vaza.png

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911,  623 p., 20 lei.

După împăratul iconoclast Constantin V Copronim vine la tronul imperiului fiul acestuia, Leon IV Chazarul [775-780], numit Chazarul pentru că mama sa era principesă chazară. Acesta a fost tot iconoclast şi milita pentru scoaterea definitivă, din întregul imperiu, a Sfintelor Icoane. Însă acesta a avut surpriza enormă să găsească Sfinte Icoane chiar sub perina soţiei sale Irina, viitoarea împărăteasă supremă a imperiului [noutate  absolută în  conducerea Imperiului Roman de Răsărit] şi Sfântă Irina.

Leon IV începe prigoana, fiind ajutat de patriarhul Pavel al Constantinopolului [780-784]. Însă împăratul persecutor moare şi Sfânta Irina devine împărăteasa de drept, conducătorul de drept al imperiului, preluând conducerea în numele fiului ei minor: Constantin VI Porfirogenetul [780-797], adică „cel născut în porfiră”; împărăteasa liniştind prigoana iconoclastă, cf. p. 208.

Patriarhul Pavel al Constantinopolului, care îl ajutase pe împăratul persecutor, pe soţul Sfintei Irina,  se retrage la o mănăstire şi îl mustră conştiinţa pentru ceea ce a făcut.Vine pe scunul patriarhal al Constantinopolului Sfântul Tarasie [784-806], care e făcut Patriarh din starea de laic, el fiind anterior secretarul împărătesei. El lămureşte disputa referitoare la Sfintele Icoane, p. 208.

La anul 786, la Constantinopol, în Biserica Sfinţilor Apostoli, se doreşte începerea celui de al VII-lea Sinod Ecumenic, sinod la care participă şi Papa Adrian I al Romei [772-795], împreună cu toţi patriarhii Răsăritului. Însă Sinodul se strămută de la Constantinopol la Niceea din cauza gălăgiei inconoclaştilor şi a ameninţărilor cu moartea lansate la adresa iconodulilor.

În Biserica Sfânta Sofia din Niceea, în anul 787, la 24 septembrie, în prezenţa a peste 300 de episcopi şi o mare mulţime de monahi şi clerici începe de fapt Sinodul VII Ecumenic, p. 208./  Sfânta Împărăteasă Irina ia măsuri de ordine, în aşa fel încât garda imperială să nu tulbure şedinţele sinodului. Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, potrivit n. 3, p. 208, a avut 7 şedinţe de lucru: şedinţa 1: 24 septembrie 787; 2: 26 sept. 787; 3: 28 sept. 787; 4. 1 octombrie 787; 5: 4 oct. 787; 6: 6 oct. 787 şi 7: 13 oct. 787. Şedinţa a 8-a a Sinodului s-a ţinut în data de 30 oct. 787, la Constantinopol, în sala palatului Magnaura, în prezenţa  Sfintei Împărătese Irina. În şedinţa a 7-a, sinodul iconoclast din 754 fusese declarat eretic şi plin de blasfemie, p. 210./

În anul 797, Sfânta Irina, autorul nu ne spune de ce, torturează pe fiul ei, Constantin VI Porfirogenetul, scoţându-i ochii. Avea şi el tendinţe iconoclaste, şi Sfânta Irina a dorit ca astfel, prin orbirea lui, să nu mai ajungă pe tron şi credinţa ortodoxă să nu mai fie persecutată? Foarte posibil. Astfel Sfânta Irina ajunge împărăteasă de drept între anii 797-802, cf. p. 210./

În anul 815, împăratul Leon V Armeanul [813-820] devine şi el iconoclast. Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului de la acea dată, e înlăturat în 815 şi adoarme la anul 828. Pe timpul lui Leon V, Sfântul Teodor Studitul [+ 826] pătimeşte multe pentru dreapta credinţă.  Iconoclasmul e profesat şi de către împăraţii Mihail II Balbul sau Gângavul [820-829] şi de succesorul său, Teofil [829-842]. După moartea lui Teofil rămâne domnitoare Sfânta Împărăteasă Teodora [842-856], soţia văduvă a lui Teofil şi apoi fiul ei, Mihail III [856-866].

Sfânta Teodora, ca şi Sfânta Irina, devine împărăteasă absolută a imperiului datorită faptului că împăratul Mihail III era minor. În 842, Sfânta Teodora cere întrunirea unui sinod, sub preşedenţia Sfântului Metodie Mărturisitorul [842-846], care anatematizează din nou iconoclasmul şi toate ereziile anterioare, stabilindu-se astfel „Duminica Ortodoxiei”, adică sărbătorirea solemnă din anul bisericesc în care se aminteşte de faptul cum au fost învinse, cu harul lui Dumnezeu, ereziile care au atentat la puritatea credinţei Bisericii Ortodoxe, p. 210/

Astfel, se pune punct iconoclasmului ca mişcare pseudo-religioasă. În sec. al 12-lea însă, împăratul Alexie Comnenul, pentru a lua averea Bisericii, se arată a fi împotriva Sfintelor Icoane şi îl exilează pe Leon, episcopul Halcedoniei, care i se opunea. Până la Calvin [1519] şi Luther [1522] nimeni din Apus şi Răsărit nu a mai atacat cultul Sfintelor Icoane, p. 211./

Statuile romano-catolice din cult însă, spune autorul, sunt o inovaţie în cult, care nu are fundament istoric, p. 211./ Sfântul Augustin, în comentariul  său la Psalmi, la Ps. 113 spune că nu există statui în Biserică, p. 211./Statuile apar în Biserica ortodoxă din Apus începând cu secolul al 6-lea d. Hr., cf. p. 213, însă autorul nu dă detalii concludente. /

Vorbind despre înfăţişarea Mântuitorului Hristos, Sfântul Nichifor Calist, în sec. al 16-lea, în Istoria bisericească, cap. 20, spune următoarele lucruri extrem de importante şi care se regăsesc în iconografia ortodoxă:

„Dumnezeiescul Răscumpărător al omului, avea o fizionomie vioaie şi plină de frumuseţe. Statura Lui avea şapte palme, părul Îi era deschis, subţire, şi cu o uşoară cărare.

Sprâncenele Îi erau negre şi puţin ridicate în sus. Din ochii Lui izvorau o minunată blândeţe. Fierul n-a atins părul Său niciodată [adică nu Şi-a tuns părul n.n.]. Grumazul Lui era plecat puţin înainte, aşa că înfăţişarea Lui nu avea decât chipul blândeţei şi al umilinţei.

Culoarea feţei era asemenea grâului. Figura nu-i era nici rotundă, nici lunguiaţă, aşa încât semăna cu Maica Sa.  O roşaţă uşoară împodobea chipul Lui. Se vedea pe faţa Sa înţelepciunea, dulceaţa şi seninătatea, care nu se prefăceau în mânie”, cf. Idem, p. 235-236.

Autorul, după această descriere tradiţională a înfăţişării Domnului, care, după cum spuneam anterior, poate fi observată pe de-a lungul a 2.000 de ani de iconografie ortodoxă, ne dă scrisoarea antică a lui Publius Lentulus, trimisă împăratului roman Tiberiu şi Senatului roman, în care dă următoarea descriere înfăţişării Domnului Hristos:

„El e un bărbat cu chip măreţ, cu faţa venerabilă, care insuflă dragoste şi respect.  Părul capului său e gălbui, strălucitor, creţ, făcând de la frunte [şi până] în mijlocul capului cărare, după chipul Nazarineilor şi trecând mai jos de umeri.

Fruntea îi este lată şi veselă; faţa fără creţuri [fără riduri n.n.] are o rumeneală uşoară [o îmbujorare uşoară n.n.]; barba îi e deasă, ca floarea părului din cap şi despărţită în furculiţe [adică despărţită în două de la baza bărbiei n.n.] dar nu lungă. Călătoreşte desculţ şi cu capul descoperit. Ochii îi sunt strălucitori şi pătrunzători”, cf. Idem, p. 235.

Publiu Lentulus era un cetăţean roman, care descrie obiectiv cum L-a văzut pe când trăia.

În sec. al 6-lea d. Hr., spune autorul, apare icoana lui Hristos răstignit pe cruce, p. 254. Nu se dau detalii semnificative, în afară de faptul că în iconografia ortodoxă apar 4 cuie bătute în mâinile şi picioarele Domnului şi nu doar trei, câte unul la fiecare mână şi unul la ambele picioare ale Sale ca în imageria romano-catolică, p. 256./

Sfântul Ambrozie al Milanului [Comentariul la Luca 10, 100] şi Sfântul Augustin [De civitate Dei 16, 2] spun că Domnul a fost pironit pe cruce gol, fără haine pe El. Până în sec. al 8-lea d. Hr. însă, creştinii L-au înfăţişat pe Domnul îmbrăcat într-o haină lungă, cu mâneci sau fără mâneci cel mai adesea. Începând cu secolul al 8-lea, haina aceasta, cu Care era înfăţişat răstignit pe cruce, a fost din ce în ce mai mult scurtată la nivel pictural, până a ajuns ca acum, o simplă legătură [perixi,ama] în jurul coapselor Sale. Pe icoanele ortodoxe vechi găsim redat chipul Domnul răstignit până la coapsele Sale şi mai puţin redat în întregime, p. 255./

Sfântul Ioan Gură de Aur, în Comentariul la I Corinteni, cap. 1, Omilia 5, afirmă faptul că Crucea Domnului a fost mai înaltă decât a celor doi tâlhari. De ce era mai înaltă? Pentru că cetăţenii consideraţi de renume pentru romani erau răstigniţi pe cruci speciale, p. 256./ Conform Tradiţiei ortodoxe, Sfântul Evanghelist Luca era medic [Col. 4, 14] dar şi zugrav/ pictor, p. 256 şi el a pictat primele icoane ale Maicii lui Dumnezeu.

Sfântul Nichifor Calist vorbeşte şi despre înfăţişarea Maicii lui Dumnezeu, pe baza mărturiilor tradiţionale ale Sfântului Epifanie al Salaminei şi ale Sfântului Proclu al Constantinopolului:

„Statura Fecioarei Maria era de mijloc, faţa oacheşă, părul roşcat, ochii verzi, sprâncenele mari, nasul potrivit, faţa prelungă, mâinile şi degetele lungi”, cf. Idem, p. 258.

Istoricul bisericesc Nichifor/Nicefor dă detalii extinse despre înfăţişarea Maicii lui Dumnezeu:

„[Ea] era în toate lucrurile gravă şi cuviincioasă, vorbind puţin şi numai la cele trebuincioase, dar voioasă a asculta la cele ce i se spuneau şi mult bine voitoare. De aceea era respectată şi venerată de oricine.

Statura ei era de mijloc, deşi sunt unii care zic [unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti anteriori n.n.] că ea era de o statură mai mult decât mijlocie. Avea obiceiul de a spune cu înţelepciune tot ce e bun tuturor oamenilor, fără a râde, fără a tulbura pe cineva, şi fără a pricinui mânie.

Culoarea chipului ei era ca faţa grâului, părul gălbiu, ochii vioi, curaţi, având în ei luminile [irisul n.n.] aidoma culorii untuluidelemn.

Sprâncenele erau fără mlădiere şi puţin negre; nasul ceva cam lung, buzele trandafirii şi vorbele pline de dulceaţă.

Faţa o avea nici rotundă, nici ascuţită, dar întru câtva prelungă iar mâinile şi degetele puţin cam lungi. Şi era, în fine [în esenţă, în definitiv n.n.], toată faţa ei dezbrăcată de mândrie, simplă, şi faţa nu avea nicidecum vreo împodobire omenească [machiaj sau bijuterii n.n.], neavând în sine nimic lumesc, ci purtând o umilinţă covârşitoare.

Veşmintele pe care le îmbrăca ea erau de lână, în culoarea firească [adică nu erau vopsite n.n.], şi capul ei era acoperit de un văl sfânt. Şi afară de aceste puţine lucruri ce am zis despre ea, mai presus de toate, era într-însa, cu voia lui Dumnezeu, multă frumuseţe divin”, cf. Idem, p. 258.

Sfinţii Apostoli sunt pictaţi de la început în toge romane, având picioarele goale sau încălţate în sandale [caligae], p. 261. Iconizarea lor surprinde faptul că au părul lung şi barbă, p. 261/

Cf. n. 5, p. 261, Origen e primul care afirmă că Sfântul Apostol Petru a fost răstignit cu capul în jos. Sfântul Petru are  în iconografia ortodoxă capul cam pleşuv, p. 261, pe când Sfântul Evanghelist Ioan nu e pictat adesea cu barbă, pentru că era feciorelnic, p. 262./ Autorul a indicat, în două note anterioare, date despre iconografia Bisericii din satul său natal. Cred că e un lucru foarte bun să facem cu toţii acest lucru: să indicăm diverse moduri particulare de pictură bisericească ortodoxă. Pentru că aşa indicăm nuanţe speciale, ceea ce ne trebuie de fapt, pentru a arăta unitatea dar şi diversitatea creatoare a formelor picturale ortodoxe./

Cf. n. 3, p. 284, autorul propune pictorilor ortodocşi să picteze pe cupola mare a naosului cele 9 cete Îngereşti pentru că ele apar la Mănăstirea Iviron din Sfântul Munte Athos./

Did you like this? Share it: