Eugen Lovinescu cerea, în perioada interbelică, sincronizarea culturii şi a literaturii române cu cele din Occident, invocând o teză evoluţionist-culturalistă preluată de la Gabriel Tarde şi considerând cultura română ca fiind o cultură „mică”, în comparaţie cu cea apuseană, pe care era obligată să o imite, ca să-şi dovedească faptul că există. Blaga va desfiinţa, în Trilogia culturii, ideea de „cultură mică”, arătând că un asemenea concept este fals.

Când venea însă Lovinescu cu această propunere, de sincronizare culturală cu Occidentul, cu orice preţ? Tocmai în perioada interbelică, după ce România suferise schimbări dramatice sociale şi de mentalitate, în sensul modernizării ei după standardele europene. Acum, Lovinescu reclamă un presupus progres care trebuia, dintr-o dată, urgentat hotărâtor, o sincronizare la nivelul formelor superficiale, care să lase fondul, să-şi urmeze ritmul său mai lent de adaptare.

Lovinescu nu punea aşadar, deloc, problema ritmării interioare a românilor cu societatea apuseană, ci considera, pur şi simplu, că exteriorul dictează fizionomia profilului interior, spiritual, al unui neam şi că dacă imităm instituţii, mentalităţi şi forme estetice apusene, mai târziu, şi fondul nostru interior se va impregna (se va perverti, adică), de cosmetizarea aceasta exterioară, săvârşită fără nici un scrupul şi fără nicio morală.

Pentru un om care se pretindea atent şi sensibil la profunzimi umane şi spirituale, această încredinţare că interiorul poate şi trebuie să urmeze imitaţiei exteriorului, adică superficialului, ar trebui, cred, să ne dea mult mai mult de gândit.

Eugen Lovinescu propunea această experienţă culturală după ce, nici măcar în epoca anterioară, paşoptistă, intelectualitatea (care ar fi trebuit să fie mai nerăbdătoare decât cea interbelică) nu a avut curaj să ceară o asemenea sincronizare superficială cu Occidentul. Dimpotrivă, intelectualitatea paşoptistă, educată în Apus chiar mai mult decât cea interbelică, înfiera ceea ce avea să susţină Lovinescu, prin gura a doi mari reprezentanţi ai săi, Kogălniceanu şi Maiorescu, care nu pot fi acuzaţi, în nici un caz, de mentalitate tradiţionalistă.

Kogălniceanu protesta, în primul articol al său din Dacia literară, împotriva imitării literaturii occidentale, afirmând că avem nevoie de o literatură naţională adevărată şi nu de imitaţii ieftine, care nu fac nicio literatură. În timp ce Maiorescu este celebru  cu diatriba sa împotriva formelor fără fond. Pe care însă le va re-propune ca viabile Lovinescu, peste alte câteva decenii bune, după ce societatea românească progresase în toate direcţiile, în sensul dorit de susţinătorii europenizării şi occidentalizării ei.

Mai clar: ceea ce inteligenţei paşoptiste i se păruse nefiresc şi aberant, anume să-ţi formezi o cultură şi o literatură prin simpla imitare mecanică a unei alte culturi, fără să posezi resorturile interioare care să te convingă în mod profund ca să aderi la o altă viziune asupra lumii, deşi trăia o epocă ce era mai disperată după o apropiere de Occident, decât cea ulterioară, interbelică, ei bine, lui Eugen Lovinescu nu i se mai pare nefiresc acest lucru, în plină epocă modernă. Nu i se mai pare aberant un gest de reorientare spirituală a neamului său, pornind de la criteriile unor legături superficiale cu Apusul, ba chiar consideră sincronismul o teză demnă de pus în practică.

Pe noi însă graba aceasta, însoţită de destul de mult iz de nonsens, ne face să ne punem multe întrebări asupra adevăratelor motivaţii interioare care l-au determinat pe Lovinescu să propună şi să susţină o asemenea ideologie. Ele ţin de o viziune absolut subiectivistă asupra culturii şi de repere culturale pur personale pe care şi le-a format Lovinescu şi pe care nu  s-a sfiit să le considere ca autoritative pentru un neam întreg, neţinând cont de tradiţia şi specificul lui.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: