Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 24 ianuarie 2008

Discursul preşedintelui României, Traian Băsescu, cu ocazia Zilei Unirii Principatelor Române (Iaşi, 24 ianuarie 2008)

http://www.romanialibera.ro/foto/95/94035/art_94035_1.jpg

Imagini de astăzi de la Iaşi

Bună ziua,

Îmi face plăcere să revin la Iaşi, nu-mi face plăcere că politizaţi o sărbătoare a moldovenilor, în primul rând.

Aş vrea să vorbim despre Unire ca despre un început. Unirea Moldovei cu Ţara Românească a fost un moment care a prefigurat evenimentul de mai târziu, evenimentul de la 1918. Anul acesta sărbătorim 149 de ani de la Unirea Moldovei cu Ţara Românească, dar sărbătorim 90 de ani de la Marea Unire, de la Unirea care a făcut din România o ţară puternică, iar din români, o naţiune puternică.Cuza a fost simbolul Unirii Moldovei cu Ţara Românească. Unirea a fost, în primul rând, o expresie a voinţei românilor. Românii au avut şansa atunci să aibă oameni politici inteligenţi care au ştiut să valorifice, pe de o parte, voinţa românilor, iar, pe de altă parte, o conjunctură politică ce le-a permis să facă Unirea celor două Principate.Unirea a fost actul politic de la 5 şi 24 ianuarie. A urmat o perioadă destul de dificilă de realizare a unirii administrative. Au trecut câţiva ani până când s-a realizat prima întrunire a Parlamentului, în 1862, când pentru prima dată s-a pronunţat cuvântul România, un cuvânt drag nouă tuturor.

Efortul administrativ a fost cel puţin la fel de mare ca efortul politic. El a însemnat crearea de legi, el a însemnat crearea de instituţii. Una din instituţiile fundamentale create atunci a fost Înalta Curte de Casaţie, o Curte care putea să caseze orice decizie a tribunalelor din Moldova şi Ţara Românească, o Curte care însă avea şi o altă misiune, aceea de a judeca faptele înalţilor demnitari şi ale miniştrilor din proaspătul stat.

Iată că nevoia de egalitate între români vine de aproape 150 de ani. Nevoia ca toţi să fim egali în faţa legii a fost exprimată şi de Kogălniceanu, în adresarea sa către Cuza, adresare în care i-a spus: „Măria ta, fă să dispară arbitrariul, fă ca legea să fie puternică, fă ca legea să fie tare”. Sunt deziderate pe care le avem şi noi astăzi şi vom continua să le avem, pentru că, altfel, societatea nu poate fi egală. Oamenii nu sunt egali în faţa legii atunci când sunt trataţi diferit.

Dar dincolo de ce a însemnat unirea Moldovei cu Ţara Românească, probabil că astăzi, la sărbătoarea de la Iaşi, la sărbătoarea populară de la Iaşi, este bine să privim la viitor. Ca şi atunci, la momentul în care Cuza era ales în Moldova şi în Ţara Românească, România are nevoie de reforme, desigur, la alt nivel şi cu alte obiective.

Avem nevoie de continuarea proceselor de modernizare a statului român. Avem nevoie de continuarea proceselor de modernizare a justiţiei în România. Avem nevoie de instituţii ale administraţiei de stat care să-i servească pe români, în primul rând. Avem nevoie de modernizarea agriculturii, a educaţiei, avem nevoie a sănătăţii – sistemul de sănătate care trebuie să răspundă nevoilor românilor. Şi, în sfârşit, putem discuta despre nevoia de modernizare a infrastructurilor, nevoia de modernizare a aparatului birocratic al statului român.

Toate acestea sunt obiective pe care le putem realiza dacă suntem solidari. Solidari, în primul rând, cu aspiraţiile românilor, solidari cu viitorul nostru, solidari cu ideea că România nu poate să rămână o ţară care să se plimbe în zona de mediocritate. Poporul român merită mult mai mult, iar politicienii au obligaţia să dea poporului ceea ce merită. Reformarea sistemelor administrative ale României, odată cu reformarea clasei politice sunt garanţii că acest lucru va fi realizat.

Fără voinţa de a moderniza statul român nu vom reuşi, şi primii care trebuie să aibă această voinţă sunt oamenii politici. Vă asigur că, în ceea ce mă priveşte, voi continua să militez pentru modernizarea instituţiilor statului, pentru punerea instituţiilor statului în slujba românilor.

Dragi ieşeni, dragi moldoveni, vă doresc o sărbătoare plină de bucurii, vă doresc să fiţi solidari, iar ziua de 24 ianuarie să fie întotdeauna o sărbătoare a dumneavoastră şi, în acelaşi timp, o sărbătoare a românilor! La mulţi ani, moldoveni!

Vă salut, dragi ieşeni, oraş a parte din copilăria mea şi vă doresc din tot sufletul să trăiţi bine!

Cf. sursa.

Pr. Dorin.

Discursul premierului României, Călin Popescu-Tăriceanu, la aniversarea a 149 de ani de la Unirea Principatelor Române

http://www.adevarul.ro/usr/imagini/2270-126790-tariceanu_muntean7758.jpg

Dragi români,

Revin astăzi cu mare bucurie în mijlocul dumneavoastră, aici, în inima Moldovei, într-un moment aniversar, pentru a sărbători împreună ceea ce timp de secole a reprezentat idealul tuturor românilor: şi anume, UNIREA.

Primul Articolul din Constituţia României arată că: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Unirea Moldovei cu Ţara Românească a fost primul pas în dobândirea acestui statut ce avea să fie consacrat definitiv şi ireversibil prin Marea Unire de la 1918.

În ianuarie 1859, românii au avut un obiectiv capital iar liderii politici ai acelor vremuri au lăsat deoparte toate neînţelegerile şi disensiunile şi au ales acelaşi domnitor: Alexandru Ioan Cuza.

Liderii politici de atunci, indiferent de culoarea lor politică, au ştiut să pună interesele României înaintea intereselor politice personale. Unirea, libertatea au fost câştigate în acest mod.

Astăzi, ca şi în 1859, şansele de progres ce se deschid României sunt imense. Ca şi atunci, astăzi românii îşi doresc să trăiască liber şi prosper ca ctăţeni europeni.

Momentul istoric al Unirii este unul dintre cele mai valoroase momente de solidaritate ale naţiunii noastre, când liderii politici ai vremii au pus interesul naţional înaintea a ceea ce îi despărţea.

Este o lecţie de istorie importantă pentru noi toţi, oamenii politici de astăzi, care ne raportăm la miza reală a politicii pentru România şi pentru români.

Am convingerea că solidaritatea şi unitatea sunt mult mai de preţ şi mai folositoare românilor decât dezbinarea sau tensiunile ce ne depărtează de preocupările de zi cu zi ale cetăţenilor.

Aniversăm astăzi 149 de ani de la unirea Principatelor şi suntem în cel de-al doilea an al apartenenţei României la Uniunea Europeană.

Această zi a Unirii ne îndeamnă să ne punem din nou întrebarea: „Este aceasta România europeană pe care ne-o dorim ?”.

Avem datoria ca anul 2008 să reconfirme coeziunea noastră pentru proiectul României moderne. Să lăsăm deoparte disensiunile astfel ca ceea ce contează cu adevărat, şi anume obiectivele majore ale românilor, aspiraţiile lor, să poată fi atinse cu succes.

Aceste lucruri trebuie spuse acum, răspicat, pentru că trebuie să învăţăm din exemplul unor bărbaţi ca Mihail Kogălniceanu, Ion. C Brătianu, Alexandru Ioan Cuza. Trebuie să învăţăm din înţelepciunea lor, din voinţa lor de a pune deoparte interesele personale, atunci când obiectivele naţiunii cereau să acţioneze împreună.

Am venit aici împreună cu un urmaş al unuia dintre liderii politici care au realizat Unirea şi România modernă: Mihail Kogălniceanu. Mă bucur că este membru al PNL, păstrând tradiţia înaintaşului său. Am vorbit cu el şi cu mulţi alţi români iar gândurile acestea le aparţin în primul rând lor.

Mesajul pe care vreau să îl adresez astăzi colegilor politicieni şi tuturor românilor este unul de speranţă. Sunt sigur că ne vom putea ridica şi noi la înălţimea moştenirii pe care ne-a lăsat-o generaţiile ce au înfăptuit unirea românilor, şi anume unitatea României moderne.

Am încredere că spiritul Unirii va învinge, în folosul românilor!

Libertatea, Justiţia şi Prosperitatea sunt posibile, pentru fiecare român, în România europeană.

La mulţi ani Români, la mulţi ani România!”

Cf. sursa.

Pr. Dorin.

De la dicţionar la traducerea înţelegerii

Biserica din Pristina, Kosovo -

Dicţionarul are rolul de a te  pune în faţa unor alegeri. Trebuie să alegi între mai multe semnificaţii textuale. Semnificaţiile textuale sunt derutante, sunt ca o puzderie de pietre, dintre care tu trebuie să alegi una, două, trei…şi în definitiv un sens, care se potriveşte cu  aşteptarea traducerii. Dar trebuie să alegi repede, fulger, dintr-o ocheadă.

Uneori alegi atât de repede pentru că textul tradus/înţeles de până atunci îţi cere acel sens. Alteori verbul te conduce spre alegeri năucitoare sau echilibristice, încât, trebuie să îţi ţii răsuflarea ca să nu te prăbuşeşti printre sensuri. De-a lungul învăţării mele cu dicţionarul am avut iniţiatori care idolatrizau dicţionarul unei limbi, văzându-l ca o literalitate cazonă, militărească [ceea ce este, este!, cu alte cuvinte] – şi nu mi-au plăcut deloc aceşti oameni – pe când alţii mi-au oferit o libertate aşa de mare în a alege sensurile încât totul devenea în mod definitiv imprevizibil [ ceea ce este s-ar putea să nu fie].

Însă pe mine mă interesa ceea ce e drept să fie şi este.  Judiciosul, echilibrul, ceea ce te coboară în smerenie, aceste lucruri am căutat toată viaţa şi am găsit din plin…Adică un fel de a înţelege traducerea ca pe o binefacere şi nu ca pe o corvoadă a literei, ca pe o împlinire şi nu ca pe o monomană reproducere de texte care nu au legătură cu mine, traducerea ca asceză, care îmi umple de sensuri limba maternă, pe măsură ce limba mea maternă umple de sensuri înţelegerile limbilor vechi sau noi.

Aşa am ajuns să înţeleg că nicio limbă nu e …moartă, ci e vie. Există, pentru mine, limbi care nu mai sunt folosite de către foarte mulţi, e drept, limbi părăsite de către majoritatea oamenilor de acum, dar, dacă pot înţelege ceea ce citesc, dacă pot traduce sensuri, dovedesc că ea e vie. Şi e vie pentru că mă îmbogăţeşte cu sensuri, mă explică şi mă pot explica în ea sau văd virtualităţi în ea şi paralelisme cu alte limbi , care mă fac să  întrevăd legătura interioară dintre toate limbile pământului.

Şi, dacă există, e o certitudine pentru mine, o legătură interioară a tuturor limbilor între ele, voită şi statutată de către Dumnezeu, atunci dicţionarele nu sunt introduceri într-o limbă, pentru că introducerea e o explicaţie a cuvintelor şi cuvintele au mai multe explicaţii şi nu una singură…  ci un expozeu al semnificaţiilor, al alegerilor multiple.

Pentru mine personal traducerea este introducerea într-o limbă şi nu dicţionarul! Eu mă apuc de învăţarea unei limbi traducând şi nu învăţând o gramatică interminabilă. Când sunt pus în mijlocul unei fraze relaţiile întrevăzute între cuvinte mă duc la un sens pe care îl verific cu dicţionarul. Nu omor frazele cu dicţionarul! Ci, dimpotrivă las frazele să mă înveţe cum să folosesc semnificaţiile plurivalente şi antagonice uneori ale dicţionarului.

De ce procedez aşa? Pentru că aşa e în firescul unei limbi: pui un substantiv lângă un verb, îl pui pe cel pe care îl vrei tu, îl întrebi şi te întrebi în jurul verbului, vezi ce lipseşte unei direcţii pe care vrei să o spui şi tot aşa, improvizându-ţi dorinţele lingvistice. Dacă presupunem că ştim ceea ce vrem să spunem înainte de a o spune…avem inimitabila limbă de inox pe care o detestăm, noi, care iubim, adâncul comunicării între persoane. Dacă ştii ce o să spui, nu ai nimic de spus! Pentru că, dacă tu vrei să-i spui cuiva placa pe care ţi-ai repetat-o acasă, unde e dialogul şi ce sens are dialogul?

Discuţiile adevărate se fac pe loc şi sunt total neprevăzute, aş spune, sunt providenţiate, atunci când se doreşte un folos real, duhovnicesc. Discuţiile reale sunt citiri de multiple semnificaţii din starea de spirit a doi, trei, zece oameni…Tot la fel discuţia cu textul de tradus e o discuţie cu un text viu, cu un om, cu cel care l-a scris, pentru a te împrieteni nu cu cuvintele  sale, rupte de el, ci cu orânduirea adânc umană, adânc interioară a celui care a scris textul. Aşa se face, că atunci când iubeşti o persoană şi te-ai intimizat atât de mult cu ea încât stă în tine, locuieşte în tine la modul duhovnicesc, dacă e să revezi un text al acestei persoane, poţi să îl îndrepţi de o aşa manieră, încât să fie propriu ei, ca şi când l-ar fi scris ea. De ce? Pentru că tu îi vezi, îi intuieşti, îi ştii şi îi simţi virtualităţile, simţi ce ar fi vrut să spună şi, mai ales, ce ar spune acum, când ar fi cu tine.

Aşa că traducerea e o înţelegere, o intimizare cu textul şi nu o redare literalmente textuală. Şi traducerea e suma tuturor alegerilor personale vizavi de un text şi de virtualităţile sale, care nu omoară o nouă traducere ci o presupune şi o încurajează. Dacă o traducere se simte depozitara tuturor sensurilor posibile ale unui text şi neîmbătrânitoare în raport cu timpul, cu experienţa umanităţii, cel care a tradus-o a uitat să ne spună că s-a crezut mai mult decât un om.

Însă traducerea e o înţelegere ca şi cartea de tradus. Şi înţelegerea e fără capăt, ca şi alegerea, ca şi faptul de a alege semnificaţii. Însă calea de mijloc o simţi tocmai când te cufunzi în smerenie şi vrei să vezi curat sensurile cuvintelor, atât de pervertite de modul pătimaş în care sunt folosite în diverse ipostaze.  Cred că marea avere a unui om care se coboară într-un text nu e aceea că ar şti sau că ştie ceva din sensurile unei limbi, ci , că în acest mod, poate retrăi o exprimare personală, într-un fel personal, care îl îmbogăţeşte interior.

N-am tradus până acum un text care să nu mă fi regăsit în el, cu care să nu fi intrat deplin în contact. Momentul traducerii a fost prima întâlnire reală cu autorii lor, pentru că tâlcuirea unei cărţi, moment superior pentru noi traducerii unui text, m-a făcut abia să întrevăd ce e cartea respectivă. Dacă traducătorul crede că a epuizat cartea traducând-o  e un orgolios.Tocmai atunci când iei cartea tradusă şi te întrebi asupra faptului cum înţelegi şi cum explici fiecare înţelegere pe care ai tradus-o începi să înţelegi greutatea cărţii. Greutatea cărţii constă în interpretare şi nu în traducere! Pentru că traducerea redă înţelegeri nemestecate prea mult sau intuiţii de înţelegere, pe când tălmăcirea/exegeza /interpretarea caută adevărul înţelegerii din adevărul sau falsul înţelegerilor din carte.

Exemplificăm. E mai uşor să îl traduci pe Sfântul Ioan Gură de Aur decât să îl tălmăceşti pas cu pas. Ca să îl traduci foloseşti un sens din multitudinea de sensuri pe care o puteai alege şi pe care o presupune textele sale. Ca să îl înţelegi trebuie să ai o experienţă duhovnicească majoră, ca să intuieşti, dintr-o intimitate reală, aşa cum o avea el cu Sfântul Pavel Apostolul, nu sensul, ci experienţa care e cărată în cuvintele ce exprimă experienţa. Căci experienţa Sfântului Ioan nu este evidentă din traducere ci din înţelegerea experienţei pe care o cuprind cuvintele traducerii.

Şi, deşi acestea par lucruri banale, am întâlnit oameni şi teologi extrem de erudiţi, chiar oameni duhovniceşti, care dau mai mult preţ pe traducere decât pe interpretarea traducerii. Însă interpretarea traducerii e proba de foc  a faptului dacă eşti sau nu om duhovnicesc,  dacă ştii sau nu să vezi experienţa în carte pentru că o ai şi tu, că înţelegi sensurile înţelegerilor din cărţi, din oameni şi din creaţie. Dacă repeţi texte nu dovedeşti că ai înţelepciune, ci memorie. Memoria aduce lemnele pentru  a clădi un fel de casă a aşteptării experienţei. Dar experienţa nu se naşte din memorare ci din revelare, din vedere duhovnicească.

Experienţa duhovnicească e un izvor necunoscut de adânc chiar şi pentru cel care o are, un izvor de virtualităţi care  se transformă în fraze, în frazele unei cărţi, dar frazele nu se explică prin fraze sau prin dicţionar ci prin experienţă, printr-o experienţă de aceeaşi formă ca şi cea din care a izvorât cartea. De aceea am spus că o traducere nu e o literalitate mai aproape sau mai departe de sensuri, ci o înţelegere a sensului comunicării care e o înţelegere a ceea ce a vrut să ne spună omul cu o experienţă duhovnicească majoră.

Nu e un articol care s-a terminat aici, care are un final. Nu ştiu ce aş mai putea spune ca el să nu aibă un final.

Pr. Dorin.

Cineva infiltrat în sistemul nostru wordpress ne dezactivează elemente din blog sau ne retipăreşte articolele

De câteva zile, ne-au dispărut uneltele de scris în mod definitiv de pe bancul de editare al articolelor şi acum suntem nevoiţi să scriem în format html pas cu pas sau în formate paralele, pentru că nu mai avem nicio posibilitate să scriem în java ca de obicei.

Ieri, cineva s-a logat la noi cu o infra-parolă, ca şi cum ar fi fost din staff-ul wordpress-ului şi ne-a făcut o pagină goală în care a intrat de vreo 3-4 ori şi atât. Apoi a dispărut pur şi simplu.

Astăzi însă ne-a editat un articol, publicându-l încă odată, fără ca să facă modificări la el, dându-ne de înţeles că ne poate şterge tot blogul.

A fost piratat wp. ro sau a început pur şi simplu discriminarea noastră? Refuz să cred că Matt are vreo legătură cu această apariţie dubioasă. Mai degrabă, un român, care, poate l-a ajutat să traducă în română bancul de editare al wp, pe motiv că e de altă credinţă decât noi sau nu ne împărtăşeşte opiniile, a început să ne facă acest lucru.

Până unde va merge?

Aseară, cineva cu email RO, ne-a scris „ca din partea WordPress-ului:

Date: Wed, 23 Jan 2008 21:56:15 +0000

To: dorinfather@yahoo.com

From: „support@wordpress.com” <support@wordpress.com>

Subject: [Teologie pentru azi] Please moderate: ” Somebody tries to sabotage me „

Comentariul din articolul #2244 " Somebody tries to
sabotage me " aşteaptă aprobarea ta.
http://bastrix.wordpress.com/2008/01/23/somebody-tries-to-sabotage-me/Autor : Alex (IP: 77.81.190.51 , 77.81.190.51)
E-mail : mogadishu@email.ro
URL : http://www.azd.ro
Whois : http://ws.arin.net/cgi-bin/whois.pl?queryinput=77.81.190.51
Comment:
🙁 Bad news,I'm So Sorry,Who can be so evil to do such a thing ? can't
believe ... 🙁
Hope ur problems will be solved,do backups to save the data
Have a nice day!

Credem că e ceva intenţionat, pentru că ne-a atacat numai acest blog. Şi dacă ne atacă acest blog e pentru că am deranjat pe cineva pe el. Şi cum nu putem deranja decât oameni „religioşi” iar noi am mai zis câte ceva unor oameni „religioşi”, care cel mai adesea se numeau „baptişti” iar ei „sunt mulţi şi cunosc IT”, cum spunea domnul Cruceru…poate că aflăm răspunsul.

Oare se merge pe ideea: Nu putem să-l facem…atunci să-l convingem să se mute? Să-şi ia şi el pământ separat şi să ne lase pe noi baptiştii să monopolizăm wp. ro. 100?

Nu cred că e o întâmplare. Nu cred că e o eroare. I-am solicitat lui Matt ajutorul, ne-a repus java în funcţiune şi imediat după editarea unui articol iarăşi a dispărut cu totul sistemul de scris.

Să ne vorbească deschis cine ne face acest lucru, dacă se crede admirabil!

************

Dear Matt or enybody from WordPress,

I have, again, the big my problem: is not working on my blog the way of managing the text when I want to publish. In my Dashboard not exist tools of writer. From this reason I write my texts on another sistem and I translate all elements in this blog.

I believe that, somebody, is in my dashboard, parallel with me, and he working against me. We have one hacker in middle of us? I believe that is this possible. Please, take care of this problem again and try to make my blog to work properly again.

Father Dorin.

Despre WordPress în Webware [23 ian. 2008]

A se vedea aici.

bitmap-in-wpheart.jpg

Un fragment:

Automattic has about 18 employees, according to the Journal, and also operates several lesser-known software products like forum software BBPress and spam management product Akismet. But WordPress is its centerpiece, powering around 2.2 million blogs–active and otherwise–from personal blogs to the digital properties of high-profile media publications like The New York Times, Fortune, and CNN. The Journal hinted that some of the $29.5 million will be used to allow some early employees and investors to cash out; GigaOm’s Om Malik suggested that the company may also hire more engineers, anticipating continued growth.

Mullenweg’s blog post seemed to confirm this speculation: „Automattic is now positioned to execute on our vision of a better Web not just in blogging, but expanding our investment in antispam, identity, wikis, forums, and more — small, open source pieces, loosely joined with the same approach and philosophy that has brought us this far.”

……………………………

Pr. Dorin.

Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [12]

vaza.png

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911, 623 p., 20 lei.

Stiharul [stica,rion], veşmântul lung al diaconului, şi-a primit numele de la sti,coj = rând, şir, verset, p. 418, pentru că diaconul e cel care rosteşte ecteniile, cererile multiple de rugăciune integrate într-un tot unitar liturgic. În partea occidentală a Bisericii Ortodoxe stiharul răsăritenilor se numea alba sau tunica albă, p. 419./

Orarul [wvra,rion], p. 420/ În partea occidentală el se numea stola [stolh, = veşmânt lung, fâşie de pânză care se târăşte pe pământ şi care e legată de tine], p. 421. Orarul diaconal arată atenţia pe care trebuie să o avem la Sfintele Slujbe, p. 421. Autorul însă crede că, mai degrabă, denumirea de orar vine de la oro = mă rog, căci prin acest veşmânt se dă semnalul de rugăciune, p. 421. Adică diaconul cere preotului să înceapă slujba, să dea binecuvântarea pentru începerea slujbei. Orarul se ţine cu cele trei degete mari de la mâna dreaptă, p. 421. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, orarul diaconal închipuie aripile subţiri ale Îngerilor, p. 422, pentru că diaconii închipuie pe Sfinţii Îngeri, care Îl înconjoară pe Domnul, închipuit de preotul sau ierarhul slujitor./

Mânecuţele [evpimani,kia] au apărut între veşmintele preoţeşti în sec. al 6-lea d. Hr., spune autorul, fără ca să ne dea detalii suplimentare. Ele desemnează puterea lui Dumnezeu, care întăreşte pe slujitorul altarului în slujba sa, p. 423./

Epitrahilul [evpitrach,lion, de la evpi, + tra,chloj = pe grumaz, pus în jurul gâtului, la gât], p. 423. În partea occidentală el se numea stola, p. 423. Epitrahilul închipuie jugul învăţăturii lui Hristos pe care îl poartă preotul şi ierarhul, p. 425./ Autorul dă anumite semnificaţii ale Sfintelor veşminte dar asta nu înseamnă că aceste semnificaţii trebuie privite în mod restrictiv. Alţi Sfinţi Părinţi, autori liturgici, profesori universitari sau Părinţi duhovniceşti dau noi şi noi semnificaţii ale veşmintelor preoţeşti. Aşa că, dacă găsiţi alte semnificaţii în altă parte, ele trebuie integrate, alăturate acestora şi nu trebuie să le vedeţi pe acestea ca fiind antagonice cu acelea.

Brâul [zw,nh] e simbolul puterii dumnezeişti cu care e încins preotul sau ierarhul slujitor, p. 426./

Felonul [felw,nhj, de la fai,nw = acopăr] închipuie puterea lui Dumnezeu, cea care cuprinde toate câte există, p. 427 sau hlamida, veşmântul batjocurii cu care a fost îmbrăcat Domnul după ce a fost flagelat şi a fost dus să fie răstignit, p. 427./

Dacă veşmintele de până acum au fost ale diaconului şi ale preotului, autorul începe să descrie semnificaţiile lingvistice şi duhovniceşti ale veşmintelor episcopale.

Sacosul [sa,kkoj] e haina în formă de sac, ca şi stiharul, cu mâneci scurte însă şi mai scurtă decât stiharul, pe care o îmbracă arhiereul la Sfânta Liturghie. Arhiereul îmbracă sacosul peste stihar, apoi mânecuţele, epitrahilul şi brâul, pentru ca să slujească Sfânta Liturghie, p. 427./

Acest veşmânt liturgic, spune autorul nostru, nu a existat în vechime, ci episcopii se îmbrăcau numai cu felon, p. 427./Profesorul Cireşanu presupune că sacosul a intrat ca veşmânt liturgic, între veşmintele ierarhului, în Moldova, în 1425, când împăratul bizantin Ioan Paleologul a dăruit mitropolitului Iosif al Moldovei un sacos, cf. n. 2, p. 428./

Omoforul (wvmofo,rion, de la w=moj [umăr] + fe,rein [a purta] = a purta pe umeri) e veşmântul pe care arhiereul îl poartă pe umeri, împrejurul gâtului şi a fost introdus între veşmintele ierarhului în sec. al 4-lea d. Hr., p. 429./ Sfântul Grigorie de Nazianz a scris în testamentul său că lasă moştenire 13 omofoare Diaconului Eutropie, p. 429./ Ierarhul îşi dă jos omoforul la citirea Sfintei Evanghelii pentru că Domnul e de faţă când se citeşte Sfânta Evanghelie, p. 429. Omoforul închipuie oaia cea pierdută, firea noastră umană, potrivit Sfântului Simeon al Tesalonicului, p. 429, adică grija ierarhului faţă de păstoriţii săi.

Mantia [mandu,aj]. Cuvântul, spune autorul, e la origine unul persan şi desemna veşmântul militar, unul lung şi larg. Însă şi în ebraică îl găsim pe mad = haină lungă şi mare, p. 430./În vechime, mantia episcopală se folosea la Tedeumuri, la parastase, cununi, procesiuni religioase solemne dar nu la Sfânta Liturghie, p. 430./ Mantia are culori purpurii, p. 430./ A fost introdusă în Biserica Ortodoxă în sec. al 5-lea d. Hr. şi se purta la început numai de către patriarhi, p. 430./ Cele două table de sus ale mantiei închipuie cele două table ale Decalogului, iar cele două de jos cele două Testamente, unite prin legătura dintre ele, prin Hristos Domnul. Dungile, valurile mantiei închipuie râurile de apă vie, adică învăţătura dreaptă, duhovnicească, ce trebuie să izvorască necontenit din gura ierarhului lui Dumnezeu, p. 431./

Mitra [mi,tra]. În sec. 4 d. Hr. era numită coroană [ste,fanoj] sau diademă [ki,darij], p. 432. / Mitra episcopală simbolizează cununa de spini de pe capul Domnului, p. 433./ Tiara romano-catolică apare în sec. al 16-lea, ca împreunarea a trei coroane, p. 433./

Cârja, toiagul păstoresc sau paterniţa. Cârja ierarhilor ortodocşi are în partea de sus două capete de şarpe, simbol care desemnează înţelepciunea pastorală a ierarhului, p. 434./

Tricherul [treikh,rion, adică tri,j + khro,j= trei lumânări] şi dicherul [dikh,rion, adică di,j + khro,j= două lumănări] sunt mănunchiurile de trei şi respectiv două lumânări, puse în dispozitive liturgice speciale, cu care ierarhul binecuvintează poporul în formă de cruce, la Sfânta Liturghie. Tricherul se ţine în mâna dreaptă iar dicherul în mâna stângă în timpul binecuvântării liturgice a ierarhului. Tricherul închipuie cele trei persoane ale Prea Sfintei Treimi iar dicherul cele două firi ale Mântuitorului Hristos, p. 435, adică închipuie dogma triadologică şi pe cea hristologică, care sunt văzute în mod nedespărţit în gândirea ortodoxă./

Vulturii [covorul special, ornat cu vulturi, pe care stă ierarhul] reprezintă bogăţia şi înălţimea învăţăturilor arhiereşti, p. 435. Acest covor liturgic e aşezat în faţa tronului arhieresc din naosul Bisericii, p. 435. Numai arhiereul stă pe acest covor în timpul Sfintelor Slujbe, p. 435./

„Sincronismul” lui Lovinescu: o idee fără sens

Eugen Lovinescu cerea, în perioada interbelică, sincronizarea culturii şi a literaturii române cu cele din Occident, invocând o teză evoluţionist-culturalistă preluată de la Gabriel Tarde şi considerând cultura română ca fiind o cultură „mică”, în comparaţie cu cea apuseană, pe care era obligată să o imite, ca să-şi dovedească faptul că există. Blaga va desfiinţa, în Trilogia culturii, ideea de „cultură mică”, arătând că un asemenea concept este fals.

Când venea însă Lovinescu cu această propunere, de sincronizare culturală cu Occidentul, cu orice preţ? Tocmai în perioada interbelică, după ce România suferise schimbări dramatice sociale şi de mentalitate, în sensul modernizării ei după standardele europene. Acum, Lovinescu reclamă un presupus progres care trebuia, dintr-o dată, urgentat hotărâtor, o sincronizare la nivelul formelor superficiale, care să lase fondul, să-şi urmeze ritmul său mai lent de adaptare.

Lovinescu nu punea aşadar, deloc, problema ritmării interioare a românilor cu societatea apuseană, ci considera, pur şi simplu, că exteriorul dictează fizionomia profilului interior, spiritual, al unui neam şi că dacă imităm instituţii, mentalităţi şi forme estetice apusene, mai târziu, şi fondul nostru interior se va impregna (se va perverti, adică), de cosmetizarea aceasta exterioară, săvârşită fără nici un scrupul şi fără nicio morală.

Pentru un om care se pretindea atent şi sensibil la profunzimi umane şi spirituale, această încredinţare că interiorul poate şi trebuie să urmeze imitaţiei exteriorului, adică superficialului, ar trebui, cred, să ne dea mult mai mult de gândit.

Eugen Lovinescu propunea această experienţă culturală după ce, nici măcar în epoca anterioară, paşoptistă, intelectualitatea (care ar fi trebuit să fie mai nerăbdătoare decât cea interbelică) nu a avut curaj să ceară o asemenea sincronizare superficială cu Occidentul. Dimpotrivă, intelectualitatea paşoptistă, educată în Apus chiar mai mult decât cea interbelică, înfiera ceea ce avea să susţină Lovinescu, prin gura a doi mari reprezentanţi ai săi, Kogălniceanu şi Maiorescu, care nu pot fi acuzaţi, în nici un caz, de mentalitate tradiţionalistă.

Kogălniceanu protesta, în primul articol al său din Dacia literară, împotriva imitării literaturii occidentale, afirmând că avem nevoie de o literatură naţională adevărată şi nu de imitaţii ieftine, care nu fac nicio literatură. În timp ce Maiorescu este celebru  cu diatriba sa împotriva formelor fără fond. Pe care însă le va re-propune ca viabile Lovinescu, peste alte câteva decenii bune, după ce societatea românească progresase în toate direcţiile, în sensul dorit de susţinătorii europenizării şi occidentalizării ei.

Mai clar: ceea ce inteligenţei paşoptiste i se păruse nefiresc şi aberant, anume să-ţi formezi o cultură şi o literatură prin simpla imitare mecanică a unei alte culturi, fără să posezi resorturile interioare care să te convingă în mod profund ca să aderi la o altă viziune asupra lumii, deşi trăia o epocă ce era mai disperată după o apropiere de Occident, decât cea ulterioară, interbelică, ei bine, lui Eugen Lovinescu nu i se mai pare nefiresc acest lucru, în plină epocă modernă. Nu i se mai pare aberant un gest de reorientare spirituală a neamului său, pornind de la criteriile unor legături superficiale cu Apusul, ba chiar consideră sincronismul o teză demnă de pus în practică.

Pe noi însă graba aceasta, însoţită de destul de mult iz de nonsens, ne face să ne punem multe întrebări asupra adevăratelor motivaţii interioare care l-au determinat pe Lovinescu să propună şi să susţină o asemenea ideologie. Ele ţin de o viziune absolut subiectivistă asupra culturii şi de repere culturale pur personale pe care şi le-a format Lovinescu şi pe care nu  s-a sfiit să le considere ca autoritative pentru un neam întreg, neţinând cont de tradiţia şi specificul lui.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno