnavi dar şi pentru că ştiau cine este El. Acest a sta departe de Domnul e cea mai mare dramă a umanităţii de astăzi! Pentru că zece, acest zece, numărul leproşilor, acest număr al desăvârşirii, arată că umanitatea întreagă, toţi oamenii sunt bolnavi dacă stau departe de El. Lepra, ca orice altă boală, afecţiune a trupului, are în spate şi o sănătate rea a sufletului. Boala, cel mai adesea, e o consecinţă a păcatului, şi vindecarea trupului se poate redobândi sau nu prin tratament şi exerciţii recuperatorii, însă, în mod fundamental, trebuie să avem, mai presus de toate, sănătate duhovnicească, har în inimile şi în trupurile noastre pentru ca să ne simţim vii.

Ce folos că eşti într-o poziţie socială prosperă dacă eşti departe de Domnul?! Ce folos ai că eşti lăudat pentru anumite atuuri ale tale, dacă în tine nu simţi frumuseţea bucuriei lui Dumnezeu, nu simţi că pulsează viaţa Duhului, nu simţi smerenia, candoarea, bunătatea lui Dumnezeu?!! Adevărata umanitate, adevărata împlinire o ai când simţi că eşti viu din cauza harului lui Dumnezeu, chiar dacă ai dureri de spate, de inimă, de cap sau sărăcie cât cuprinde. Împlinirea ţine de harul lui Dumnezeu. Împlinirea ţine de împlinirea voii lui Dumnezeu care te face viu.

Cei 10 leproşi erau vii dar bolnavi. Erau vii dar…morţi. Dacă simţi să stai departe de Domnul eşti mort. Căci atunci când vezi că nu te poţi bucura, că te gândeşti numai la defectele tale şi nu poţi uita de tine pentru ca să vezi pe altul, atunci eşti prizonierul tău, al egoismului tău.

Însă prezenţa Domnului i-a împins, pe cei care stăteau departe, să se apropie. Şi, ca oricare dintre noi, ne apropiem de El prin rugăciune, prin încrederea că El ne aduce lărgime, vindecare, bucurie în viaţa noastră. Şi s-au apropiat cu inima, cu sufletul de El, căci şi-au ridicat vocea, glasul şi au cerut să  fie miluiţi, ajutaţi, vindecaţi de către El, cerându-I: „Iisuse Învăţătorule, miluieşte-ne!” [ Ἰησοῦ ἐπιστάτα, ἐλέησον ἡμᾶς, v. 13].

Au strigat din durerea lor către El! Şi atunci când strigăm cu toată fiinţa către Dumnezeu El este aproape de noi, pentru că atunci strigăm real. Strigăm pentru că realmente simţim că avem nevoie de El, că nu mai putem, că ne prăbuşim sub durerea, singurătatea, sărăcia şi păcătoşenia noastră. Un strigăt fiinţial. Un strigăt de om care a făcut experienţa din plin a neputinţei proprii.

Şi când strigi şi îți înţelegi neputinţa ta, înţelegi că depinzi, că viaţa ta depinde de mila lui Dumnezeu. De aici începe toată înţelegerea şi experienţa noastră teologică, toată înţelegerea lui Dumnezeu din viaţa noastră, din aceea că ne simţim neajutoraţi cu totul, goi fără prezenţa Lui în noi. Şi atunci când nu mai avem nicio şansă, când nu mai vedem nicio lumină şi nu ne mai zâmbeşte niciun chip şi niciun lucru, înţelegem ceva fundamental: că pocăinţa, căderea în faţa Lui ne umple de tot ceea ce ne lipseşte! Printr-o strigare, printr-un muget al întregii noastre fiinţe primim certitudinea şi experienţa împlinirii noastre: vărsarea harului Său în noi, în viaţa noastră şi în toate cele ale noastre.

Dar rugăciunea lor a contat pentru că era o rugăciune care i-a durut. I-a durut pentru că nu îi dorea nimeni. I-a durut pentru că erau ai nimănui. Şi, credeţi-mă, că rugăciunile acestor oameni care nu au casă și dorm pe stradă, pentru care Dumnezeu înmoaie frigul, ca ei să poată rezista până la primăvară, sunt înspăimântător de primite de El, în comparaţie cu rugăciunile multora dintre noi care sunt orgolioase, care pretind că trebuie să le dea Dumnezeu de toate, pentru că ei şi-au împlinit toate datoriile faţă de Biserică.

Însă rugăciunea reală  e rugăciunea care recunoaşte că nu face doi bani, că nu merită nimic, că nu i se cuvine nimic. Rugăciunea reală e rugăciunea care îşi asumă întreaga dramă a umanităţii şi care spune, la fiecare păcat şi oroare auzită că acestea s-au întâmplat din cuza sa. Bolile, cataclismele, teroarea şi furia lumii noastre, ipocrizia şi mojicia ei sunt lucrurile de care trebuie să ne pătrundem, care trebuie să ne doară, dacă vrem să fim fiii Celui Preaînalt.

Versetul 14 începe cu vederea Domnului: ” Şi văzându-i” [καὶ ἰδὼν]… Cum să îi vadă Domnul numai de două clipe, cum să îi vadă tocmai acum, când El îi ştia de mai înainte de a fi lumea, din veşnicie? De ce i-a văzut tocmai acum…pe ei, care stăteau departe? I-a văzut pentru că au început să-L vadă şi ei pe El, prin rugăciune. Una e să vezi pe Domnul şi alta e să Îl ai în inimă. Una e să ai un fiu şi alta e să mori de dorul şi de dragostea fiului tău. Şi, numai când ai pe cineva în inimă, începi să îl vezi, pentru că începi să îl preţuieşti, să fii afabil cu el, să te pierzi de dorul lui.

Tot la fel e şi cu credinţa: una e să ai credinţă de rob şi să te temi de păcat mai mult decât să te temi să calci dragostea Lui faţă de tine şi alta e să mori de dorul Său, să fii nebun după El, să nu poţi fi fără El. Când crezi fără să fii înamorat, fără să fii în dragoste pentru El crezi calculat, te comporţi calculat, ierţi calculat…şi nu te simţi nici tu prea bine, pentru că numai ceea ce e foarte mult ne satisface deplin. Şi orice am vrea, bani, droguri, sex, distracţie…nu ajung să ne satisfacă deplin setea, dorul de împlinire, decât dragostea de El poate asta, paradoxal, pe măsură ce cazi în ea, dorind să fie dor peste dor de El în viaţa ta.

Dacă v-aţi îndrăgostit vreodată de cineva…atunci consideraţi că de o mie de ori mai mult e dragostea pentru Dumnezeu şi de milioane de ori mai împlinitoare, mai relaxantă, mai eliberatoare şi că ea te aduce în mod real cu picioarele pe pământ, în timp ce te umpli de slava Sa cea veşnică. În mod real realişti, care simt că trăiesc din plin sunt oamenii duhovniceşti, sunt Sfinţii, pentru că ştiu că au bucurii rezistente, statornice şi nu bucurii tulburi, cum sunt bucuriile pătimaşe: adică binele şi răul fiind amestecat în ele.

Dacă vreţi şi vrem să fim realişti atunci trebuie să vrem să fim Sfinţi cu toţii, să ne facem proprii lui Dumnezeu, pentru că asta le-a spus celor 10 leproşi Domnul: Πορευθέντες ἐπιδείξατε ἑαυτοὺς τοῖς ἱερεῦσιν [Mergeţi şi vă arătaţi/ vă prezentaţi pe voi preoţilor!, v. 14]. Adică nu mai staţi departe de sursa voastră de sfinţire şi de vindecare ci îndrăzniţi să vă prezentaţi şi să vă spovediţi păcatele preoţilor, pentru ca să Mă vedeţi bine şi să nu mai vreţi să plecaţi de la Mine!

E o trimitere adâncă, pe care trebuie să o resimţim  cu toţii ca pe singura noastră vindecare: Mergeţi la preoţii Mei spre vindecare şi nu vă mai uitaţi la viaţa lor, ci smeriţi-vă, ca Eu, Care lucrez prin ei, să vă vindec neputinţele, căderile şi patimile voastre!

Oamenii  care se tem de spovedanie se tem de faptul de a fi vindecaţi. Se comportă ca cei care nu stau în scaunul dentistului ca să le treacă durerea, ca cei care fug de bisturiu şi mor de tineri sau ca cei care nu vor să vorbească cu nimeni şi se adâncesc în paranoia lor. Spune păcatele tale, Domnului, şi El le va lua de la tine! Spune păcatele tale preotului, că de faţă e Domnul, ca să primeşti prin dezlegarea preoţească dezlegarea de păcate a Domnului!

Şi dv., cei care ştiţi cum arată iertarea Domnului, îmi confirmaţi, prin feţele şi bucuria dv., că aţi fost vindecaţi prin mâinile preoţilor de povara păcatelor dv. şi sunteţi vii acum cu duhurile. Trebuie să mergi, să te arăţi ca o carte deschisă preoţilor, pentru ca să primeşti vindecarea Domnului! Trebuie să ai încredere, să vrei să te vindeci, să fii plin de dorinţa iertării şi a unei vieţi noi, mereu noi.

Şi atunci veţi vedea că prin mâinile mele, ale unui preot păcătos şi nevrednic, ca prin mâinile oricărui arhiereu şi preot al lui Hristos, curge viaţa dv. şi veţi înţelege că nu noi suntem rezervoarele vieţii dv., ci Domnul nostru e viaţa noastră şi a dv. Şi atunci, cu toţii, ne simţim vii şi suntem vii, pentru că luăm viaţă din continua smerire de sine a cugetului nostru. Observăm mereu că nu cunoştinţele noaste, nu faptele noastre bune, nu intenţiile noastre bune ne vindecă, ci harul iubirii Sale, care ne umple de frumuseţe, de pace, de bucurie dumnezeiască.

Şi când le ai pe acestea în tine trăieşti teologic, trăieşti ortodox, trăieşti creştineşte! De aceea şi încrederea în Domnul i-a curăţit de boală pe cei 10 bărbaţi leproşi [v. 14]. Dacă nu ascultau, nu se vindecau!

Însă toţi se vindecă, spune Sfântul Luca, Evanghelistul nostru, dar numai unul dintre ei vrea să se vindece şi duhovniceşte, pentru că numai unul ὑπέστρεψεν μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν θεόν [se întoarce, cu glas mare, slăvindu-L pe Dumnezeu, v. 15]. Acest se întoarce e fundamental pentru fiecare dintre noi!  Se întoarce pentru că nu mai vrea să stea departe de El. Se întoarce pentru că nu mai vrea să fie un mort viu, un mort care tot colindă prin lume dar nu are niciun sens în viaţă. Şi când se pocăieşte şi se vindecă trupeşte, omul nostru înţelege că viaţa e bucurie, că viaţa e mulţumire, că viaţa e recunoştinţă şi că sensul vieţii e bucuria cu şi de Dumnezeu.

Şi cei nouă s-au vindecat dar nu au dorit mai mult. Nu au vrut să fie mulţumitori. Şi când vrei să fii mulţumitor, să mulţumeşti, când vrei să laşi slava lui Dumnezeu să te locuiască înveţi să te bucuri de Dumnezeu şi să îţi vezi marginile. Pe cât ne vedem marginile, neputinţele pe atât ştim să fim mai mulţumitori. Pe cât ştim să vedem minunile lui Dumnezeu cu noi şi să mulţumim pentru ele cu atât ne facem cu gură mare, cu gură dreptslăvitoare, cu gură doxologică, mulţumitoare în faţa Sa.

Pentru că viaţa se primeşte şi se păstrează prin mulţumire. Dacă nu te bucuri că ai prieteni îi pierzi. Dacă nu te bucuri că ai viaţă şi sănătate le pierzi. Dacă nu ştii să mulţumeşti pentru toate şi să te mulţumeşti cu puţinul tău, pierzi şi ceea ce credeai că ai. Pentru că rămâi cu forma bucuriei, a prosperităţii, dar nu ai fondul ei, care e harul. Dacă nu mulţumeşti ai căzut din har! Şi dacă nu ai harul lui Dumnezeu, care te învaţă să faci tot binele şi toată lucrarea cea bună, cazi în toate gropile, ca un orb şi ca un secătuit de fericire.

Când ajunge în faţa Sa, bărbatul, unul din 10, cade cu faţa la picioarele Sale [v. 16]. Toată lumea e destinată mântuirii, e predestinată mântuirii, adică iubirii veşnice cu Dumnezeu. Pe toţi îi vrea Dumnezeu mântuiţi, nu numai pe unii. Însă, doar unul din 10, adică puţini, se umplu de înfocarea dragostei pentru Dumnezeu şi Îi mulţumesc cu învăpăiere mare, cu glas mare, pentru binefacerile din viaţa lor, pentru mântuirea lor.  Şi Dumnezeu primeşte mulţumirea noastră, când e din toată dragostea pentru că El e al dragostei.

Cea mai mare judecată e dragostea! Pentru că atunci când Cel care te-a făcut vrea să te ierte şi să te iubească nespus, să îţi arate iubirea Lui şi tu nu eşti vrednic de ea, asta e cea mai mare judecată dreaptă făcută faţă de noi, pentru că ne iubeşte Cineva pe care nu  Îl merităm. Şi cea mai mare dreptate e aceea de a fi iertaţi de Cineva pe care noi L-am tratat cu mare nepăsare, pentru că iubirea şi iertare Lui ne dezarmează, ne lasă fără replică.

Cel de-al zecelea, singurul, unicul mulţumitor, cade la picioarele Stăpânului: aceasta e pocăinţa! Ceri iertare pentru că ştii că vei primi iertare, pentru că eşti încredinţat că nu se poate să fii izgonit de la faţa Iubitorului de oameni Hristos. Asta e spovedania! Vii la Cel ce te vindecă şi nu la cineva care îţi taie capul.  Vii cu încredere şi cu doxologie mare şi primeşti după credinţa ta. Primeşti cât speri. Primeşti cât crezi. Primeşti cât iubeşti. Primeşti cât nu-ţi închipuiai că poți primi.

Cel de-al zecelea, euharisticul, era samaritean [v. 16]. Fusese samaritean păgân, am spune noi! Acum nu mai era samaritean, ci era un fiu al lui Avraam, al credinţei Părintelui Avraam, pentru că crezuse în Cel ce dă bucurie, vindecare şi dezrobire oamenilor. Acum era viu şi se bucura ca un om viu. Era prea entuziast, era prea plin de mulţumire şi de bucurie. Şi de aceea era liber, era vindecat, era mântuit de anchilozarea pe care o aduce egoismul, depărtarea.

Acum nu mai era al depărtării ci al apropierii! Acum sta nu numai aproape de El, ci la picioarele Lui. De aceea, el, cel de alt neam, care nu fusese crescut în aşteptarea Celui dorit, acum aude de la Acesta, pentru încrederea sa prea mare şi pentru mulţumirea sa prea plină: Ἀναστὰς πορεύου· ἡ πίστις σου σέσωκέν σε  [Scoală-te/ridică-te/înviază şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit, v. 19].

Credinţa ta te-a învăţat să fii cu gură mare, cu gură plină de slavoslovii la adresa lui Dumnezeu.  Şi e fermecător de bine să ai gură mare, plină de evlavie şi de înţelepciune când îi înveţi pe oameni cele bune şi să ai gură mică când spui prostii.

Să avem inimă mulţumitoare şi să învăţăm să mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor pentru toate, iubiţii noştri!  Atunci ne vom simţi plini şi radioşi. Dumnezeu să vă dea şi să ne dea o duminică plină de bucurie, de gânduri de bucurie şi o săptămână cu fapte coerente, de care să nu ne simţim ruşinaţi! Amin!

Pr. Dorin Picioruş