Dincolo de butaforie e dragostea mea

 

Relaţiile reale încep dincolo de butaforie, dincolo de stereotipii, dincolo de clişee, dincolo de ocrul dat pe faţă, de roşul artificial ajustat pe întreaga faţă ca să pari… entuziast. Entuziasmul nu e de spoială, ci e autenticitate! Acolo unde este dragoste reală este mai mult decât gest, mai mult decât conotaţii banale în frazele dintre ei, mai mult decât sentimente.

Ce sunt pentru un îndrăgostit, pentru un om care iubeşte intens…cuvintele? Ele doar îngaimă ceva, încearcă să precizeze ceea ce întreaga fiinţă spune în mod exaltant: că e dragoste ca o avalanşă, ca o tornadă, ca o încântare extremă.

Da: iubeşti puţin simţi puţin! Iubeşti incostant te plictiseşti. Tocmai când iubeşti năvalnic nu se termină dragostea. Când eşti, prin tot ceea ce faci, o prezenţă impresionantă tocmai pentru că eşti incandescenţă nefalsificată, dreaptă, fără subterfugii, atunci devii admirabil pentru că eşti de neînlocuit. Când nu eşti fals, când nu vrei nimic decât să dărui devii de neînlocuit, pentru că miezul vieţii constă tocmai în generozitate pură.

De ce să alegi gesturi trunchiate? De ce alegi gesturi trunchiate? Pentru că simţi că nu eşti impresionat cu o generozitate ieşită din comun, că eşti minţit sau că ţi se dăruie lucruri minore pe lângă căutările tale.

Falsul apare în viaţa noastră atunci când înţelegem că trebuie să jucăm teatru ca să ne luăm calculator sau că trebuie să jucăm teatru ca să facem o vacanţă într-un loc dorit. Când copilul devine scindat în el însuşi, când precumpăneşte vreau să am  în faţa lui nu e drept acest lucru…atunci apare golul. Apare separarea de noi, de conştiinţa noastră, apare lăsarea noastră în haos.

Dacă ajungi să înţelegi, în mod dumnezeiesc, că pocăinţa închide acest gol şi te împacă cu conştiinţa ta, faci cea mai mare bucurie fiinţei tale şi lui Dumnezeu: faci pace, aduci pace în tine. Gândurile nu ne pot împăca cu noi! Nici gândirea silogistică nu ne aduce harul lui Dumnezeu. Pacea lui Dumnezeu e cea care depăşeşte orice gând al nostru, orice intuire mentală a noastră, pentru că ea împlineşte gândirea noastră, o scaldă în lumina lui Dumnezeu.

Iubirea pentru Dumnezeu însă e paradoxul paradoxurilor, pentru că ea depăşeşte orice minte, punându-se începutul ei în noi tocmai când slava lui Dumnezeu coboară în noi, străluminând şi sfinţind fiinţa noastră. Iubirea lui Dumnezeu e un dar, e o iradiere a luminii necreate în fiinţa noastră, dar şi iubirea reală pentru cineva e un dar şi ea ne trage spre înţelegeri mari, spre sfinţenie.

Deşi credem că butaforia ascunde plictisul, non-sensul nostru interior ne înşelăm şi mai mult, pentru că ea ni-l descoperă. Acolo unde ascunzi ceva pui două urme de ruj, pui o blană, astupi cu ciment… Şi tocmai pentru că astupi, tocmai de aceea lucrurile ies la iveală, pentru că nu te îngrijeşti de tratarea, de vindecare fiinţei tale de patimi ci de ascunderea lor.

Dacă le ascunzi le maximalizezi. Dacă îţi pare rău de ele şi lucrezi la vindecarea lor , harul lui Dumnezeu, deşi ele nu au trecut, le acoperă cu frumuseţea sa, ca şi când nu ar fi niciun miros acolo de stricăciune.  Dar, dacă încerci să pui peste ele sclipici sunt de-un penibil desăvârşit.

-De ce dragostea are sens?

-Pentru că ne face să ne simţim plini.

-Şi de ce ne simţim plini?

-Pentru că harul dragostei e plin de adevăr şi numai adevărul împlineşte.

-Ce fel de adevăr are dragostea?

-Adevărul adâncului tău, adevărul care te face să te simţi întors acasă, la originile fiinţei tale.

-Poate că sunt vorbe…

-Nu sunt vorbe! Cei care trăiesc dragostea ştiu că această realitate dumnezeiască din fiinţa noastră e un izvor continuu de adevăruri împărtăşibile.

Butaforia ascunde lipsa de adâncime. Dacă ai scris o carte conştient de fiecare frază  din ea poţi să o rezumi într-o frază.  Dacă nu poţi să rezumi ceva nu ai înţeles acel lucru. La fel e şi cu un om: dacă nu l-ai înţeles din prima, dacă nu l-ai sesizat din prima înseamnă că nu eşti încă treaz, că nu eşti sănătos cu sufletul, pentru că atunci când sufletul e sănătos el se entuziasmează la vederea unui om entuziast, netrucat interior, viu, ca şi sine.

 Dacă nu te entuziasmezi de cineva nu l-ai înţeles! Şi dacă nu l-ai înţeles e grav: ai inima invidioasă, împărţită, ai o inimă câinoasă!

De ce dragostea mea e dincolo de spoială? Pentru că şi a ta e dincolo de spoială. Nu poate fi altfel. Dacă vrei să fii frumos la modul închipuit poţi să urmezi stilistica orgolioasă a lui Cioran sau grandilocvenţa plină de frisoane a lui Dali sau zbuciumul  dement, nebun al lui Nietzsche. Dacă vrei să devii dictator trebuie să te pustieşti cu totul, trebuie să faci ceea ce nu vrei, ceea ce nu-ţi place. Drama noastră e că ne sinucidem pentru că nu ne place, mâncăm pentru că nu ne place, suntem trişti pentru că nu vrem să fim trişti.

Şi suntem toate astea pentru că nu avem încrederea în celălalt, nu mizăm pe dragoste…ci pe reticenţă. Dacă iubeşti, nu pierzi niciodată! Cine trădează iubirea îşi trădează propria lui linişte, şi-o vinde. Şi dacă crezi că dacă ai bani poţi să îţi cumperi linişte, ajungi să înţelegi că nicio relaţie de pe faţa pământului, niciun fotoliu şi nicio linişte cumpărată nu te scufundă în lacrimi de iubire pentru Dumnezeu, în frumuseţea unei conştiinţe curate.

E butaforie, carton…şi dragoste. Optezi. Acest fel de a opta te costă sau te salvează, te mântuieşte.

-Poţi să spui ceva despre dragostea ta?

-Da: pot să spun cuvinte nenumărate, dar ştiu că realitatea ei nu e împărtăşibilă decât printr-un act de sinceritate şi gratuitate supremă. Ea se transmite ca roua pe flori, ca mirosul prin aer, dacă eşti un mediu deschis ei.

-Unde stă iubirea?

-În întreaga ta fiinţă.

-Cum îmi dau seama că iubesc?

– Îţi dai seama că  iubeşti pentru că nu poţi să falsifici acest sentiment, pentru că acum, acum,  te bucuri prima dată că îl trăieşti.

Nu poţi să confunzi dragostea pentru că ea este imediateţe. Ea nu  este o realitate de care poţi vorbi distant ci o realitate din năuntrul căreia vorbeşti, cu un anumit ritm, cu o anumită elocvenţă, cu o putere orbitoare.

Ea nu poate fi falsificată. Filmul porno vrea să falsifice această imediateţe prin sexualitate simulată în  faţa noastră, pentru ca universul simulării să ne absoarbă, să devină propriul nostru univers. Când devenim dependenţi de pornografie, dacă devenim dependenţi de pornografie, cu siguranţă că suntem vidaţi, că suntem goi, că nu avem  imediateţea dragostei pentru cineva.

Filmul romantic falsifică imediateţea sensibilităţii şi a manifestării dragostei celui îndrăgostit pentru că îl învaţă să sărute într-un anume fel, să îmbrăţişeze într-un anume fel, să spună anumite lucruri, care sunt hilare între doi oameni care se iubesc. Cuvintele şi necuvintele sunt tot una în dragoste. Frazele nu se încep ca să se termine ci se încep ca să continue, să dinamizeze o stare de spirit.

Filmul, ca şi cartea psihologizantă, dau o direcţie, direcţia celui care le-a gândit care nu se probează, care nu se repetă, pentru că orice dragoste e unică. Şi de aceea e prost când vrei să înveţi reţete în loc să îţi trăieşti la propriu dragostea, intimitatea plină de destăinuiri, de frumuseţe cu cel iubit, cu cea iubită.

Dincolo de butaforie, de orice stereotip, de orice lucru teribilist, de orice maimuţăreală e dragostea mea şi a voastră…şi trebuie să fie. Şi dragostea e dragoste dacă are adevăr, dacă are responsabilitate, dacă are binecuvântarea lui Dumnezeu, dacă e o lume în care creştem frumos, în care ne îndumnezeim. Nu pot vedea dragostea fără binecuvântarea lui Dumnezeu, fără curăţie.  Dacă vrei să o păstrezi altcumva nu o mai ai, te lasă cu o pseudo-prezenţă a ei…cu care te plictiseşti şi tu însuţi.

Dragostea mea e dincolo de butaforie…şi e un mare dar de la Dumnezeu! Acest lucru trebuie să spunem toţi care o simţim.

Pr. Dorin.