Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Prof. Dr. Dan Zamfirescu: un istoric literar cu vocaţia fundamentalităţii

Luăm în calcul „testamentul său intelectual” [p. 7, op. cit. in vers], adică: Dan Zamfirescu, Cultura Română, o mare cultură cu destin universal, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996, 270 p., carte care conţine articole ale autorului publicate între 16 august 1968 şi 3 martie 1995.

Pentru noi, această carte, a fost o surpriză absolută, prin aceea că am găsit în ea crezuri spuse cu multă forţă, într-un comunism care nu avea nevoie de forţa conştiinţei ci dimpotrivă de laşitatea umană. Şi tocmai de astfel de crezuri, de sentinţe fundamentale avem nevoie, astăzi, când toate par a nu fi importante, când nimeni şi nimic nu mai e fundamental pentru înţelegerea vieţii noastre.

Am găsit crezurile unui om care a muncit şi a suferit pentru ideea de a da o înţelegere profundă contemporanilor săi despre ce înseamnă cultura română, de la Fericitul Neagoe Basarab şi până la noi. O carte a sentinţelor capitale. O carte cu crezuri şi nu cu opinii. Şi cum, crezurile apar întotdeauna din înţelegerea profundă a realităţilor, din admirarea lor lucidă, articolele profesorului Zamfirescu ne învaţă să fim bucuroşi şi mândrii de înaintaşii noştri şi în acelaşi timp să învăţăm o luciditate europeană, la care am contribuit în mod activ de-a lungul timpului.

Articolele reunite în această carte ne arată suflul formidabil al autorului, de-a lungul întregii sale vieţi, acela de-a lupta pentru ceea ce ne caracterizează în mod capital şi anume, raportul intim între originalitatea creatoare şi asimilarea continuă de noi tendinţe [p. 21-24].

Autorul remarcă cu multă vigoare solida conştiinţă de sine a creatorilor de cultură românească [p. 23], creatori pe care îi vede lucrând sub vocaţia sintezei [p. 24]. El vede de la Neagoe Basarab la George Călinescu, o serie de creatori români care au vocaţia totalităţii în operele lor, exprimată în dorinţa de a se ocupa de întregul fenomen al existenţei umane [p. 27].

Din acest motiv, numeşte cultura română o „sinteză europeană” [p. 29] pentru că are în conţinutul său elemente daco-romane, e scrisă într-o grafie latină, deşi Învăţăturile lui Neagoe reprezintă cea mai extinsă operă literară scrisă în limba slavonă, cum spune şi autorul, care are elemente bizantine şi slave şi o deschidere creatoare [p. 30]. Cultura română e deschisă la modul universal, spune de multe ori profesorul Zamfirescu, dar în acelaşi timp are conştiinţa lucidităţii recuperatoare a altor orizonturi culturale.

Autorul nostru enumără, citează, califică diferiţi autori şi genii româneşti la modul entuziast-realist. Această coordonată a entuziasmului începe să pălească din ce în ce mai mult când vine vorba de a recepta o valoare şi chiar este estompată voit, în detrimentul unei arţăgoase şi demolatoare critici a persoanelor şi a crezurilor lor. Tocmai de aceea caracterizările autorului au forţă mobilizatoare, ţi se impun de la sine, pentru că sunt crezurile unui om care palpită în carte, pe care îl simţi în carte, chiar şi la zeci de ani după scrierea ei.

E o carte mare, spunem cu toată conştiinţa, pentru că e o carte cu certitudini. Şi e fericit cel care are certitudini pentru că are fiinţa plină de adevărul lucrurilor istorice cercetate, muncite, recuperate în patrimoniul său interior.

Vorbind despre Învăţăturile către Teodosie ale Fericitului Neagoe Basarab, care pentru noi este un isihast ortodox de primă mărime, şi la a cărei recuperare pentru secolul 20 autorul a lucrat un deceniu, acesta o numeşte o „apologie a frumuseţii omului şi a destinului său în mijlocul universului” [p. 59]. Profilul deplin ortodox al cărţii Fericitului Neagoe Basarab [ pus pe lista celor care vor fi canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română] e văzut de autorul nostru drept o contrapondere la profilul duplicitar al cărţii lui Machiavelli, cu subiect asemănător, care se scria într-o altă parte a Europei. De aceea autorul spune: „Neagoe Basarab este un contestatar explicit al amoralismului şi imoralismului politic practicat mai pretutindeni în Europa şi teoretizat, exact în acelaşi timp, de Machiavelli” [p. 59].

Dând un spaţiu relativ extins controversei dintre sincronism şi protocronism în literatura română, autorul arată că întotdeauna autorii români, începând cu diaconul Coresi, Grigore Ureche şi Miron Costin s-au sincronizat cu mersul cultural al altor ţări [p. 79], însă, în acelaşi timp au făurit o literatură proprie, legată organic de structura lor interioară. În polemica sa post-factum cu ideea de sincronism a lui Eugen Lovinescu, autorul nu neagă realitatea contagiunii autorilor români de către factorul cultural extern, însă, autorul neagă transformarea factorului intern într-o materie plastică pasivă pentru elementele culturale occidentale [p. 81].

Dacă sincronismul, în faţeta sa extremă, milita numai pe preluarea ideilor străine pe care să ne creăm cultura proprie, Iorga şi Călinescu au demonstrat, pe linie protocronistă, că autorii români au participat la elaborarea civilizaţiei europene, cu o literatură invidiată de către alţii [p. 83]. De aceea, în mod realist, şi cred că am înţeles bine pledoaria autorului, nu putem crea o cultură majoră dacă nu ne asimilăm creator trecutul nostru cultural, lucru care nu trebuie să ne facă, în acelaşi timp, să nu fim şi asimilatorii, la nivel universal, ai culturilor altor ţări. Pentru că de aceea suntem capabili de sinteze, pentru că avem deschidere atât pentru trecut cât şi pentru prezent în modul nostru de a ne raporta şi de a cunoaşte lumea.

Autorul nu are complexul culturii mici şi nici al marginalităţii pentru că el vorbeşte de mari creatori de cultură română şi universală şi de vârfuri ale umanităţii reieşite din sânul naţiei române. De aceea nu înţelege mâhnirea pe care o au unii intelectuali – şi pentru noi e o mâhnire puerilă – că nu primim Nobelul sau nu ştiu ce premiu care să ateste merite culturii române.

Şi dăm citatul ca atare, pentru că autorul a sintetizat foarte bine mâhnirea acestora, care vine dintr-o vagă înţelegere a culturii naţionale: „Ceea ce mă mâhneşte peste măsură e însă faptul că prea multă vreme conştiinţa de sine a culturii române – şi nu înţeleg niciun moment prin asta supralicitarea valorilor proprii – s-a bazat pe astfel de criterii, care pot fi valabile, dar pot fi, în egală măsură, absolut nerelevante. Există oameni cu superstiţia opiniei străinătăţii despre literatura română. Ei contabilizează traducerile, numără ediţiile, constată mâhniţi că în cutare dicţionar sau cutare sinteză lipseşte Eminescu şi fac din asta tot atâtea tragedii ale literaturii române” [p. 91-92].

Şi crezul său, care este şi al nostru din totdeauna, e acela că „prestigiul unei culturi nu derivă din traduceri, bune ori proaste [şi am spune noi, din receptarea universală a producţiei literare a unei naţii], ci derivă din nevoia ce o resimt, la un moment dat, alte culturi de a se îmbogăţi, de a se alimenta spiritual din tezaurul şi experienţa acelei culturi” [p. 93], pentru că o găsesc salvatoare pentru ea. Când alţii vor dori să ne cunoască sau când noi ne vom traduce masiv operele religioase, culturale, ceea ce ne reprezintă într-un cuvânt, trebuie să avem ce prezenta, pentru că receptarea se face imediat când e vorba de valoare.

Conştient de valoarea literaturii române, autorul spune autoritar întru începutul paginii 94: „Marile culturi nu-şi cerşesc nimănui recunoaşterea şi nici n-au nevoie de ea. Le vine pe deasupra, atunci când se dovedesc a fi cu adevărat demne de ea” [p. 94].

Mărturisim că nu am mai citit de mult atâtea adevăruri mari şi concis scrise într-o carte despre literatura română. Cei care sunt învăţaţi cu minciuni frumoase sau cu adevăruri pe sfert sau pe jumătate, probabil, că nu vor privi cu interes la o carte care are adevăruri fundamentale despre noi ca popor, crez şi cultură. Pentru noi a fost un val de aer rece, puternic, întăritor pentru crezul şi încrederea noastră în autenticitatea şi personalitatea distinctă a izvorului creator al naţiei române.

Punând problema ierarhiilor valorice, autorul spune în mod răspicat că „valorile mari nu sunt comparabile” [p. 104] între ele, şi, astfel, sunt non-ierarhizabile, dar că fiecare mare creator este un burete care absoarbe multe influenţe din trecut şi prezent în opera şi gândirea sa [p. 108]. Într-un interviu dat lui Ilie Purcaru în 1981, autorul reiterează discuţia despre luciditatea creatorilor români de-a lungul secolelor: „Marii noştri cărturari şi savanţi, din epoca veche şi modernă, care toţi au deplâns rămânerea noastră în urmă în anumite domenii, au ştiut cu precizie ce ne lipseşte, nu s-au gargarisit în cuvinte, [ci] au pus imediat umărul de au lichidat aceste întârzieri. Conştiinţa vie, dureroasă uneori, a ceea ce ne lipseşte în raport cu alţii, ochiul viu asupra străinătăţii, continua comparaţie a ceea ce suntem noi cu ce sunt alţii, toate acestea au funcţionat ca o imensă forţă de recuperare, de egalizare şi chiar de depăşire în vremile eroice şi în sufletele eroice cărora le datorăm cultura şi ştiinţa românească” [ p. 175].

Vorbind despre criticile de întâmpinare ale tinerilor autori, autorul spune că numai Călinescu şi el [în 1965] au văzut în Marin Sorescu un mare creator de artă şi că aceste întâmpinări sunt valoroase, dinamizatoare, după cum a fost critica elogiatoare a lui Maiorescu pentru Eminescu şi Creangă sau a lui Iorga pentru Goga, Sadoveanu şi Călinescu [p. 177]. Într-un dialog cu Mariana Brăescu, din 1982, autorul îşi mărturiseşte crezul vieţii sale: „Vocaţia mea tiranică e aceea de a fi îndrăznit să scriu, pe orice vreme, să cred, să doresc, să lucrez, pentru ca poporul meu şi cultura română să dobândească un destin universal” [p. 185]. Şi credem că autorul a reuşit să ne convingă, prin munca sa de istoric literar [p. 178] şi de recuperator al culturii române vechi, de realitatea faptului că avem o cultură română majoră şi, în acelaşi timp, că avem vocaţia sintezei lucide în perimetrul culturii şi nu numai.

Vrem să încheiem recenzia noastră la această carte admirabilă cu câteva sentinţe fundamentale ale autorului vizavi de marii noştri creatori de cultură, pentru că în acestea constă măreţia acestui demers scriitoricesc:

1. Grigore Ureche, Miron Costin, Sf. Dosoftei al Moldovei, Nicolae Milescu Spătaru, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir „dau expresie maturizării limbii şi geniului naţional în largi orizonturi europene” [p. 37].

2. Copistul şi cărturarul Gavriil Uric este „un miniaturist de geniu, creatorul izvodului moldovenesc”, omul care a impus în Moldova „un nou stil grafic în scrierea chirilicei, stil de o frumuseţe ce se recunoaşte imediat” [p. 43].

3. „Învăţăturile lui Neagoe Basarab sunt opera unitară cea mai întinsă, ca număr de cuvinte, din câte s-a compus vreodată, de un autor, în limba slavonă”[p. 43].

4. Cronicile lui Ureche, Costin, Cantacuzino reprezintă un fenomen unic în veacul al 17-lea în Europa, lucrările lor fiind comparabile cu ale marilor umanişti occidentali şi cu filosofi ai istoriei ca Vico, care se naşte în 1668 [p. 44].

5. Cantemir e simbolul vechiului cărturar român, cum spunea şi Călinescu, un om genial, un fenomen excepţional, „încununarea legică şi logică a trei veacuri de intens şi neîntrerupt urcuş cultural” [p. 44].

6. Despre Cantemir ca şi despre Eminescu putem spune că sunt sinteza integrală a sufletului, a culturii şi a aspiraţiilor românilor [p. 45].

7. „Singurul mare fenomen cultural românesc din a doua jumătate a secolului al 18-lea, care dobândeşte statutul de epicentru al unei mişcări de rezonanţă universală este Paisianismul” [p. 45], mişcarea de reînviorare filocalică şi traductorială a cărţilor Sfinţilor Părinţi pe pământ românesc, iniţiată de Sfântul Paisie Velicicovski [p. 45].

8. Ion Budai-Deleanu: un om de geniu prin epopeea sa eroi-comică Ţiganiada [p. 47].

9. Brâncuşi este „începătorul noii ere a culturii române” [p. 48] şi precursorul noii conştiinţe de sine a naţiei române [Ibidem].

10. Tristan Tzara este exponentul avangardei româneşti, a „primului curent literar modern de influenţă mondială, iradiat de cultura română” [p. 48].

11. Garabet Ibrăileanu e desemnat drept „ctitor al modernităţii” [p. 63]

12. Eminescu este declarat drept „primul mare poet care integrează India sensibilităţii europene” [p. 97] iar Iorga e desemnat drept cel care proclamă, cu o jumătate de veac mai înainte, necesitatea unei noi ordini culturale mondiale [p. 97].

13. Nicolae Iorga e „singurul istoric european care a văzut Europa şi ne-a învăţat şi pe noi să o vedem” [p. 192].

14. Ion Creangă e unic în literatura lumii pentru că a urcat ţăranul la înălţimea unui geniu al culturii universale [p. 208].

15. Creangă e singurul scriitor român clasic, care poate da seama de poporul român la nivel planetar, după cum Homer dă mărturie pentru greci iar Cervantes pentru spanioli [p. 211].

16. Lucian Blaga a opus veacului decadenţei cea mai luminoasă poartă spre misterul creator [p. 270].

Însă, un lucru strălucit al autorului, la finalul finalului, e acela că a intuit o caracteristică fundamentală a culturii române şi a neamului nostru: poporul român nu a hiperbolizat răul în literatura şi conştiinţa sa, ci l-a minimalizat [p. 241-242]. Cred că minimalizarea răului în conştiinţa noastră, indică faptul că nimic nu e de neînlăturat, că bucuria e posibilă chiar şi când toţi ţi-o încarcerează şi că nu trebuie să fim negativişti în perimetrul înţelegerii ci entuziaşti şi mulţumitori.

Pr. Dorin Picioruş

Did you like this? Share it:

Previous

Lumânările dragostei creştine

Next

I am happy for your gift

1 Comment

  1. Szabados Andrei

    In clipa asta am inchis cartea lui Dan Zamfirescu: Ortodoxie si Romano-Catolicism. Prima impresia este coplesitoare.

    Pare un apel-chemare la redefinirea Ortodoxiei, a umanitatii fata de imensele pericole ale secularizarii, occidentalizarii etc.

    Imi permit in acest moment tulbure pentru mine, incercind ‘inghitirea’ materialului, care ar fi opinia distinului teolog, si, mai ales, in ce masura vizita Papei Ioan Paul II din 1999 il contrazice?

    Si cum s-ar putea pune in fata festivismul polonez al catolicismului, intrunirea similara din capitala, parca de la parcul Izvor?

    O schimbare atit de radicala in numai 7 ani? Cum se poate explica? Care ar fi explicatia de astazi, din 2009, a aceluiasi fenomen?

    Nu vreau sa ma dezic. Criza exista, dar au aparut nuante noi, poate americanismul, care a mutat marile evenimente in strada, sa fie cauza.

    Altceva, poate? Sa nu uitam, ca si Bush a declarat ca este omul Bibliei si a declansat razboiul din Irak!

    Atitea intrebari… Parca imi vine in minte: ferice de cei saraci cu duhul ca a lor este Imparatia Cerurilor.

    Domnul sa ne ajute!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén