Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [6]

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911, 623 p., 20 lei.

Începând cu anul 390 d. Hr. nu s-au mai făcut în Biserică mărturisiri publice ale păcatelor, p. 113./ Acest lucru, interzicerea mărturisirilor publice, s-a stabilit de către Patriarhul Nectarie al Constantinopolului [381-397], la sfătuirea Preotului Evdemon. Sfântul Leon cel Mare, Papă al Romei, a introdus şi el mărturisirea privată în Apus [440-461]. Când, începând cu secolul al VI-lea d. Hr., mărturisirea păcatelor devine privată în mod generalizat, nartica exterioară îşi pierde menirea ei proprie, p. 113, aceea de a fi locul de penitenţă al celor care nu erau primiţi să se împărtăşească la Sfânta Liturghie./

Curţile de astăzi ale Bisericilor reprezintă narticele de odinioară, deşi pot exista şi Biserici fără curte proprie, p. 113/ În primele veacuri creştine, în pronaos se intra pe trei uşi în Bisericile mari, p. 114./Cf. n. 2, p. 114, creştinii care intrau în Biserică îşi spălau mâinile şi faţa. Probabil de aici se păstrează şi obiceiul de astăzi din bisericile romano-catolice, de a introduce mâna în firida din perete, pentru a lua apă cu care să-ţi atingi fruntea./

La începuturile Creştinismului, creştinii intrau fără sandale în Biserică, cf. n. 2, p. 114./ Când intrau în Biserică, ei îşi plecau corpul şi grumazul în semn de umilinţă înaintea lui Dumnezeu, cf. Ibidem./ Conducătorii, când intrau în Biserică, îşi scoteau armele şi coroana din cap în naosul Bisericii. În Biserică se stătea în linişte şi cu rugăciune, p. 114./

Amvonul [a;mbwn] era o tribună în interiorul naosului, cu câteva trepte, p. 121. Denumirea lui vine de la verbul avnabai,nein = a se sui, cf. Ibidem/Cf. n. 5, p. 121, în Liturghia clementină din Constituţiile Apostolice, cartea a 8-a, pentru a denumi amvonul se foloseşte cuvântul u`yhlo,j = loc înalt, cf. Daniel, Codex Liturgicus, Tom. IV, n. II, p. 49/ Cf. n. 6, p. 121, Sfântul Sofronie al Ierusalimului tâlcuieşte prezenţa amvonului drept închipuirea pietrei de mormânt a Domnului, răsturnată de Înger./

Istoricul bisericesc Sozomen numeşte amvonul bh/ma în Istoria bisericească 8, c. 5, după cum şi Demostene îşi numea tribuna de la care îşi rostea discursurile, p. 121-122./ Sfântul Ciprian al Cartaginei numeşte amvonul masă, p. 122./Pe amvon preoţii citeau dipticele [pomelnicul cu vii şi morţi la Sfânta Liturghie], diaconii rosteau Sfânta Evanghelie la Sfânta Liturghie, iar lectorii citeau de aici pasaje din Vechiul şi Noul Testament şi intonau imne în timpul sfintelor slujbe, p. 122./

Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Augustin al Hipponei predicau de la amvon pentru ca glasul lor să se audă în toată Biserica, p. 122./ Însă episcopii predicau, în mod normal, din faţa uşii de mijloc a altarului, p. 122./ Cf. n. 6, p. 124, solea, locul de unde se predică acum, reprezintă despărţirea Drepţilor de cei păcătoşi, după Sfântul Sofronie al Ierusalimului./ Altarul = jertfelnicul cel înalt, p. 127/ Cf. n. 6, p. 129, Sfântul Sofronie al Ierusalimului vedea în iconostas piatra de pe mormântul Domnului./

Absida altarului se aseamănă, pentru Sfântul Ieronim, cu bolţile cereşti, p. 135/ Cf. n. 1, p. 135, forma de scoică a Sfântului Altar reprezintă peştera din Betleem sau mormântul Domnului./ Cf. n. 5, p. 135, Sfântul Sofronie al Ierusalimului spunea că tronul episcopului, scaunul înalt sau scaunul de sus din Sfântul Altar este tipul scaunului Domnului, pe când scaunele preoţilor închipuie scaunele Drepţilor./

Sfânta Masă a Altarului se numeşte Prestol de la verbul prosti,qhmi = a pune înainte, p. 137/ Cf. n. 11, p. 137, Sfântul Sofronie al Ierusalimului vedea Sfânta Masă ca pe mormântul Domnului. / La început Sfânta Masă era din lemn, p. 137. Sfântul Augustin şi Sfântul Optat de Mileve dau mărturie despre faptul cum ereticii donatişti intrau în Bisericile creştine şi dărâmau Sfintele Mese de lemn şi profanau Sfânta Euharistie. La fel dă mărturie Sfântul Atanasie cel Mare că făceau ereticii arieni, care intrau în Bisericile ortodoxe şi dărâmau scaunul de sus, mesele din lemn, vălurile de la uşi şi sfintele obiecte, p. 137-138./ Mărturiile de mai sus se găsesc, după indicaţiile pe care le avea autorul, în S. Augustin, Ep. 50 către Bonifacium; Optatus, Opera, cartea a 6-a, ed. Paris, 1631; Sf. Atanasie, Ep. ad omnes solitarium vitam agents, tom I, ed. Paris, 1627./

Din sec. al 4-lea d. Hr. însă apar şi Sfinte Mese de piatră, după cum dă mărturie Sfântul Grigorie de Nyssa în predica La Botezul Domnului, p. 138./ În Galia, în 519, se stabileşte ca Sfânta Masă să fie din piatră, p. 138./ Din sec. al 6-lea se vorbeşte despre Sfânta Masă făcută din piatră, ca despre un simbol a lui Hristos, Care este piatra cea din capul unghiului, p. 138/ În canonul 91 de la Sinodul din Cartagina şi în can. 7 de la Sinodul 7 Ecumenic se stabileşte faptul ca să se pună Sfinte Moaşte de Sfinţi Mucenici în Sfânta Masă, p. 139./

Proscomidie vinde de la pro.j [înainte] + komi.zein [a aduce], cf. n. 4, p. 142. Adică aici se pregătesc Cinstitele Daruri, care se aduc, care se pun înaintea Domnului la Sfânta Liturghie, pe Sfânta Masă, pentru ca prin chemarea harului Sfântului Duh peste ele să devină Trupul şi Sângele Domnului./Din sec. al 7-lea, în partea apuseană a Bisericii, apar Biserici cu mai multe Sfinte Altare şi se săvârşeau până la 3 Sfinte Liturghii pe zi, p. 144./

Atunci când autorul a vizitat Biserica Sfântul Petru din Roma, Biserica avea 25 de altare, p. 144./ Şi la noi, spune acesta, a văzut mai multe altare într-o Biserică ortodoxă, şi anume în Biserica Sfântul Vasile din Moscova, unde sunt 12 altare, în Biserica Sfântul Atanasie din Marea Lavră unde sunt trei altare, a găsit trei altare şi într-o Biserică greacă din Brăila şi tot trei altare la Biserica Mănăstirii Ciorogârla de lângă Bucureşti. Autorul spune că în Rusia sunt multe Biserici cu trei altare, cf. n. 1, p. 144./

În Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim sunt 4 altare creştine diferite, n. 1, p. 144./ Cf. n. 6, p. 144, Biserica Sfântul Petru din Roma, catedrala papei de astăzi, s-a construit între 1506-1629./ Din sec. al 7-lea d. Hr. nu se mai practică dreptul de azil în curtea Bisericii, p. 146./

Pr. Dorin.