crucea-bisericii.jpg

Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.

Orice făptură are ochi, ochi ce plâng neîncetat din pricina unei dureri amare. Iar lacrimile tuturor făpturilor îndurerate se strâng în inima omului. Lumea este un condamnat la moarte fără speranţă, iar gândirea este culmea absurdităţii, atunci când nu le vedem pe toate în Hristos. (p. 42-43) / Păcatul şi moartea de-logosifică pe om şi creaţia, îndepărtează din creaţia lui Dumnezeu caracterul de logos, logositatea şi raţionalitatea primordială semănate în ea de Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu atunci când a creat-o. Păcatul şi moartea sunt singura absurditate în lumea aceasta. Singura non-logositate, singura a-logositate. (p. 44-45)

Bietul neam omenesc nu are decât un singur prieten adevărat: pe Mântuitorul Hristos, pentru că l-a izbăvit de cel mai mare duşman al său: moartea. / Odată cu nemurirea şi nepăcătuirea, timpul devine suav. Fără Hristos, Cel Singur Atotputernic, timpul este o grea povară. Cu El, timpul devine uşor. (p. 46)

Dumnezeul-om este cea mai înaltă, cea mai deplină şi mai desăvârşită sinteză a veşniciei şi a timpului. Dumnezeu-Logosul întrupat a dovedit că timpul este o pregătire pentru veşnicie. / Timpul este anticamera veşniciei, iar viaţa fără Dumnezeu-Logosul este anticamera Iadului. Iadul este o viaţă fără Logosul lui Dumnezeu. În Iad nu există nici cuvânt, nici raţionalitate, nici sens. (p. 47)

Omul este o fiinţă introductivă, o fiinţă pregătiră pentru veşnicie prin divino-umanizare. Omul în Hristos este infinit şi nemuritor. / Rostul gândurilor omului este acela de a se dezvolta în gânduri veşnice şi divino-umane. Gândul este o povară grea şi chinuitoare. Numai ca şi gând al lui Hristos el devine o povară uşoară şi iubită. Când gândul se logosifică şi se hristifică (când se transformă adică în gând al Logosului, în gând al lui Hristos), atunci îşi dobândeşte valoarea, bucuria şi sensul lui veşnic. Fără Hristos, orice gând este un mic iad şi toate gândurile laolaltă sunt un Iad nesfârşit şi veşnic. (p. 47-49).

Aş prefera să fiu într-un iad în care este Hristos (să mi se ierte acest paradox!), decât într-un rai care nu-L are pe Hristos. (p. 49).

Numai în Domnul Cel Preadulce am simţit şi am aflat că lumea aceasta este o prefaţă a alteia; timpul este o introducere la veşnicie. În adâncul logosic al fiinţai omeneşti create după chipul lui Dumnezeu, timpul şi veşnicia se găsesc unite organic şi ontologic potrivit măsurii fiinţei omului. (p. 49).

Filosofia după Hristos este filosofia omului înnoit şi renăscut în Hristos, a omului sfinţit şi îndumnezeit în Hristos. În realitate, există numai două filosofii: cea divino-umană şi cea omenească. Una este filosofia unităţii, a monismului divino-uman, şi cealaltă este filosofia diviziunii, a pluralismului omenesc, care se mişcă în cercul vicios al mortalităţii, prin care om li lume au devenit legiune (Lc. 8, 30). Filosofia divino-umană este filosofia experienţei divino-umane, în care nimic nu este abstract, în care toate se bazează pe experienţă, pe trăire în har şi pe faptă. (p. 53).

Iisus Hristos sobornicizează [universalizează] simţirea şi conştiinţa fiecărui membru al Bisericii, aşa încât să trăiască laolaltă cu toţi Sfinţii (Efes. 3, 18). / Satan este cea mai însingurată fiinţă în toate lumile. Satan este singur în sens absolut. Satan este Satan deoarece conştiinţa de sine şi simţul de sine al lui sunt cu desăvârşire rupte de Dumnezeu şi de toate celelalte fiinţe şi creaturi. Salvarea de satanism, de solipsism şi de egoism se găseşte numai în divino-umanizarea omului în Hristos. Iubirea şi mila lui Hristos sunt singura mântuire a păcătoşilor şi slava nemuritoare a Drepţilor. (p. 54-55).

Prin întruparea Sa, Dumnezeu-Logosul a arătat că logositatea este esenţa naturii noastre, temelia fiinţai noastre omeneşti, baza vieţii şi existenţei noastre omeneşti. După arhetipul şi după esenţa ei, întreaga creaţie este din Logosul şi pentru Logosul (Col. 1, 16-17). La El, prin El şi în El, toate se readuc la obârşia şi existenţa lor logosică: la sfinţenia, frumuseţea şi puterea lor de la început; la Raiul lor. Pentru că în Logosul se găseşte Raiul, în timp ce în afara logosităţii, este Iadul. / Iadul este simţirea din care a fost alungat Dumnezeu. (P. 58).

Hristos e Singurul în care taina gândirii îşi găseşte dulceaţa ei. Gândirea omenească e coruptă de păcat întocmai ca şi simţirea. Hristos S-a făcut om tocmai pentru ca să n lase ca planeta aceasta condusă de raţiunea umană [căzută], să devină, definitiv şi ireparabil, o adevărată casă de nebuni. (p. 60).

Oamenii trăiesc prin suflet şi nu cunosc ce este sufletul. În adâncurile lui cele mai ascunse, sufletul este nostalgie după Hristos, nostalgie după Dumnezeu. (p. 60) / Omul este cea mai extraordinară minuni din toate lumile. Ca şi cum Dumnezeu şi-ar fi concentrat toate minunile din toate lumile Lui şi le-ar fi rezumat la una singură – în om. Prin suflet l-a legat de lumea spirituală iar prin trup de lumea sensibilă. De aceea pe om îl atrag deopotrivă tainele lumii spirituale şi farmecul lumii materiale. Cu toată fiinţa lui, omul se găseşte întins între aceste două lumi, ca o coardă. Gândirea despre om a fost un doliu pentru om până ce Logosul a explicat oamenilor ce este omul şi i-a logosificat şi hristificat. (p. 60-62).

Numai prin Dumnezeu-Logosul, omul s-a întors la sine însuşi, pentru că în adâncul fiinţei lui complexe, complicate, este logosic. Nu există om pe care să nu-l lumineze Cuvântul încă de la intrarea lui în lumea aceasta şi în viaţa aceasta (vezi Ioan 1, 9). Până nu se logosifică şi nu se divino-umanizează, tot ceea ce este uman, este inuman. Omul este om adevărat numai prin Dumnezeu-omul şi în Dumnezeu-omul. Scopul ultim al întrupării Cuvântului constă tocmai din a logosifica, a hristifica şi a îndumnezei pe om în toată fiinţa lui. (p. 62).

Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte. Dumnezeu însă, prin Învierea Lui, îi condamnă pe oameni la nemurire. Înainte de Învierea lui Hristos, moartea era înfricoşătoare pentru om, iar de la Învierea Domnului, omul devine înfricoşător pentru moarte. (p. 64).

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it: