Eminescu şi Ortodoxia. Precizări cu privire la perspectiva eshatologică [IV]

Cine ajunge să cunoască mai îndeaproape poezia şi opera lui Eminescu, înţelege un lucru esenţial: faptul că, concepţia sa fundamentală de viaţă a rămas aceeaşi şi acest lucru este uşor identificabil de la primele poezii şi până la asfinţitul său literar. Această liniaritate clasică a concepţiilor este aproape unică în rândul marilor noştri poeţi. La Blaga, la Arghezi, la Nichita Stănescu, descoperim fluctuaţii, diversitate şi evoluţie conceptuală într-o măsură aşa de mare, încât putem vorbi de mutaţii enorme în gândirea şi percepţia lor.

Nu tot la fel stau lucrurile cu Eminescu. Ba chiar cu totul dimpotrivă. Eminescu este o monadă în cugetare. Acest fapt este uluitor la prima constatare, dacă nu înţelegi sursa acestei imuabilităţi a fundamentelor sale interioare. Negoiţescu făcea observaţia că Eminescu nu pune concepte filosofice în poezie, ci el poetizează conceptele şi filosofia sa de viaţă.

Ceea ce ni se pare foarte adevărat: Eminescu poetizează credinţa sa despre lume şi existenţă, care este una foarte stabilă, formată din prima tinereţe, pe când consuma biblioteca familiei din Ipoteşti, precum şi bibliotecile mănăstirilor (la Agapia avea şi o mătuşă călugăriţă), cu mult înainte de a pleca să studieze la Viena şi Berlin.

O dovedeşte din plin creaţia sa de tinereţe, în care se regăsesc toate ideile sale majore, fundamentale. Poezia de maturitate nu face decât să stilizeze formulările sale anterioare, motiv pentru care este preferata studiilor de literatură, fără a se pune accentul pe faptul că personalitatea poetului era conturată de mult în acest sens şi că ideile sunt vechi.

Din această perspectivă, aserţiunile categorice ale lui Călinescu şi ale altor critici cu privire la influenţa fundamentală a lui Schopenhauer sau a Vedelor indice asupra poetului, nu pot să reziste nu numai unor studii aprofundate, dar nici măcar unei lecturi atente, care va observa că acea mult discutată influenţă nu este decât o mănuşă stilistică pentru poezia eminesciană.

Când, în 1874, după terminarea studiilor sale în străinătate, i se propunea să facă o teză de doctorat în Filozofie, pentru a fi numit profesor universitar la Iaşi, Eminescu preciza, refuzând oferta: „Kant mi-a căzut în mână relativ târziu, Schopenhauer de asemenea; ce-i drept, îi cunosc, însă renaşterea intuitivă a cugetărilor în mintea mea, cu specificul miros de pământ proaspăt a propriului meu suflet, nu s-a desăvârşit încă.”

Cu alte cuvinte, Eminescu considera la acea dată, că nu şi i-a însuşit prea bine pe cei doi filosofi germani, în sensul că nu i-a impropriat cugetării sale, că nu i-a asimilat în gândirea sa. Iar el nu dădea credit unor lucruri nemestecate în mintea şi în inima sa îndelung.

Tocmai pentru a ilustra aceste afirmaţii ale noastre, propunem cititorilor o perspectivă nouă asupra viziunii eshatologice a lui Eminescu. Nouă, pentru faptul că acest subiect are în vedere, de obicei, studiul versurilor din Scrisoarea I şi Memento mori, însă noi nu vom avansa către aceste poeme, despre care de altfel am şi discutat anterior (vezi articolul de aici), ci vom rămâne doar la o poezie de tinereţe, Mortua est!, publicată în 1871.

Poezia dă glas, în opinia Zoei Dumitrescu-Buşulenga, primei crize sceptice eminesciene. Dar pe noi ne preocupă momentan, numai aceste versuri, din respectivul poem: Când sorii se sting şi când stelele pică, / Îmi vine a crede că toate-s nimică. // Se poate (…) să văd cerul negru că lumile-şi cerne…

Versurile sunt identice, la nivel conceptual, cu cele similare ca subiect, din poemele amintite anterior, Scrisoarea I şi Memento mori. Ne-am oprit însă asupra lor pentru că ne-a atras atenţia în mod deosebit un amănunt pe care îl considerăm de o mare importanţă, esenţial în a înţelege viziunea eminesciană: şi anume, prezentul verbelor.

Eminescu descrie un prim tablou eshatologic, în poezia sa, într-o poezie de tinereţe, când se presupune că nu ar fi avut destul timp ca să cugete asupra acestui lucru, iar perspectiva sa eshatologică este la timpul prezent! Este descrisă ca şi cum atunci ar trece prin faţa ochilor poetului, sau ca şi cum în mod continuu ar trece prin mintea sa, ar fi o prezenţă constantă a gândirii sale. Dar ca să fie o prezenţă constantă, trebuia să fie impropriată şi asimilată de multă vreme spiritualităţii sale, fapt pe care, trei ani mai târziu, poetul îl refuza încă lui Kant şi lui Schopenhauer!

Şi mai trebuie să mai facem o precizare absolut esenţială: eshatologia nu există la timpul prezent sau trecut, ca un lucru deja vizualizat, petrecut, decât în teologia ortodoxă, în cărţile Bisericii, cum ar fi Liturghierul, spre exemplu. Pentru că în Ortodoxie, istoria lumii, de la început până la sfârşit, este un fapt deja cunoscut, în esenţă, care nu mai reprezintă o surpriză pentru cei credincioşi.

Cerul negru care îşi cerne lumile va avea mai târziu corespondente vizuale mult mai fastuos dezvoltate în poezia eminesciană, fiind o imagine care devine sinonimă cu sfârşitului chipului acestei lumi. Într-un alt context sceptic, în care eroul intră sub o influenţă demonică, în poemul Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act), tabloul acesta figurativ al cerului care se zguduie şi al aştrilor care cad este astfel redat:

O! de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,
Pe cer talazuri mândre înalţă şi întinde,
Şi nourii ca sloiuri de gheaţă aruncate,
Sfărmându-se de-a sferei castele înstelate –
Cerul din rădăcină nălţându-se decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n caos întins fără de fine,
Zburând negre şi stinse surpatele lumine.
Văd caosul că este al lumilor săcrii,
Că sori mai pâlpâi roşii gigantice făclii
Şi-apoi se sting. – Nimicul, linţoliul se întinde
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde!

Moartea şi pieirea este percepută ca un eveniment negativ, nu este o apocatastază/restaurare platonic-origenistă sau o Nirvana din religia budistă, în care extincţia este concepută ca un fapt pozitiv , ci caosul este al lumilor săcrii, haosul sau nimicul este un sicriu care închide, întemniţează viaţa, o suspendă. Însă posibilitatea aceasta a nimicirii universului este o viziune demonică, propagată de sugestia demonului, după cum înţelegem din poemul respectiv. Ceea ce trebuie să ne facă să privim cu mult mai multă atenţie şi versurile corespondente din Scrisoarea I, care apar ca ilustrând viziunea dascălului.

Drd. Psa. Gianina Picioruş