De la dicţionar la traducerea înţelegerii

Dicţionarul are rolul de a te  pune în faţa unor alegeri. Trebuie să alegi între mai multe semnificaţii textuale. Semnificaţiile textuale sunt derutante, sunt ca o puzderie de pietre, dintre care tu trebuie să alegi una, două, trei…şi în definitiv un sens, care se potriveşte cu  aşteptarea traducerii. Dar trebuie să alegi repede, fulger, dintr-o ocheadă.

Uneori alegi atât de repede pentru că textul tradus/înţeles de până atunci îţi cere acel sens. Alteori verbul te conduce spre alegeri năucitoare sau echilibristice, încât, trebuie să îţi ţii răsuflarea ca să nu te prăbuşeşti printre sensuri. De-a lungul învăţării mele cu dicţionarul am avut iniţiatori care idolatrizau dicţionarul unei limbi, văzându-l ca o literalitate cazonă, militărească [ceea ce este, este!, cu alte cuvinte] – şi nu mi-au plăcut deloc aceşti oameni – pe când alţii mi-au oferit o libertate aşa de mare în a alege sensurile încât totul devenea în mod definitiv imprevizibil [ ceea ce este s-ar putea să nu fie].

Însă pe mine mă interesa ceea ce e drept să fie şi este.  Judiciosul, echilibrul, ceea ce te coboară în smerenie, aceste lucruri am căutat toată viaţa şi am găsit din plin…Adică un fel de a înţelege traducerea ca pe o binefacere şi nu ca pe o corvoadă a literei, ca pe o împlinire şi nu ca pe o monomană reproducere de texte care nu au legătură cu mine, traducerea ca asceză, care îmi umple de sensuri limba maternă, pe măsură ce limba mea maternă umple de sensuri înţelegerile limbilor vechi sau noi.

Aşa am ajuns să înţeleg că nicio limbă nu e …moartă, ci e vie. Există, pentru mine, limbi care nu mai sunt folosite de către foarte mulţi, e drept, limbi părăsite de către majoritatea oamenilor de acum, dar, dacă pot înţelege ceea ce citesc, dacă pot traduce sensuri, dovedesc că ea e vie. Şi e vie pentru că mă îmbogăţeşte cu sensuri, mă explică şi mă pot explica în ea sau văd virtualităţi în ea şi paralelisme cu alte limbi , care mă fac să  întrevăd legătura interioară dintre toate limbile pământului.

Şi, dacă există, e o certitudine pentru mine, o legătură interioară a tuturor limbilor între ele, voită şi statutată de către Dumnezeu, atunci dicţionarele nu sunt introduceri într-o limbă, pentru că introducerea e o explicaţie a cuvintelor şi cuvintele au mai multe explicaţii şi nu una singură…  ci un expozeu al semnificaţiilor, al alegerilor multiple.

Pentru mine personal traducerea este introducerea într-o limbă şi nu dicţionarul! Eu mă apuc de învăţarea unei limbi traducând şi nu învăţând o gramatică interminabilă. Când sunt pus în mijlocul unei fraze relaţiile întrevăzute între cuvinte mă duc la un sens pe care îl verific cu dicţionarul. Nu omor frazele cu dicţionarul! Ci, dimpotrivă las frazele să mă înveţe cum să folosesc semnificaţiile plurivalente şi antagonice uneori ale dicţionarului.

De ce procedez aşa? Pentru că aşa e în firescul unei limbi: pui un substantiv lângă un verb, îl pui pe cel pe care îl vrei tu, îl întrebi şi te întrebi în jurul verbului, vezi ce lipseşte unei direcţii pe care vrei să o spui şi tot aşa, improvizându-ţi dorinţele lingvistice. Dacă presupunem că ştim ceea ce vrem să spunem înainte de a o spune…avem inimitabila limbă de inox pe care o detestăm, noi, care iubim, adâncul comunicării între persoane. Dacă ştii ce o să spui, nu ai nimic de spus! Pentru că, dacă tu vrei să-i spui cuiva placa pe care ţi-ai repetat-o acasă, unde e dialogul şi ce sens are dialogul?

Discuţiile adevărate se fac pe loc şi sunt total neprevăzute, aş spune, sunt providenţiate, atunci când se doreşte un folos real, duhovnicesc. Discuţiile reale sunt citiri de multiple semnificaţii din starea de spirit a doi, trei, zece oameni…Tot la fel discuţia cu textul de tradus e o discuţie cu un text viu, cu un om, cu cel care l-a scris, pentru a te împrieteni nu cu cuvintele  sale, rupte de el, ci cu orânduirea adânc umană, adânc interioară a celui care a scris textul. Aşa se face, că atunci când iubeşti o persoană şi te-ai intimizat atât de mult cu ea încât stă în tine, locuieşte în tine la modul duhovnicesc, dacă e să revezi un text al acestei persoane, poţi să îl îndrepţi de o aşa manieră, încât să fie propriu ei, ca şi când l-ar fi scris ea. De ce? Pentru că tu îi vezi, îi intuieşti, îi ştii şi îi simţi virtualităţile, simţi ce ar fi vrut să spună şi, mai ales, ce ar spune acum, când ar fi cu tine.

Aşa că traducerea e o înţelegere, o intimizare cu textul şi nu o redare literalmente textuală. Şi traducerea e suma tuturor alegerilor personale vizavi de un text şi de virtualităţile sale, care nu omoară o nouă traducere ci o presupune şi o încurajează. Dacă o traducere se simte depozitara tuturor sensurilor posibile ale unui text şi neîmbătrânitoare în raport cu timpul, cu experienţa umanităţii, cel care a tradus-o a uitat să ne spună că s-a crezut mai mult decât un om.

Însă traducerea e o înţelegere ca şi cartea de tradus. Şi înţelegerea e fără capăt, ca şi alegerea, ca şi faptul de a alege semnificaţii. Însă calea de mijloc o simţi tocmai când te cufunzi în smerenie şi vrei să vezi curat sensurile cuvintelor, atât de pervertite de modul pătimaş în care sunt folosite în diverse ipostaze.  Cred că marea avere a unui om care se coboară într-un text nu e aceea că ar şti sau că ştie ceva din sensurile unei limbi, ci , că în acest mod, poate retrăi o exprimare personală, într-un fel personal, care îl îmbogăţeşte interior.

N-am tradus până acum un text care să nu mă fi regăsit în el, cu care să nu fi intrat deplin în contact. Momentul traducerii a fost prima întâlnire reală cu autorii lor, pentru că tâlcuirea unei cărţi, moment superior pentru noi traducerii unui text, m-a făcut abia să întrevăd ce e cartea respectivă. Dacă traducătorul crede că a epuizat cartea traducând-o  e un orgolios.Tocmai atunci când iei cartea tradusă şi te întrebi asupra faptului cum înţelegi şi cum explici fiecare înţelegere pe care ai tradus-o începi să înţelegi greutatea cărţii. Greutatea cărţii constă în interpretare şi nu în traducere! Pentru că traducerea redă înţelegeri nemestecate prea mult sau intuiţii de înţelegere, pe când tălmăcirea/exegeza /interpretarea caută adevărul înţelegerii din adevărul sau falsul înţelegerilor din carte.

Exemplificăm. E mai uşor să îl traduci pe Sfântul Ioan Gură de Aur decât să îl tălmăceşti pas cu pas. Ca să îl traduci foloseşti un sens din multitudinea de sensuri pe care o puteai alege şi pe care o presupune textele sale. Ca să îl înţelegi trebuie să ai o experienţă duhovnicească majoră, ca să intuieşti, dintr-o intimitate reală, aşa cum o avea el cu Sfântul Pavel Apostolul, nu sensul, ci experienţa care e cărată în cuvintele ce exprimă experienţa. Căci experienţa Sfântului Ioan nu este evidentă din traducere ci din înţelegerea experienţei pe care o cuprind cuvintele traducerii.

Şi, deşi acestea par lucruri banale, am întâlnit oameni şi teologi extrem de erudiţi, chiar oameni duhovniceşti, care dau mai mult preţ pe traducere decât pe interpretarea traducerii. Însă interpretarea traducerii e proba de foc  a faptului dacă eşti sau nu om duhovnicesc,  dacă ştii sau nu să vezi experienţa în carte pentru că o ai şi tu, că înţelegi sensurile înţelegerilor din cărţi, din oameni şi din creaţie. Dacă repeţi texte nu dovedeşti că ai înţelepciune, ci memorie. Memoria aduce lemnele pentru  a clădi un fel de casă a aşteptării experienţei. Dar experienţa nu se naşte din memorare ci din revelare, din vedere duhovnicească.

Experienţa duhovnicească e un izvor necunoscut de adânc chiar şi pentru cel care o are, un izvor de virtualităţi care  se transformă în fraze, în frazele unei cărţi, dar frazele nu se explică prin fraze sau prin dicţionar ci prin experienţă, printr-o experienţă de aceeaşi formă ca şi cea din care a izvorât cartea. De aceea am spus că o traducere nu e o literalitate mai aproape sau mai departe de sensuri, ci o înţelegere a sensului comunicării care e o înţelegere a ceea ce a vrut să ne spună omul cu o experienţă duhovnicească majoră.

Nu e un articol care s-a terminat aici, care are un final. Nu ştiu ce aş mai putea spune ca el să nu aibă un final.

Pr. Dorin.