Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 19 ianuarie 2008 Page 1 of 2

Să nu stai departe! Predică la Duminica a 29-a după Rusalii [Vindecarea celor 10 leproşi; Lc. 17, 12-19]

crucea-domnului.jpg

Iubiţii noştri,

singurătatea pare o joacă, o vorbă, atunci când nu o cunoşti. La fel şi boala. Dacă ai prieteni mulţi, dacă ai sănătate viguroasă şi eşti fericit, crezi că toată lumea e fericită, că nimeni nu e bolnav şi că viaţa e confortabilă pentru toţi.  Însă viaţa nu e confortabilă cel mai adesea şi durerea, când e împreună cu singurătatea în viaţa şi în casa noastră, e un pustiu imens, pe care nu mulţi îl pot suporta. Oamenii văduvi şi tinerii care îşi caută parteneri de viaţă sunt cel mai aspru biciuiţi de singurătate, din care cauză sunt predispuși să își caute, acolo unde nu trebuie, fericirea, împăcarea, alinarea.

În mod fundamental avem nevoie, deopotrivă, de comunicare, de comuniune cât şi de singurătate. Singurătatea ne învaţă să preţuim împreuna-vorbire cu oamenii, ne smereşte, ne face să conștientizăm nevoile reale ale persoanei noastre, pe când comunicarea ne învaţă că a dărui, a te dărui cuiva înseamnă a te cunoaşte, a te personaliza. Numai că există şi singurătăţi imobilizate în pat, singurătăţi care nu plac, ca singurătatea celor 10 leproşi cu care Domnul s-a întâlnit într-un sat din Israel [v. 12].

Şi leproşii, văzându-L, au stat departe [ἔστησαν πόρρωθεν, v. 12], pentru că se ştiau bolnavi dar şi pentru că ştiau cine este El. Acest a sta departe de Domnul e cea mai mare dramă a umanităţii de astăzi! Pentru că zece, acest zece, numărul leproşilor, acest număr al desăvârşirii, arată că umanitatea întreagă, toţi oamenii sunt bolnavi dacă stau departe de El. Lepra, ca orice altă boală, afecţiune a trupului, are în spate şi o sănătate rea a sufletului. Boala, cel mai adesea, e o consecinţă a păcatului, şi vindecarea trupului se poate redobândi sau nu prin tratament şi exerciţii recuperatorii, însă, în mod fundamental, trebuie să avem, mai presus de toate, sănătate duhovnicească, har în inimile şi în trupurile noastre pentru ca să ne simţim vii.

Ce folos că eşti într-o poziţie socială prosperă dacă eşti departe de Domnul?! Ce folos ai că eşti lăudat pentru anumite atuuri ale tale, dacă în tine nu simţi frumuseţea bucuriei lui Dumnezeu, nu simţi că pulsează viaţa Duhului, nu simţi smerenia, candoarea, bunătatea lui Dumnezeu?!! Adevărata umanitate, adevărata împlinire o ai când simţi că eşti viu din cauza harului lui Dumnezeu, chiar dacă ai dureri de spate, de inimă, de cap sau sărăcie cât cuprinde. Împlinirea ţine de harul lui Dumnezeu. Împlinirea ţine de împlinirea voii lui Dumnezeu care te face viu.

Cei 10 leproşi erau vii dar bolnavi. Erau vii dar…morţi. Dacă simţi să stai departe de Domnul eşti mort. Căci atunci când vezi că nu te poţi bucura, că te gândeşti numai la defectele tale şi nu poţi uita de tine pentru ca să vezi pe altul, atunci eşti prizonierul tău, al egoismului tău.

Însă prezenţa Domnului i-a împins, pe cei care stăteau departe, să se apropie. Şi, ca oricare dintre noi, ne apropiem de El prin rugăciune, prin încrederea că El ne aduce lărgime, vindecare, bucurie în viaţa noastră. Şi s-au apropiat cu inima, cu sufletul de El, căci şi-au ridicat vocea, glasul şi au cerut să  fie miluiţi, ajutaţi, vindecaţi de către El, cerându-I: „Iisuse Învăţătorule, miluieşte-ne!” [ Ἰησοῦ ἐπιστάτα, ἐλέησον ἡμᾶς, v. 13].

Au strigat din durerea lor către El! Şi atunci când strigăm cu toată fiinţa către Dumnezeu El este aproape de noi, pentru că atunci strigăm real. Strigăm pentru că realmente simţim că avem nevoie de El, că nu mai putem, că ne prăbuşim sub durerea, singurătatea, sărăcia şi păcătoşenia noastră. Un strigăt fiinţial. Un strigăt de om care a făcut experienţa din plin a neputinţei proprii.

Şi când strigi şi îți înţelegi neputinţa ta, înţelegi că depinzi, că viaţa ta depinde de mila lui Dumnezeu. De aici începe toată înţelegerea şi experienţa noastră teologică, toată înţelegerea lui Dumnezeu din viaţa noastră, din aceea că ne simţim neajutoraţi cu totul, goi fără prezenţa Lui în noi. Şi atunci când nu mai avem nicio şansă, când nu mai vedem nicio lumină şi nu ne mai zâmbeşte niciun chip şi niciun lucru, înţelegem ceva fundamental: că pocăinţa, căderea în faţa Lui ne umple de tot ceea ce ne lipseşte! Printr-o strigare, printr-un muget al întregii noastre fiinţe primim certitudinea şi experienţa împlinirii noastre: vărsarea harului Său în noi, în viaţa noastră şi în toate cele ale noastre.

Dar rugăciunea lor a contat pentru că era o rugăciune care i-a durut. I-a durut pentru că nu îi dorea nimeni. I-a durut pentru că erau ai nimănui. Şi, credeţi-mă, că rugăciunile acestor oameni care nu au casă și dorm pe stradă, pentru care Dumnezeu înmoaie frigul, ca ei să poată rezista până la primăvară, sunt înspăimântător de primite de El, în comparaţie cu rugăciunile multora dintre noi care sunt orgolioase, care pretind că trebuie să le dea Dumnezeu de toate, pentru că ei şi-au împlinit toate datoriile faţă de Biserică.

Însă rugăciunea reală  e rugăciunea care recunoaşte că nu face doi bani, că nu merită nimic, că nu i se cuvine nimic. Rugăciunea reală e rugăciunea care îşi asumă întreaga dramă a umanităţii şi care spune, la fiecare păcat şi oroare auzită că acestea s-au întâmplat din cuza sa. Bolile, cataclismele, teroarea şi furia lumii noastre, ipocrizia şi mojicia ei sunt lucrurile de care trebuie să ne pătrundem, care trebuie să ne doară, dacă vrem să fim fiii Celui Preaînalt.

Versetul 14 începe cu vederea Domnului: ” Şi văzându-i” [καὶ ἰδὼν]… Cum să îi vadă Domnul numai de două clipe, cum să îi vadă tocmai acum, când El îi ştia de mai înainte de a fi lumea, din veşnicie? De ce i-a văzut tocmai acum…pe ei, care stăteau departe? I-a văzut pentru că au început să-L vadă şi ei pe El, prin rugăciune. Una e să vezi pe Domnul şi alta e să Îl ai în inimă. Una e să ai un fiu şi alta e să mori de dorul şi de dragostea fiului tău. Şi, numai când ai pe cineva în inimă, începi să îl vezi, pentru că începi să îl preţuieşti, să fii afabil cu el, să te pierzi de dorul lui.

Tot la fel e şi cu credinţa: una e să ai credinţă de rob şi să te temi de păcat mai mult decât să te temi să calci dragostea Lui faţă de tine şi alta e să mori de dorul Său, să fii nebun după El, să nu poţi fi fără El. Când crezi fără să fii înamorat, fără să fii în dragoste pentru El crezi calculat, te comporţi calculat, ierţi calculat…şi nu te simţi nici tu prea bine, pentru că numai ceea ce e foarte mult ne satisface deplin. Şi orice am vrea, bani, droguri, sex, distracţie…nu ajung să ne satisfacă deplin setea, dorul de împlinire, decât dragostea de El poate asta, paradoxal, pe măsură ce cazi în ea, dorind să fie dor peste dor de El în viaţa ta.

Dacă v-aţi îndrăgostit vreodată de cineva…atunci consideraţi că de o mie de ori mai mult e dragostea pentru Dumnezeu şi de milioane de ori mai împlinitoare, mai relaxantă, mai eliberatoare şi că ea te aduce în mod real cu picioarele pe pământ, în timp ce te umpli de slava Sa cea veşnică. În mod real realişti, care simt că trăiesc din plin sunt oamenii duhovniceşti, sunt Sfinţii, pentru că ştiu că au bucurii rezistente, statornice şi nu bucurii tulburi, cum sunt bucuriile pătimaşe: adică binele şi răul fiind amestecat în ele.

Dacă vreţi şi vrem să fim realişti atunci trebuie să vrem să fim Sfinţi cu toţii, să ne facem proprii lui Dumnezeu, pentru că asta le-a spus celor 10 leproşi Domnul: Πορευθέντες ἐπιδείξατε ἑαυτοὺς τοῖς ἱερεῦσιν [Mergeţi şi vă arătaţi/ vă prezentaţi pe voi preoţilor!, v. 14]. Adică nu mai staţi departe de sursa voastră de sfinţire şi de vindecare ci îndrăzniţi să vă prezentaţi şi să vă spovediţi păcatele preoţilor, pentru ca să Mă vedeţi bine şi să nu mai vreţi să plecaţi de la Mine!

E o trimitere adâncă, pe care trebuie să o resimţim  cu toţii ca pe singura noastră vindecare: Mergeţi la preoţii Mei spre vindecare şi nu vă mai uitaţi la viaţa lor, ci smeriţi-vă, ca Eu, Care lucrez prin ei, să vă vindec neputinţele, căderile şi patimile voastre!

Oamenii  care se tem de spovedanie se tem de faptul de a fi vindecaţi. Se comportă ca cei care nu stau în scaunul dentistului ca să le treacă durerea, ca cei care fug de bisturiu şi mor de tineri sau ca cei care nu vor să vorbească cu nimeni şi se adâncesc în paranoia lor. Spune păcatele tale, Domnului, şi El le va lua de la tine! Spune păcatele tale preotului, că de faţă e Domnul, ca să primeşti prin dezlegarea preoţească dezlegarea de păcate a Domnului!

Şi dv., cei care ştiţi cum arată iertarea Domnului, îmi confirmaţi, prin feţele şi bucuria dv., că aţi fost vindecaţi prin mâinile preoţilor de povara păcatelor dv. şi sunteţi vii acum cu duhurile. Trebuie să mergi, să te arăţi ca o carte deschisă preoţilor, pentru ca să primeşti vindecarea Domnului! Trebuie să ai încredere, să vrei să te vindeci, să fii plin de dorinţa iertării şi a unei vieţi noi, mereu noi.

Şi atunci veţi vedea că prin mâinile mele, ale unui preot păcătos şi nevrednic, ca prin mâinile oricărui arhiereu şi preot al lui Hristos, curge viaţa dv. şi veţi înţelege că nu noi suntem rezervoarele vieţii dv., ci Domnul nostru e viaţa noastră şi a dv. Şi atunci, cu toţii, ne simţim vii şi suntem vii, pentru că luăm viaţă din continua smerire de sine a cugetului nostru. Observăm mereu că nu cunoştinţele noaste, nu faptele noastre bune, nu intenţiile noastre bune ne vindecă, ci harul iubirii Sale, care ne umple de frumuseţe, de pace, de bucurie dumnezeiască.

Şi când le ai pe acestea în tine trăieşti teologic, trăieşti ortodox, trăieşti creştineşte! De aceea şi încrederea în Domnul i-a curăţit de boală pe cei 10 bărbaţi leproşi [v. 14]. Dacă nu ascultau, nu se vindecau!

Însă toţi se vindecă, spune Sfântul Luca, Evanghelistul nostru, dar numai unul dintre ei vrea să se vindece şi duhovniceşte, pentru că numai unul ὑπέστρεψεν μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν θεόν [se întoarce, cu glas mare, slăvindu-L pe Dumnezeu, v. 15]. Acest se întoarce e fundamental pentru fiecare dintre noi!  Se întoarce pentru că nu mai vrea să stea departe de El. Se întoarce pentru că nu mai vrea să fie un mort viu, un mort care tot colindă prin lume dar nu are niciun sens în viaţă. Şi când se pocăieşte şi se vindecă trupeşte, omul nostru înţelege că viaţa e bucurie, că viaţa e mulţumire, că viaţa e recunoştinţă şi că sensul vieţii e bucuria cu şi de Dumnezeu.

Şi cei nouă s-au vindecat dar nu au dorit mai mult. Nu au vrut să fie mulţumitori. Şi când vrei să fii mulţumitor, să mulţumeşti, când vrei să laşi slava lui Dumnezeu să te locuiască înveţi să te bucuri de Dumnezeu şi să îţi vezi marginile. Pe cât ne vedem marginile, neputinţele pe atât ştim să fim mai mulţumitori. Pe cât ştim să vedem minunile lui Dumnezeu cu noi şi să mulţumim pentru ele cu atât ne facem cu gură mare, cu gură dreptslăvitoare, cu gură doxologică, mulţumitoare în faţa Sa.

Pentru că viaţa se primeşte şi se păstrează prin mulţumire. Dacă nu te bucuri că ai prieteni îi pierzi. Dacă nu te bucuri că ai viaţă şi sănătate le pierzi. Dacă nu ştii să mulţumeşti pentru toate şi să te mulţumeşti cu puţinul tău, pierzi şi ceea ce credeai că ai. Pentru că rămâi cu forma bucuriei, a prosperităţii, dar nu ai fondul ei, care e harul. Dacă nu mulţumeşti ai căzut din har! Şi dacă nu ai harul lui Dumnezeu, care te învaţă să faci tot binele şi toată lucrarea cea bună, cazi în toate gropile, ca un orb şi ca un secătuit de fericire.

Când ajunge în faţa Sa, bărbatul, unul din 10, cade cu faţa la picioarele Sale [v. 16]. Toată lumea e destinată mântuirii, e predestinată mântuirii, adică iubirii veşnice cu Dumnezeu. Pe toţi îi vrea Dumnezeu mântuiţi, nu numai pe unii. Însă, doar unul din 10, adică puţini, se umplu de înfocarea dragostei pentru Dumnezeu şi Îi mulţumesc cu învăpăiere mare, cu glas mare, pentru binefacerile din viaţa lor, pentru mântuirea lor.  Şi Dumnezeu primeşte mulţumirea noastră, când e din toată dragostea pentru că El e al dragostei.

Cea mai mare judecată e dragostea! Pentru că atunci când Cel care te-a făcut vrea să te ierte şi să te iubească nespus, să îţi arate iubirea Lui şi tu nu eşti vrednic de ea, asta e cea mai mare judecată dreaptă făcută faţă de noi, pentru că ne iubeşte Cineva pe care nu  Îl merităm. Şi cea mai mare dreptate e aceea de a fi iertaţi de Cineva pe care noi L-am tratat cu mare nepăsare, pentru că iubirea şi iertare Lui ne dezarmează, ne lasă fără replică.

Cel de-al zecelea, singurul, unicul mulţumitor, cade la picioarele Stăpânului: aceasta e pocăinţa! Ceri iertare pentru că ştii că vei primi iertare, pentru că eşti încredinţat că nu se poate să fii izgonit de la faţa Iubitorului de oameni Hristos. Asta e spovedania! Vii la Cel ce te vindecă şi nu la cineva care îţi taie capul.  Vii cu încredere şi cu doxologie mare şi primeşti după credinţa ta. Primeşti cât speri. Primeşti cât crezi. Primeşti cât iubeşti. Primeşti cât nu-ţi închipuiai că poți primi.

Cel de-al zecelea, euharisticul, era samaritean [v. 16]. Fusese samaritean păgân, am spune noi! Acum nu mai era samaritean, ci era un fiu al lui Avraam, al credinţei Părintelui Avraam, pentru că crezuse în Cel ce dă bucurie, vindecare şi dezrobire oamenilor. Acum era viu şi se bucura ca un om viu. Era prea entuziast, era prea plin de mulţumire şi de bucurie. Şi de aceea era liber, era vindecat, era mântuit de anchilozarea pe care o aduce egoismul, depărtarea.

Acum nu mai era al depărtării ci al apropierii! Acum sta nu numai aproape de El, ci la picioarele Lui. De aceea, el, cel de alt neam, care nu fusese crescut în aşteptarea Celui dorit, acum aude de la Acesta, pentru încrederea sa prea mare şi pentru mulţumirea sa prea plină: Ἀναστὰς πορεύου· ἡ πίστις σου σέσωκέν σε  [Scoală-te/ridică-te/înviază şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit, v. 19].

Credinţa ta te-a învăţat să fii cu gură mare, cu gură plină de slavoslovii la adresa lui Dumnezeu.  Şi e fermecător de bine să ai gură mare, plină de evlavie şi de înţelepciune când îi înveţi pe oameni cele bune şi să ai gură mică când spui prostii.

Să avem inimă mulţumitoare şi să învăţăm să mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor pentru toate, iubiţii noştri!  Atunci ne vom simţi plini şi radioşi. Dumnezeu să vă dea şi să ne dea o duminică plină de bucurie, de gânduri de bucurie şi o săptămână cu fapte coerente, de care să nu ne simţim ruşinaţi! Amin!

Pr. Dorin Picioruş

Eminescu şi Ortodoxia. Precizări cu privire la perspectiva eshatologică [IV]

Cine ajunge să cunoască mai îndeaproape poezia şi opera lui Eminescu, înţelege un lucru esenţial: faptul că, concepţia sa fundamentală de viaţă a rămas aceeaşi şi acest lucru este uşor identificabil de la primele poezii şi până la asfinţitul său literar. Această liniaritate clasică a concepţiilor este aproape unică în rândul marilor noştri poeţi. La Blaga, la Arghezi, la Nichita Stănescu, descoperim fluctuaţii, diversitate şi evoluţie conceptuală într-o măsură aşa de mare, încât putem vorbi de mutaţii enorme în gândirea şi percepţia lor.

Nu tot la fel stau lucrurile cu Eminescu. Ba chiar cu totul dimpotrivă. Eminescu este o monadă în cugetare. Acest fapt este uluitor la prima constatare, dacă nu înţelegi sursa acestei imuabilităţi a fundamentelor sale interioare. Negoiţescu făcea observaţia că Eminescu nu pune concepte filosofice în poezie, ci el poetizează conceptele şi filosofia sa de viaţă.

Ceea ce ni se pare foarte adevărat: Eminescu poetizează credinţa sa despre lume şi existenţă, care este una foarte stabilă, formată din prima tinereţe, pe când consuma biblioteca familiei din Ipoteşti, precum şi bibliotecile mănăstirilor (la Agapia avea şi o mătuşă călugăriţă), cu mult înainte de a pleca să studieze la Viena şi Berlin.

O dovedeşte din plin creaţia sa de tinereţe, în care se regăsesc toate ideile sale majore, fundamentale. Poezia de maturitate nu face decât să stilizeze formulările sale anterioare, motiv pentru care este preferata studiilor de literatură, fără a se pune accentul pe faptul că personalitatea poetului era conturată de mult în acest sens şi că ideile sunt vechi.

Din această perspectivă, aserţiunile categorice ale lui Călinescu şi ale altor critici cu privire la influenţa fundamentală a lui Schopenhauer sau a Vedelor indice asupra poetului, nu pot să reziste nu numai unor studii aprofundate, dar nici măcar unei lecturi atente, care va observa că acea mult discutată influenţă nu este decât o mănuşă stilistică pentru poezia eminesciană.

Când, în 1874, după terminarea studiilor sale în străinătate, i se propunea să facă o teză de doctorat în Filozofie, pentru a fi numit profesor universitar la Iaşi, Eminescu preciza, refuzând oferta: „Kant mi-a căzut în mână relativ târziu, Schopenhauer de asemenea; ce-i drept, îi cunosc, însă renaşterea intuitivă a cugetărilor în mintea mea, cu specificul miros de pământ proaspăt a propriului meu suflet, nu s-a desăvârşit încă.”

Cu alte cuvinte, Eminescu considera la acea dată, că nu şi i-a însuşit prea bine pe cei doi filosofi germani, în sensul că nu i-a impropriat cugetării sale, că nu i-a asimilat în gândirea sa. Iar el nu dădea credit unor lucruri nemestecate în mintea şi în inima sa îndelung.

Tocmai pentru a ilustra aceste afirmaţii ale noastre, propunem cititorilor o perspectivă nouă asupra viziunii eshatologice a lui Eminescu. Nouă, pentru faptul că acest subiect are în vedere, de obicei, studiul versurilor din Scrisoarea I şi Memento mori, însă noi nu vom avansa către aceste poeme, despre care de altfel am şi discutat anterior (vezi articolul de aici), ci vom rămâne doar la o poezie de tinereţe, Mortua est!, publicată în 1871.

Poezia dă glas, în opinia Zoei Dumitrescu-Buşulenga, primei crize sceptice eminesciene. Dar pe noi ne preocupă momentan, numai aceste versuri, din respectivul poem: Când sorii se sting şi când stelele pică, / Îmi vine a crede că toate-s nimică. // Se poate (…) să văd cerul negru că lumile-şi cerne…

Versurile sunt identice, la nivel conceptual, cu cele similare ca subiect, din poemele amintite anterior, Scrisoarea I şi Memento mori. Ne-am oprit însă asupra lor pentru că ne-a atras atenţia în mod deosebit un amănunt pe care îl considerăm de o mare importanţă, esenţial în a înţelege viziunea eminesciană: şi anume, prezentul verbelor.

Eminescu descrie un prim tablou eshatologic, în poezia sa, într-o poezie de tinereţe, când se presupune că nu ar fi avut destul timp ca să cugete asupra acestui lucru, iar perspectiva sa eshatologică este la timpul prezent! Este descrisă ca şi cum atunci ar trece prin faţa ochilor poetului, sau ca şi cum în mod continuu ar trece prin mintea sa, ar fi o prezenţă constantă a gândirii sale. Dar ca să fie o prezenţă constantă, trebuia să fie impropriată şi asimilată de multă vreme spiritualităţii sale, fapt pe care, trei ani mai târziu, poetul îl refuza încă lui Kant şi lui Schopenhauer!

Şi mai trebuie să mai facem o precizare absolut esenţială: eshatologia nu există la timpul prezent sau trecut, ca un lucru deja vizualizat, petrecut, decât în teologia ortodoxă, în cărţile Bisericii, cum ar fi Liturghierul, spre exemplu. Pentru că în Ortodoxie, istoria lumii, de la început până la sfârşit, este un fapt deja cunoscut, în esenţă, care nu mai reprezintă o surpriză pentru cei credincioşi.

Cerul negru care îşi cerne lumile va avea mai târziu corespondente vizuale mult mai fastuos dezvoltate în poezia eminesciană, fiind o imagine care devine sinonimă cu sfârşitului chipului acestei lumi. Într-un alt context sceptic, în care eroul intră sub o influenţă demonică, în poemul Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act), tabloul acesta figurativ al cerului care se zguduie şi al aştrilor care cad este astfel redat:

O! de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,
Pe cer talazuri mândre înalţă şi întinde,
Şi nourii ca sloiuri de gheaţă aruncate,
Sfărmându-se de-a sferei castele înstelate –
Cerul din rădăcină nălţându-se decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n caos întins fără de fine,
Zburând negre şi stinse surpatele lumine.
Văd caosul că este al lumilor săcrii,
Că sori mai pâlpâi roşii gigantice făclii
Şi-apoi se sting. – Nimicul, linţoliul se întinde
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde!

Moartea şi pieirea este percepută ca un eveniment negativ, nu este o apocatastază/restaurare platonic-origenistă sau o Nirvana din religia budistă, în care extincţia este concepută ca un fapt pozitiv , ci caosul este al lumilor săcrii, haosul sau nimicul este un sicriu care închide, întemniţează viaţa, o suspendă. Însă posibilitatea aceasta a nimicirii universului este o viziune demonică, propagată de sugestia demonului, după cum înţelegem din poemul respectiv. Ceea ce trebuie să ne facă să privim cu mult mai multă atenţie şi versurile corespondente din Scrisoarea I, care apar ca ilustrând viziunea dascălului.

Drd. Psa. Gianina Picioruş

Cuvintele

filocalia.gif

Cine mai are astăzi cuvinte?
cuvintele te cuprind pe tine
şi nu tu pe ele
tu eşti un mort
ele se mişcă în locul tău
când tu ai căzut
de mult
epuizat

ele vorbesc pentru tine
când tu nu mai ai cuvinte
merg pe stradă
cumpără de mâncare
schimbă impresii
testează realitatea
ca nişte senzori calificaţi

tu taci
ele gesticulează
tu eşti mut
ele vorbesc în locul tău
şi chiar despre tine

tinere trecător
mai ales tu
fereşte-te de cuvintele
care te utilizează
ca pe un calculator
care te denigrează frumos
spectaculos

unde te duci
nu le lăsa
să-şi verse prea mult focul
să te înlocuiască
la nesfârşit

Psa. Gianina.

Oglinzi

biserica-razbate.jpg

Vine uneori o vreme
când întunericul se sparge în bucăţi
când omul vede în mii de oglinzi
încât nu ştie unde să se ascundă
de sine însuşi

e vremea când numai cuvintele
spuse lui Dumnezeu
mai au sens
mai au valoare
căci toate felinarele s-au făcut murdare

pe o stradă pustie dintre
nimic şi nimic
de la un sens la altul al istoriei traversezi ca un fulger
viaţa
mergând spre Judecată

un câine înfloreşte
într-un colţ al nopţii
unde încă mai e lumină

Psa. Gianina.

Mozaicuri superbe într-o Biserică ortodoxă greacă

Aici găsiţi locaţia.

church-stenciling-sm.jpg (26477 bytes)

Psa. Gianina.

Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [5]

vaza.png

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911, 623 p., 20 lei.

Lângă lacul Vitezda [în 1904 fiind în posesia franciscanilor], spune autorul, sunt peşteri săpate în piatră unde se îngropau regii iudei. Autorul spune că aceste grote sunt fioroase şi că mormintele lor sunt făcute în formă de cuptoare de pâine, n. 1, p. 89/ Cf. n. 4, p. 89, se pare că în Neapole sunt catacombe mai frumoase decât cele descoperite la Roma. Cele de la Neapole ar fi de 67 km lungime, cu coridoare de 5 m lăţime şi de 10 m înălţime, cf. n. 4, p. 90./

În n. 1, p. 91 autorul foloseşte forma mişuesc pentru mişună de astăzi. /Catacomba Sfintei Mănăstiri Neamţ are 6 stânjeni lungime, 3 lăţime şi 6 palme înălţime. A vizitat-o la 23 august 1903, cf. n. 2, p. 91./ În 1897 existau încă ruinele Bazilicii din Roma, construită de Sfântul Constantin cel Mare în sec. 4 d. Hr., p. 101./  Cf. n. 6, p. 103, autorul spune că imaginile sfinte din Sfânta Sofia au fost „boite de turci”, astupate ca să nu se mai vadă. /

Bairam-ul e un fel de paşti al musulmanilor, n. 6, p. 103./ Ramazanul e luna a 9-a, în care se ţine postul cel mare de 28-29 de zile, când musulmanii ajunează în fiecare zi iar seara se trage cu tunul din ordinul poliţiei şi se mănâncă lipie, pilaf, bucate de carne, masa ţinând aproape toată noaptea. Dimineaţa se trage iarăşi cu tunul, pentru începerea ajunării. După Ramazan vine sărbătoarea marea a Bairamului, care ţine trei zile, în care au loc petreceri, e multă veselie, pe masă se pun mâncăruri bogate şi se merge la moschee, cf. n. 6, p. 103-104./

Cadânele sunt femeile turcilor, cf. Ibidem./ Biserica Sfântului Constantin cel Mare de pe locul Mormântului Domnului era de formă rotundă, p. 104/ Sfântul Constantin cel Mare  a făcut o altă Bazilică octogonală, în 8 colţuri, în Antiohia, p. 104/ Sfântul Grigorie de Nazianz vorbeşte şi el despre o Biserică în 8 laturi egale, în Orat. XIX, De laud. patr.ovktw. me.nisopleu,roij cf. n. 2, p. 105. / Biserica Sfântului Simeon Stâlpnicul era staurotu,poj, adică sub formă de cruce, p. 105./

Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol a Sfântului Constantin cel Mare era tot în formă de curce, era cruciformă, p. 105./Existau Biserici cu altarul boltit şi oval în Răsăritul ortodox, iar sub formă de turn, cilindru sau cerc [ca Pantheonul din Roma] în Apusul ortodox, p. 105./ Frontispiciul, partea de intrare în Biserică, era la apus iar altarul la răsărit, ca şi astăzi, p. 105/

Istoricul bisericesc Socrate se mira că există o Biserică din Antiohia care avea altarul la apus , cf. Istoria bisericească, V, 22.  La fel, Sfântul Paulin de Nola se mira de o Biserică din Tir, care avea altarul spre mormintele fericitul neam al ctitorilor locaşului, cf. Ep. XII, Ad Severum, p. 105/ Autorul nostru vorbeşte despre Mărturisirea publică din primele secole ale Bisericii creştine, în care oamenii îşi spovedeau păcatele în auzul celorlalţi membrii ai comunităţii, p. 106/

Cuvântul anatematizare vine de la grecescul  avnaqemati,zw = eu blestem,  iar în limba aramică e: maranatha,  p. 106/ Cf. n. 1, p. 106, avna,qema [Gal. 1, 8] şi  maranaqa înseamnă despărţire, excludere iar nu blestem. Într-o altă accepţiune, spune autorul, maranatha înseamnă: Domnul nostru vine. Ultima explicaţie la cuvântul maranatha i se pare neîntemeiată autorului nostru, p. 107/

În nartică, în pridvorul Bisericii, stăteau penitenţii, cei care erau opriţi de la Sfânta Împărtăşanie din cauza păcatelor mărturisite public şi catehumenii, cei care erau catehizaţi ca să primească Sfântul Botez, dar nu fuseseră încă botezaţi, p. 107/ Cf. n. 2, p. 107: pro,qesij [Evr. 9, 3]: punere înainte./

După descrierea istoricului bisericesc Eusebiu de Cezareea, în sec. al 4-lea d. Hr. exista în Biserici amvonul ca ceva de sine stătător şi el era construit în mijlocul naosului, adică acolo unde stăteau credincioşii la slujbe, adică acolo unde astăzi există policandrul/candelabrul principal din Biserică, de sub care se citeşte Apostolul la Sfânta Liturghie, p. 109/ Amvonul avea trepte şi era un loc înalt în Biserică./

Bisericile se zideau cu îngăduinţa episcopului, cf. n. 1, p. 110, după cum statuta Novela 131, c. 8, a Sfântului Iustinian cel Mare. Cuprinsul acesteia este următorul: „Dacă cineva voieşte să zidească un sfânt paraclis, ori o mănăstire, nu poate altfel să înceapă zidirea, decât numai pe locurile unde preacuviosul episcop a făcut rugăciunea şi a înfipt cinstita cruce”, n. 1, p. 110./ După istoricul bisericesc Sozomen [Istoria bisericească II, c. 26] şi Sfântul Beda [Istoria bisericească I, c. 30], ziua sfinţirii unei Biserici nou construite era o zi de mare sărbătoare pentru comunitatea de acolo şi amintirea ei era sărbătorită în fiecare an, cf. n. 1, p. 110./

Biserica e tripartită, are trei încăperi: pronaos, naos şi altar după modelul Cortului sfânt din Vechiul Testament, n. 1, p. 110. / Cuvântul nartica/nartix/ nartex [na,rqhx] însemna iniţial o plantă din care se făceau bastoane sau o cutie în care se strângea mărunţişul din casă. Nartica Bisericii a împrumutat sensul figurat de la al doilea sens  plin al cuvântului, n. 2, p. 110. / Autorul are o lucrare despre nartica Bisericii, despre pridvorul Bisericii, deci despre partea auxiliară, de la intrarea principală în Biserică, în revista Biserica Ortodoxă Română XXX [1906], nr. 1, p. 75-85./

Pr. Dorin.

Hristos Domnul: Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul/Împlinirea tuturor lucrurilor

7629a.jpg

Faptul că Hristos a locuit în mijlocul poporului lui Israel este mai mult decât un fapt istoric oarecare. Căci Alfa/Începutul a locuit în mijlocul lor ca Alfa şi Omega, ca Începutul şi Sfârşitul. Acest străin paradox constă în aceea că se regăseşte, se întâlneşte într-o persoană, Care este începutul şi sfârşitul/plinirea tuturor lucrurilor. Şi acest paradox conduce la multe şi mari şi profunde înţelegeri ale credinţei creştine.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, gândind la acest verset scriptural din titlul nostru, a spus că „Întruparea lui Hristos este cauza tuturor lucrurilor”. Şi acest loc paradoxal ne spune că această cauză nu este „înaintea tuturor lucrurilor”, ci este în mijlocul lor, pentru că Cel care este în mijlocul lor este „mai înainte de toate lucrurile”.

Hristos Însuşi a folosit acest paradox, care e deplin adevărat, dar care era abscons pentru cei care îl ascultau: „Mai înainte de Avraam am fost Eu” [In. 8, 58].

Însă acest aspect reliefat de Hristos Domnul reprezintă o înţelegere foarte la inima ortodocşilor. Pentru că noi înţelegem strângerea noastră la Sfânta Liturghie şi acest fapt de a fi împreună ca să liturghisim ca „cerul pe pământ”. Şi când spunem că trăim cerul pe pământ, nu vorbim de o schimbare a locaţiei Bisericii, ci de o schimbare a firii celor care se strâng împreună, pentru că, aşa cum a spus Domnul, dacă sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu şi Eu sunt în mijlocul lor. Şi adunându-ne la Sfânta Liturghie noi ne amintim faptul că această dumnezeiască slujbă transcende timpul şi spaţiul, căci, spunem într-o rugăciune tainică a preotului:

„Aducându-ne aminte aşadar, de porunca şi de toate lucrurile care s-au făcut pentru noi [de Hristos n.n.]: de cruce, de moarte, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea de-a dreapta [Tatălui n.n.] şi de cea de-a doua şi slăvită venire [a Domnului n.n.]…

Cuvintele citate din rugăciunea aceasta a Sfintei Liturghii, ne vorbesc despre a doua venire a Domnului la timpul trecut şi nu la viitor. Şi nu pentru că noi am crede că a doua Sa venire este un eveniment care deja ne-a precedat din punct de vedere istoric, temporal, ci din cauză că în Hristos cel înviat, noi avem/stăm/ ne bucurăm de începutul şi sfârşitul lucrurilor, pentru că întru El încep toate. Domnul, Care a creat timpul şi spaţiul nu rămâne prizonier lumii Sale ci prin învierea Sa creaţia, cosmosul în întregime începe să trăiască „întru libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu”.

Şi această dumnezeiască realitate transpare din Sfintele Icoane. Căci acestea nu sunt în Biserică nişte albume fotografice ale unor eroi morţi demult, ci Sfinţii sunt acel „nor mare de mărturisitori”, sunt cei care ni se fac prezenţi nouă nu ca imagini, nu ca reprezentări în culori făcute pe lemn, ci din punct de vedere ipostatic, în persoana lor, pentru că ei sunt vii.

Din acest punct de vedere Sfintele Icoane sunt descrieri eshatologice, pentru că pictarea lor e făcută în acord cu începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, adică cu Hristos şi nu după o modă istorică. Perspectiva inversă a Icoanelor, în care ele devin abecedare ale lumii ce va veni sunt o comoară a Bisericii, pentru că ne pictează nouă cele ce or să fie, dar, cele care vin sunt deja la noi, sunt în noi, pentru că trăim realităţile eshatologice de pe acum.

Şi de aceea, întreaga adunare a Bisericii e chemată la o nouă existenţă. Botezându-ne întru moartea şi învierea Domnului, ne asemănăm cu Cel înviat [Rom. 6, 3-6]. El începe să ne conducă viaţa. Căci pe măsură ce murim pentru această lume, noi iertăm lucrurile ei, „pentru învierea Sa”, cum spunem de Paşti, în cântarea de la sfârşitul Utreniei.

O viaţă trăită întru iertarea vrăjmaşilor şi în iubirea lor este o viaţă care trăieşte în certitudinea că vom primi toate cele promise/făgăduite de Domnul Hristos. Hristos e Cel care lămureşte, Care ne lămureşte, ne explică istoria şi ne dă înţelegerea ei, faptul de a o înţelege prin moartea şi învierea Sa. Rugăciunea de iertare pentru cei care L-au răstignit, rostită de El pe cruce, nu este decât dreptatea lui Dumnezeu care răsună în întreaga lume. Căci nu poate exista dreptate mai mare decât iertarea oferită gratuit de către Domnul nostru. A vedea lucrurile într-o asemenea lumină, într-o asemenea înţelegere duhovnicească, poate e de nesuportat pentru unii, însă aceştia vor da socoteală lui Dumnezeu pentru că au fost necruţători, pentru că au lovit pe duşmanii lor.

Astfel, Alfa şi Omega ne-a dat iertarea, ne-a dat libertatea învierii noastre din moartea păcatului şi ne cheamă să ne apropiem de Sfântul Potir, al Sfântului Trup şi al Sfântului Sânge al Său, pentru ca să fie cu noi. Dumnezeu ne ajută să iertăm toate pentru învierea Sa şi să stăm înaintea Potirului Noului Legământ, ca să ne amintim de toate cele făcute de El pentru noi.

„Căci nu v-aţi apropiat nici de muntele ce putea fi pipăit, nici de focul care ardea cu flacără, nici de întuneric, nici de beznă, nici de vijelie, nici de glasul trâmbiţelor, nici de glasul cuvintelor acelora, faţă de care, cei care le auzeau s-au rugat să nu li se mai grăiască.

Căci li s-a spus: „Dacă vreun animal se va atinge de munte el va fi omorât cu pietre”. Şi atât de înfricoşătoare era acea vedere, încât şi Moise a spus: „Sunt înspăimântat şi mă cutremur”.

Ci v-aţi apropiat de Muntele Sion, şi de cetatea Dumnezeului Celui viu, de Ierusalimul cel ceresc, şi de nenumăraţii Îngeri în adunare sărbătorească şi de adunarea celor întâi-născuţi care sunt înscrişi în ceruri, şi de Judecătorul, Care este Dumnezeul tuturor şi de duhurile Drepţilor celor desăvârşiţi, şi de Iisus, Mijlocitorul Noului Legământ şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât sângele lui Avraam” [Evr. 12, 18-24].

Father Stephen Freeman

Traducere şi adaptare Pr. Dorin Picioruş.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno