Zi: 21 ianuarie 2008

Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [7]

Leave a comment

vaza.png

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911,  623 p., 20 lei.

Paraclisele [para,klhsij = casă de rugăciune, capelă, Biserică de dimensiuni mici]. Denumirea lor vine de la expresia: para e;kklhsi,a, cf. n. 3, p. 147 / Din sec. al 4-lea d. Hr. apar baptisteriile, p. 151, însă până în sec. 4 ele erau în apropierea Bisericilor şi nu în lăuntrul lor, cf. Ibidem./ Când s-a desfiinţiat instituţia catehumenatului, Sfântul Botez începe să se săvâşească în nartică, p. 152./ Sfântul Chiril al Ierusalimului numea baptisteriul kolumbh,qra = cisternă sau loc de înnotat, cu semnificaţia pe care o avea în varianta primară a cuvântului, cf. Cateheze mistagogice, II, n. IV, pe când Sfântul Optat de Mileve o numeşte piscină, fiindcă creştinii botezaţi în ea, după cum spunea şi Tertualian, se numeau pisciculi = peştişori, cf. Optatus, Contra Parmen., Libris III şi Augustin, De civitatei Dei, Cartea 18, cf. Idem, p. 153./

Textul lui Tertualian, în De baptismo, c. I: „Noi, peştişorii, după peştele nostru Iisus Hristos, ne naştem în apă [în apa Botezului, la viaţa veşnică n.n.]; [şi] nu altfel suntem mântuiţi, decât rămânând în apă [în apa Botezului, în harul Botezului], p. 153/

Pe la anul 340, în comunitatea monahală a Sfântului Pahomie cel Mare se chema la slujbe cu trâmbiţa, prin sunarea din trâmbiţă, cf. Sfântul Pahomie, regula c. III, apud Idem. p. 157./ Sfântul Ioan Scărarul [sec. 6 d. Hr.], în a 19-a treaptă a cărţii sale, aminteşte şi el de de sfânta trâmbiţă care cheamă pe creştini la rugăciune, p. 157./

Sfântul Ioan Cassian, în Galia, vorbeşte de darea cu ciocanul, cu unul special folosit în acest scop, în uşa chiliilor monahilor, ca semn pentru a-i trezi la rugăciune, cf. Sfântul Ioan Cassian, Regulile monahale, cartea a 4-a, c. 12, apud Idem, p. 157./ La fel spune şi Paladiu că se petreceau lucrurile şi în sec. al 5-lea, în Istoria Lausiacă, cap. 104, apud Ibidem./ La Betleem, în mănăstirea de maici a Sfintei Paula se chema la rugăciune prin cântarea Aliluia, după cum ne spune Sfântul Ieronim, Epistola 27, apud Idem, p. 158./ În sec. al 8-lea începe să se folosească în cult „sfintele lemne sunătoare”, adică toaca de lemn pentru invitarea, chemarea la rugăciune.

Pentru Sfântul Sofronie al Ierusalimului, shmanth,rion-ul [toaca] simboliza trâmbiţa Îngerilor, p. 158. Cf. n. 8, p. 158, to. shmanth,rion, se derivă de la verbul shmai,nw = dau semnalul. În secolul al 6-lea d. Hr., Sfântul Grigorie de Tour [+ 595], în Galia, actuala Franța, folosea clopote în cult, p. 160./ În secolul al 7-lea d. Hr., clopotele s-au răspândit în Bisericile ortodoxe occidentale, p. 160/În sec. al X-lea, în Apus, se sfinţeau clopotele, p. 160/ În 865 apar clopotele şi în Răsărit, prin Ursul Patriciacul, dogele Veneţiei, care trimite în dar împăratului Mihail un număr de 12 clopote, p. 161./ Aceste 12 clopote primite în dar au fost puse într-o clopotniţă special construită la Sfânta Sofia din Constantinopol, p. 162/

Oraşul Pompei a fost acoperit de lava Vezuviului în anul 79 d. Hr iar în anul 1747 au început săpăturile pentru redescoperirea oraşului, p. 175./ George Basari [la jum. sec. al 16-lea] formulează sintagma „stil gotic”, care înseamnă stil barbar. Autorul crede că stilul gotic s-ar putea numi mai degrabă stil ogival, pentru că arcul de cerc formează o ogivă, adică se termină într-un unghi, cf. n. 1, p. 180./

Pr. Dorin.

Despre minunile lui Dumnezeu din Ţara Sfântă

One comment

Pentru prima dată în aproape 2000 de ani de la Botezul Domnului, râul Iordanului nu s-a mai întors înapoi. Peste 25.000 de pelerini au participat săptămâna trecută, vineri 18 ianuarie 2008, în ziua Ajunului Botezului Domnului pe stil vechi la slujba de sfinţire a apei Iordanului săvârşită de Patriarhul Ierusalimului Theofil, în locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos. La acesta slujbă a participat şi grupul de credincioşi aflaţi acum în pelerinaj în Ţara Sfântă de la Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia, grup condus de Părintele Florin Croitoru.

Cei mai mulţi dintre pelerini au rămas dezamăgiţi de faptul că anul acesta Râul Iordan nu s-a mai întors înapoi, această minune repetându-se până acum an de an la slujba Aghiazmei mari. Ea era una dintre cele trei minuni care se fac an de an în Ţara Sfântă, alături de arătarea Sfintei Lumini în Sâmbăta Mare şi a norului de pe Muntele Tabor din ziua praznicului Schimbării la faţă a Mântuitorului.În continuare vă prezentăm o scurtă istorie a locului unde se petrecea an de an această minune a întoarcerii Iordanului, adică a curgerii sale în susul râului, precum şi câteva detalii primite de la pelerinii care au asistat anul acesta.

Locul original al Botezului Domnului se cunoaşte din aceea că, în primul rând, este acelaşi loc unde Dumnezeu a oprit apele în loc, iar Iisus al lui Navi a trecut cu poporul evreu în Israelul de azi prin albia golită a râului (Iisus Navi 3:16-17); apoi tot acolo Sfântul Proroc Ilie a lovit apele cu cojocul său şi ele s-au întors înapoi (4 Împăraţi 2:8). În acelaşi loc a venit şi Mântuitorul Hristos şi s-a botezat de către Sfântul Ioan Botezătorul, care îşi făcea propovăduirea sa pe malul de răsărit al apei, unde este biserica ortodoxă de azi, de pe ţărmul iordanian.

În veacurile dintâi se începea, cam pe la ora prânzului, Vecernia Botezului Domnului, unită cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. După aceea se făcea slujba sfinţirii apei, iar în clipa în care arhiereul se cobora la râu, în locul în care s-a botezat Mântuitorul Hristos apele începeau să curgă înapoi. Şi curgeau înapoi atâta vreme cât erau catehumeni care se botezau în Iordan. După botezul lor, toată mulţimea de creştini stătea la privegherea de toată noaptea ce urma, iar în zori se împărtăşeau la Sfânta Liturghie, cu toţii, inclusiv cei proaspăt botezaţi.

După venirea perşilor în anul 614 d.Hr. şi distrugerea tuturor bisericilor şi mănăstirilor din Ţara Sfântă, la anul 637 au venit arabii musulmani, care au pus stăpânire pe aceste locuri, şi până azi ei sunt majoritari în ceea ce se cheamă Cisiordania sau West Bank.

Încet, încet, prin presiunile la care au fost supuşi, creştinii au lăsat obiceiul din vechime de a sta trei zile la Iordan şi s-au rezumat doar la a veni pentru slujba Aghiazmei Mari. Abia venirea zecilor de mii de pelerini ruşi în secolul 19 (începând cu anul 1836, până la revoluţia bolşevică din 1917) a reuşit să mai trezească puţin viaţa duhovnicească din Ţara Sfântă.

După războiul de şase zile din 1967, mănăstirile de lângă Iordan au fost închise (inclusiv schitul românesc, unde Părintele Damian Stog a fost împuşcat, pentru că a refuzat să părăsească schitul), ele intrând în fâşia de 5 km de graniţă a statului Israel. De atunci până azi, locul original al Botezului Mântuitorului Hristos se poate vizita fără restricţii numai venind prin Iordania, sau, în Israel, de trei ori pe an, de două ori pentru ortodocşi – la 5 ianuarie pe calendarul iulian (18 ianuarie pe cel civil, gregorian), şi în Sfânta şi Marea Marţi, înainte de Paşti -, şi o dată pentru romano-catolici – în ultima joi din octombrie.

An de an, numărul pelerinilor veniţi la Iordan, să vadă cu ochiul lor minunea, a crescut. Anul trecut au fost cam 10.000 de pelerini. Anul acesta au fost mai mult de 20.000 de oameni numai în partea israeliană, iar pe malul celălalt, în Iordania, au venit cam 5.000, după numărul de autocare. Multe mii din cei de anul trecut erau evrei; Şi anul acesta au fost câteva mii de evrei, veniţi să vadă cu ochii lor minunea. Din păcate, minunea nu a mai avut loc.

Vineri, 18 ianuarie 2008, la 11.30, Patriarhul Theofil al Ierusalimului a început Vecernia Botezului. A urmat sfinţirea Agheasmei în spaţiul amenajat pe mal, sus, iar după aceea Patriarhul şi preoţii s-au coborât la Iordan. Dacă anul trecut, precum s-a văzut în înregistrările video, apele au început să se învolbureze şi să curgă invers, anul acesta nu s-a mai întâmplat aşa. Iordanul curgea foarte încet, aproape neclintit, la vale, spre Marea Moartă. Patriarhul şi suita sa au stat mai mult de 10 minute făcând rugăciuni pe malul apei, dar nimic nu s-a mai întâmplat.

Motivul? Armata israeliană a interzis oricui altcuiva să se apropie de apă. Nimeni dintre miile de pelerini veniţi la Iordan nu s-a putut apropia de apă. Cei care au vrut să ia Aghiazmă Mare din Iordan au putut-o face sus, pe mal, de la nişte pompe care trăgeau apă din Iordan. De obicei curgerea înapoi a Iordanului se face prin venirea în susul râului a apei sărate din Marea Moartă; apa sărată fiind mai grea, vine pe dedesubt şi iese la suprafaţă în acele învolburări care se produc în momentul sfinţirii Iordanului. De aceea de multe ori Aghiazma Mare din această zi este sărată. Pelerinii care au fost anul acesta au mărturisit că Aghiazma pe care au băut-o din Iordan avea un gust diferit de al apei râului, adică un pic sărat (dar nu precum cea de anul trecut), şi poate acesta este motivul pentru care apele erau atât de liniştite, de parcă râul nici nu curgea.

Ceva asemănător s-a întâmplat cu aproape 30 de ani în urmă, în vremea răposatului Patriarh Diodor. Arabii creştini din Bethlehem au obiceiul să vină în biserica Învierii, la slujba Sfintei Lumini, şi să bată din tobe şi să se plimbe prin mulţimea de oameni, făcând un zgomot asurzitor, cântând, bătând din palme, ţipând şi bătând în tobe. Poliţia israeliană a luat hotărârea, în acel an, să nu mai fie lăsaţi arabii în lăuntrul bisericii, ca să nu mai provoace tulburare. Patriarhul, intrând în Sfântul Mormânt, a început să se roage, dar după ce a citit rugăciunea pentru venirea Sfintei Lumini, aceasta nu a mai venit, ca în ceilalţi ani. Fiind un om duhovnicesc, l-a luminat Dumnezeu că Sfânta Lumină nu apare pentru că arabii au rămas afară. Şi atunci le-a spus poliţiştilor israelieni să le dea drumul, iar când aceştia au intrat în biserică a venit şi Sfânta Lumină.

În toate lucrările dumnezeieşti se poate vedea rânduiala cerească şi împreună lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii. Iordanul curge înapoi în amintirea Celui care s-a botezat în el acum aproape 2000 de ani. Şi până în ziua de azi curge înapoi pentru cei ce se botează în această zi, şi pentru curăţarea păcatelor lor. Dar dacă anul acesta nu a mai fost lăsat nimeni să se apropie măcar de apă, nici minunea nu a mai avut loc.

Poate că numărul mare de evrei veniţi anul acesta a fost pricina pentru care nimeni nu a fost lăsat să se apropie de Sfântul Râu Iordan. Mulţi dintre ei se botezau în fiecare an. Oricum, vederea minunii cu ochii îi determina pe cei mai mulţi să se creştineze. Fie în ascuns, fie pe faţă, o făceau. Sunt mulţi evrei care s-au botezat în Ţara Sfântă făcându-se Creştini Ortodocşi, chiar dacă încă nu există vreo parohie în care să se slujească în limba lor.

Sigur, întâmplarea este ruşinoasă, pentru noi, Creştinii Ortodocşi, mărturiseşte unul dintre pelerini, Părintele Filoteu Bălan. Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi. Acolo erau ruşi, români, greci, sârbi, bulgari şi arabi ortodocşi. Dar în afară de patriarhul grec al Ierusalimului nici un alt arhiereu al unei alte Biserici nu mai fost de faţă.

Pentru cei care au mers cu credinţă sinceră şi cu smerenie, Dumnezeu li s-a descoperit însă în taina inimii şi au primit astfel binecuvântarea Iordanului şi arătarea Sfintei Treimi în sufletele lor, ne-a mărturisit Părintele Florin Croitoru.

Oricum, e trist că creştinii nu se mai pot boteza în Iordan la locul Botezului Mântuitorului Iisus Hristos.

Preluare din sursa de aici.

Pr. Dorin.

Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [6]

Leave a comment

vaza.png

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911, 623 p., 20 lei.

Începând cu anul 390 d. Hr. nu s-au mai făcut în Biserică mărturisiri publice ale păcatelor, p. 113./ Acest lucru, interzicerea mărturisirilor publice, s-a stabilit de către Patriarhul Nectarie al Constantinopolului [381-397], la sfătuirea Preotului Evdemon. Sfântul Leon cel Mare, Papă al Romei, a introdus şi el mărturisirea privată în Apus [440-461]. Când, începând cu secolul al VI-lea d. Hr., mărturisirea păcatelor devine privată în mod generalizat, nartica exterioară îşi pierde menirea ei proprie, p. 113, aceea de a fi locul de penitenţă al celor care nu erau primiţi să se împărtăşească la Sfânta Liturghie./

Curţile de astăzi ale Bisericilor reprezintă narticele de odinioară, deşi pot exista şi Biserici fără curte proprie, p. 113/ În primele veacuri creştine, în pronaos se intra pe trei uşi în Bisericile mari, p. 114./Cf. n. 2, p. 114, creştinii care intrau în Biserică îşi spălau mâinile şi faţa. Probabil de aici se păstrează şi obiceiul de astăzi din bisericile romano-catolice, de a introduce mâna în firida din perete, pentru a lua apă cu care să-ţi atingi fruntea./

La începuturile Creştinismului, creştinii intrau fără sandale în Biserică, cf. n. 2, p. 114./ Când intrau în Biserică, ei îşi plecau corpul şi grumazul în semn de umilinţă înaintea lui Dumnezeu, cf. Ibidem./ Conducătorii, când intrau în Biserică, îşi scoteau armele şi coroana din cap în naosul Bisericii. În Biserică se stătea în linişte şi cu rugăciune, p. 114./

Amvonul [a;mbwn] era o tribună în interiorul naosului, cu câteva trepte, p. 121. Denumirea lui vine de la verbul avnabai,nein = a se sui, cf. Ibidem/Cf. n. 5, p. 121, în Liturghia clementină din Constituţiile Apostolice, cartea a 8-a, pentru a denumi amvonul se foloseşte cuvântul u`yhlo,j = loc înalt, cf. Daniel, Codex Liturgicus, Tom. IV, n. II, p. 49/ Cf. n. 6, p. 121, Sfântul Sofronie al Ierusalimului tâlcuieşte prezenţa amvonului drept închipuirea pietrei de mormânt a Domnului, răsturnată de Înger./

Istoricul bisericesc Sozomen numeşte amvonul bh/ma în Istoria bisericească 8, c. 5, după cum şi Demostene îşi numea tribuna de la care îşi rostea discursurile, p. 121-122./ Sfântul Ciprian al Cartaginei numeşte amvonul masă, p. 122./Pe amvon preoţii citeau dipticele [pomelnicul cu vii şi morţi la Sfânta Liturghie], diaconii rosteau Sfânta Evanghelie la Sfânta Liturghie, iar lectorii citeau de aici pasaje din Vechiul şi Noul Testament şi intonau imne în timpul sfintelor slujbe, p. 122./

Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Augustin al Hipponei predicau de la amvon pentru ca glasul lor să se audă în toată Biserica, p. 122./ Însă episcopii predicau, în mod normal, din faţa uşii de mijloc a altarului, p. 122./ Cf. n. 6, p. 124, solea, locul de unde se predică acum, reprezintă despărţirea Drepţilor de cei păcătoşi, după Sfântul Sofronie al Ierusalimului./ Altarul = jertfelnicul cel înalt, p. 127/ Cf. n. 6, p. 129, Sfântul Sofronie al Ierusalimului vedea în iconostas piatra de pe mormântul Domnului./

Absida altarului se aseamănă, pentru Sfântul Ieronim, cu bolţile cereşti, p. 135/ Cf. n. 1, p. 135, forma de scoică a Sfântului Altar reprezintă peştera din Betleem sau mormântul Domnului./ Cf. n. 5, p. 135, Sfântul Sofronie al Ierusalimului spunea că tronul episcopului, scaunul înalt sau scaunul de sus din Sfântul Altar este tipul scaunului Domnului, pe când scaunele preoţilor închipuie scaunele Drepţilor./

Sfânta Masă a Altarului se numeşte Prestol de la verbul prosti,qhmi = a pune înainte, p. 137/ Cf. n. 11, p. 137, Sfântul Sofronie al Ierusalimului vedea Sfânta Masă ca pe mormântul Domnului. / La început Sfânta Masă era din lemn, p. 137. Sfântul Augustin şi Sfântul Optat de Mileve dau mărturie despre faptul cum ereticii donatişti intrau în Bisericile creştine şi dărâmau Sfintele Mese de lemn şi profanau Sfânta Euharistie. La fel dă mărturie Sfântul Atanasie cel Mare că făceau ereticii arieni, care intrau în Bisericile ortodoxe şi dărâmau scaunul de sus, mesele din lemn, vălurile de la uşi şi sfintele obiecte, p. 137-138./ Mărturiile de mai sus se găsesc, după indicaţiile pe care le avea autorul, în S. Augustin, Ep. 50 către Bonifacium; Optatus, Opera, cartea a 6-a, ed. Paris, 1631; Sf. Atanasie, Ep. ad omnes solitarium vitam agents, tom I, ed. Paris, 1627./

Din sec. al 4-lea d. Hr. însă apar şi Sfinte Mese de piatră, după cum dă mărturie Sfântul Grigorie de Nyssa în predica La Botezul Domnului, p. 138./ În Galia, în 519, se stabileşte ca Sfânta Masă să fie din piatră, p. 138./ Din sec. al 6-lea se vorbeşte despre Sfânta Masă făcută din piatră, ca despre un simbol a lui Hristos, Care este piatra cea din capul unghiului, p. 138/ În canonul 91 de la Sinodul din Cartagina şi în can. 7 de la Sinodul 7 Ecumenic se stabileşte faptul ca să se pună Sfinte Moaşte de Sfinţi Mucenici în Sfânta Masă, p. 139./

Proscomidie vinde de la pro.j [înainte] + komi.zein [a aduce], cf. n. 4, p. 142. Adică aici se pregătesc Cinstitele Daruri, care se aduc, care se pun înaintea Domnului la Sfânta Liturghie, pe Sfânta Masă, pentru ca prin chemarea harului Sfântului Duh peste ele să devină Trupul şi Sângele Domnului./Din sec. al 7-lea, în partea apuseană a Bisericii, apar Biserici cu mai multe Sfinte Altare şi se săvârşeau până la 3 Sfinte Liturghii pe zi, p. 144./

Atunci când autorul a vizitat Biserica Sfântul Petru din Roma, Biserica avea 25 de altare, p. 144./ Şi la noi, spune acesta, a văzut mai multe altare într-o Biserică ortodoxă, şi anume în Biserica Sfântul Vasile din Moscova, unde sunt 12 altare, în Biserica Sfântul Atanasie din Marea Lavră unde sunt trei altare, a găsit trei altare şi într-o Biserică greacă din Brăila şi tot trei altare la Biserica Mănăstirii Ciorogârla de lângă Bucureşti. Autorul spune că în Rusia sunt multe Biserici cu trei altare, cf. n. 1, p. 144./

În Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim sunt 4 altare creştine diferite, n. 1, p. 144./ Cf. n. 6, p. 144, Biserica Sfântul Petru din Roma, catedrala papei de astăzi, s-a construit între 1506-1629./ Din sec. al 7-lea d. Hr. nu se mai practică dreptul de azil în curtea Bisericii, p. 146./

Pr. Dorin.