Zi: 25 ianuarie 2008
Alocuţiunea PFP Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia sărbătoririi zilei Unirii Principatelor Române [ 24 ianuarie 2008]
Astăzi, 24 ianuarie 2008, cu ocazia aniversării a 149 de ani de la Unirea Principatelor Române, act care a avut loc pe Dealul Patriarhiei, într-o clădire a Bisericii, situată lângă Catedrala mitropolitană de atunci, la Sfânta Liturghie oficiată în Catedrala patriarhală au fost pomeniţi Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi toţi făuritorii Unirii Principatelor Române.
După Sfânta Liturghie a fost oficiată slujba de Te Deum ca mulţumire adusă Bunului Dumnezeu pentru împlinirea acestui act măreţ din viaţa poporului român, care a confirmat o aspiraţie de secole şi o necesitate istorică.
Contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la realizarea Unirii Principatelor a fost evidenţiată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care a adresat tuturor celor prezenţi următorul cuvânt:
Unirea Principatelor Române, binecuvântată şi cultivată de Biserică
Actul unirii Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 este deodată rodul maturizării conştiinţei naţionale a românilor şi al unei situaţii internaţionale favorabile lor.
Exprimată în secolul al XV-lea de către domnitorul moldovean Ştefan cel Mare şi Sfânt, care spunea Occidentului că Moldova este „o altă Valahie”, adică o altă Ţară Românească, sau în anii 1600 – 1601 de către domnitorul muntean Mihai Viteazul, prin unirea vremelnică a Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei într-un singur stat, conştiinţa naţională a fost cultivată prin credinţă şi cultură de către Biserică, mai ales prin cărţile de cult în limba română tipărite în Moldova, Ţara Românească şi în Transilvania şi răspândite în toate provinciile româneşti.
De pildă, dacă unii cronicari moldoveni ca Grigorie Ureche afirmau originea latină a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor, mitropoliţi ai Moldovei ca Sfinţii Varlaam şi Dosoftei în secolul al XVII-lea tipăreau cărţi de cult şi de învăţătură ortodoxă pentru „toată seminţia românească”. Urmând pilda înaintaşilor lor şi folosind împrejurări istorice favorabile lor, conducători politici şi ierarhi păstori ai românilor din Moldova şi Ţara Românească au cultivat şi consfinţit, la mijlocul secolului al XIX-lea, unitatea de cuget şi simţire, de limbă şi de credinţă a Principatelor Române, exprimând în acelaşi timp dorinţa vie şi necesitatea istorică a libertăţii şi unităţii naţionale atât pe plan politic, cât şi pe plan bisericesc.
Astfel, după Războiul Crimeii (1853 – 1856), s-au creat condiţii favorabile unirii Principatelor Române, deoarece Tratatul de pace încheiat la Paris la 18/30 martie 1856 între cele şapte Puteri europene de atunci se ocupa şi de Principatele Române, facilitând reorganizarea lor politico-socială. De fapt, se dorea crearea unui stat tampon între imperii ca Turcia, Rusia şi Austria. Ca urmare, s-a creat o comisie europeană la Bucureşti din reprezentanţi ai celor şapte Puteri, cu scopul de a înţelege mai bine care sunt aspiraţiile politice şi sociale ale celor două Principate Române. În acest sens, au fost organizate Divanurile Ad-hoc, în care reprezentanţii sau delegaţii poporului să-şi exprime voinţa lor politică şi socială.
Atunci s-au format pretutindeni comitete unioniste care doreau ca în Divanurile Ad-hoc să fie aleşi deputaţi favorabili unirii Moldovei cu Ţara Românească. Întrucât Turcia (împreună cu Anglia şi Austria) era ostilă unirii Principatelor Române, care aspirau la independenţă, a încercat să o împiedice prin caimacamii săi în Moldova, Teodor Balş (1856 – 1857) şi Nicolae Vogoride (1857 – 1857). Între partidul unionist şi partidul separatist era o mare luptă. Biserica, prin ierarhii ei şi prin cei mai luminaţi dintre monahi şi preoţi, a fost în favoarea unirii Principatelor Române.
În Moldova, cei mai înflăcăraţi susţinători ai Unirii din partea Bisericii au fost: mitropolitul Sofronie Miclescu, arhimandritul Neofit Scriban, pe atunci profesor la Seminarul Teologic de la Socola (Iaşi), care a scris două lucrări, prima purtând titlul Unirea şi neunirea Principatelor, iar cea de-a doua Foloasele Unirii Principatelor Române, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, pe atunci rector al Seminarului Teologic din Huşi, care a rostit în catedrala episcopală din Huşi o înflăcărată predică în favoarea Unirii, predica fiind apoi tipărită sub titlul Jertfă pentru Unirea Principatelor.
Comitetul Unirii înfiinţat la Iaşi era susţinut şi de mulţi oameni ai Bisericii: ierarhi, egumeni, profesori de seminar, protopopi, preoţi, diaconi şi călugări. Unii dintre ei au suferit prigoană din partea autorităţilor politice ostile Unirii. Primele alegeri pentru Divanul Ad-hoc în Moldova au fost anulate de Turcia, sub presiunea puterilor europene, datorită abuzurilor făcute de autorităţile comandate de caimacamul Nicolae Vogoride pentru a împiedica victoria unioniştilor.
Însă, după noile alegeri, în Divanul Ad-hoc al Moldovei, Biserica era reprezentată de ierarhi ca membri de drept: mitropolitul Sofronie Miclescu, ca preşedinte al Divanului Ad-hoc, arhiereul Nectarie Hurmuziu, locţiitor de episcop la Roman şi arhiereul Ghenadie Şendrea, locţiitor de episcop la Huşi. Pe lângă aceşti membri de drept, au fot aleşi alţi doi deputaţi din partea mănăstirilor neînchinate (arhiereul Filaret Scriban de la Mănăstirea Socola şi arhiereul Calinic Miclescu de la Mănăstirea Slatina), precum şi trei deputaţi din partea clerului din oraşele reşedinţă de eparhii (arhimandritul Neofit Scriban la Iaşi, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu la Huşi şi preotul Dimitrie Matcaş la Roman). Toţi aceştia erau în favoarea Unirii.
Lucrările Divanului Ad-hoc s-au deschis la 22 septembrie 1857 cu o slujbă de Te Deum în biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, şi au fost prezidate de mitropolitul Sofronie Miclescu, care a vorbit despre unitatea de neam şi de credinţă a românilor din Moldova şi Ţara Românească: „Moldo-românii de astăzi sunt toţi tot una – spunea el -, ei au o origine, un sânge, o patrie, o istorie, o credinţă, un Dumnezeu.
Să ne silim dară să fim aşa, ca să fim vii şi ca să învieze întru noi iubita noastră Patrie”. În şedinţele din 7 octombrie şi din 20-21 decembrie 1857 s-au conturat cele mai importante orientări ale unui program de reorganizare politico-socială în favoarea Unirii şi a reorganizării Principatelor Române. Între acestea figura şi dorinţa de autocefalie bisericească. Adunarea electivă din 5/17 ianuarie 1859 de la Iaşi, prezidată de mitropolitul Sofronie Miclescu, l-a ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.
În Ţara Românească, în Divanul Ad-hoc, Biserica a fost reprezentată de mitropolitul Nifon, de Sfântul Calinic, episcop al Râmnicului, episcopul Filotei al Buzăului şi de episcopul Clement al Argeşului, ca membri de drept, precum şi de alţi deputaţi clerici: arhimandriţii Atanasie Stoenescu de la Mănăstirea Sadova şi Ieronim de la Mănăstirea Bistriţa şi protopopii Iancu Sachelarie din Bucureşti, Constantin „protonotariul” Episcopiei de Râmnic, Vasile Serea „catihetul” de la Buzău şi Constantin iconomul de la Argeş. Divanul Ad-hoc şi-a deschis lucrările la 30 septembrie 1857, prin slujba de Te-Deum săvârşită la Mitropolia din Bucureşti. Lucrările au fost prezidate de mitropolitul Nifon care a vorbit despre importanţa Unirii Principatelor, iar ceilalţi ierarhi au fost activi în comisiile de lucru.
Adunarea Electivă de la Bucureşti, din 24 ianuarie 1859, a fost prezidată de Mitropolitul Nifon, care, după alegeri, a prezentat numele domnitorului ales, şi anume Alexandru Ioan Cuza, acelaşi om care fusese ales şi ca domnitor al Moldovei.
Episcopul Clement al Argeşului a condus delegaţia care a dus la Iaşi vestea alegerii domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza şi ca Domn al Ţării Româneşti. Când Alexandru Ioan Cuza a venit la Bucureşti, la începutul lunii februarie 1859, acesta a fost întâmpinat cu mare bucurie de clerici şi popor, întrucât el devenise simbolul Unirii Principatelor Române.
Astăzi, am săvârşit slujba de Te-Deum şi ca amintire a multelor slujbe de Te-Deum care s-au săvârşit în toate momentele solemne şi importante ale lucrărilor pentru Unirea Principatelor. Cu o slujbă de Te-Deum s-au început lucrările Adunărilor Ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească, cu slujba de Te-Deum s-a început lucrările Adunării Elective din Moldova, care l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Moldovei, şi tot cu slujba de Te-Deum s-a început şi Adunarea Electivă de la Bucureşti, care l-a ales Domnitor tot pe Alexandru Ioan Cuza.
Deci, Te-Deum-ul, care însemnează, în limba latină, pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, are o semnificaţie deosebită în viaţa poporului român, deoarece, în primul rând, mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile primite de la El, între aceste daruri aflându-se şi darul unităţii noastre de cuget şi simţiri. Darul unităţii de limbă şi de credinţă este un dar sfânt, pe care trebuie să-l apărăm şi să-l cultivăm, să-l promovăm şi să-l evidenţiem în momentele cele mai sfinte ale lucrării noastre ca cetăţeni creştini, având vocaţia de a sfinţi pământul românesc prin credinţă şi prin lucrări bineplăcute lui Dumnezeu şi folositoare poporului nostru.
Aşadar, în fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, dorim ca în această Catedrală, pe dealul Mitropoliei din Bucureşti, să fie săvârşită o slujbă de Te-Deum, nu numai ca amintire a faptului că Biserica prin rugăciune, prin cuvânt, prin îndemn şi prin cărţi tipărite a fost activă în lucrarea de Unire a Principatelor Române, ci şi pentru ca să cerem ajutorul lui Dumnezeu, în păstrarea şi cultivarea darului unităţii naţionale, ca pe o lumină transmisă din generaţie în generaţie, ca pe o făclie de Înviere spirituală şi ca pe o coroană a demnităţii noastre româneşti.
În anul 1859, mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti a vorbit despre unitatea naţională ca despre un mare dar folositor nouă, iar mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei spunea: „Prin unire înviază în noi iubita noastră Patrie”, adică: prin unire simţim în suflet lumina lui Hristos Cel Înviat, care vine la noi ca un dar al Duhului Sfânt, şi ne ajută să biruim dezbinarea, înstrăinarea şi îndepărtarea dintre noi, românii, şi să lucrăm împreună spre slava lui Dumnezeu şi binele poporului nostru.
Să rugăm, aşadar, pe Hristos Domnul ca darul unităţii noastre naţionale, al unităţii noastre de cuget şi simţiri, al unităţii noastre de credinţă şi de lucrare sfântă creştinească să fie cultivat şi transmis din generaţie în generaţie, spre slava Preasfintei Treimi şi demnitatea poporului român.
Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin.
† Daniel
Patriarhul României
Între camera de gazare, filmul porno şi morgă. Despre trup ca prezenţă absentă.
Sfintele Moaşte ale Fericitului Ilie Mărturisitorul din România
Nu e un titlu teribilist. Cele trei instituţii sunt trei puncte de reflecţie contingue pentru înţelegerea semnificaţiilor trupului cu care este impregnată gândirea contemporană. Dacă înţelegem esenţa a ceea ce s-a petrecut cu trupul în camera de gazare, în filmul porno sau în morgă, în postmodernitate, credem noi, ajungem să înţelegem de ce trupul e atât de banalizat, de lipsit de taină pentru contemporanii noştri.
Când auzim de pogromurile naziste, comuniste sau turceşti ale ultimelor două secole istorice…din punct de vedere naiv, evaziv istoric, vedem în faţa ochilor minţii câteva imagini cu trupuri în devălmăşie, aruncate unele peste altele, într-o mizerie de nedescris…de trupuri goale, extrem de slăbite, chinuite în chip şi fel…şi de cruzime, nebunie, intoleranţă, ideologie…
Camera de gazare sau cea de tortură, la nivelul vizualităţii, face din om un trup bătut, maltratat. Maltratarea, pe premise maniheice, dorea abdicarea omului de la principii personale, de la crezuri, anulând totodată realitatea faptului că fiecare dintre ei aveau un suflet, care transcendea şi susţinea trupul.
Un trup bătut, desfigurat, e un chip care îţi produce repulsie. Îţi produce repulsie pentru că nu ştii drama lor, nu ai iubit pe vreunul dintre ei, nu te leagă nimic de ei…ci doar i-ai văzut în fotografii. Aceste milioane de trupuri gazate, sfârtecate de bombe, incinerate sau împuşcate au făcut din mentalul curent al omului un mental pesimist şi devalorizant. De aceea, violul prezentat la televizor, crima făcută cu bestialitate, decadenţa perpetuă a societăţii noastre se bazează pe un fond al neîncrederii în om, redus la trup sau la respiraţie şi al banalizării trupului.
Imaginea crudă a morţii din camera de gazare încearcă să fie compensată cu o logică a amoralităţii în filmul porno. Pe măsură ce trupul e redus la vagin sau la penis, pe măsură ce se falsifică faptul de a face dragoste, de a te dărui şi se transformă în a face performanţă sexuală, în a considera relaţia drept o manipulare de performer, în diverse poziţii, a trupurilor noastre, trupul devine o prezenţă absentă. Nu mai ne interesează cum arată ea, el, care fac sex în faţa noastră în filmele X ci privim, ajutaţi de ochiul monoman al camerei de filmat, numai fragmente de trup străin, fără relaţii reale cu noi.
Vedem prezenţe, vedem o intimitate imediată în ecranul televizorului sau al computerului, dar o intimitate trucată, profesionalizată, decontextualizată. Nu vedem persoane care ne prezintă sufletul lor prin trup şi prin ceea ce fac, ci vedem părţi de trupuri care nu ne duc nicăieri, ci ne fixează în faptul de a vedea imagini. Tocmai de aceea şi singurătatea şi plictisul provocat de filmul porno în viaţa privitorului, alături de excitaţia unei excitaţii aşteptate.
Şi observăm că fuga de durere, de orori, ca cele din camera de gazare, nu sunt compensate în camera de plăcere a filmului porno. Filmul porno e un sfârşit al comunicativităţii şi al naraţiunii, e o blocare în privirea fragmentară şi care dizolvă trupul într-o imagine fără sens, e sursa, într-un mare cuantum, a singurătăţii şi a frustrării omului contemporan şi o intrare, în forţă, în câmpul irealului.
Vrem să fugim de durere, de moarte, de plictis şi alegem să ne izolăm în imaginea trucată a pornografiei. Căutăm destinderea, căutăm juisarea, căutăm confortul şi dăm în pornografie peste lipsa de relaţii, peste frustrarea, că niciodată filmul nu devine realitate şi peste o sexualitate vizuală, care adânceşte şi mai mult frenezia căutării noastre.
Plăcerea nu e o soluţie, cum nici cruzimea, atrocitatea nu e o privelişte încântătoare! Cel care nu poate să vadă, care nu suportă să vadă un trup mort, întins la morgă, şi trupul acela e al mamei sale sau al bunicului său, e un om care în pat vede în trup un zid, care îl desparte de comunicarea cu sufletul partenerei sale şi nu o fereastră către sufletul ei.
Trupul celui adormit a devenit cadavru în morgă. Morga nu vorbeşte de trupul Sfântului sau al dictatorului, ci de un cadavru, de ceva care intră în putrefacţie. Tocmai de aceea poţi să tai, să ciopârţeşti şi să deteşti omul-cadavru pentru că în esenţă ai urât toată viaţa trupul, l-ai considerat nedemn de sufletul care l-a locuit şi consideri că acest trup muritor, niciodată nu se va mai ridica întru nestricăciune.
Trupul maltratat, trupul sexualizat şi trupul-cadvru sunt priviri reducţioniste şi deformate asupra trupului. Trupul maltratat e trupul unui om suferind sau al unui Martir, e trupul unui om care nu abdică de la conştiinţa sa. Trupul sexualizat e trupul unui om care vinde iluzia împlinirii sexuale numai la nivel vizual, uitând de faptul că omul nu are numai ochi, ci mai multe simţuri ale trupului şi trup şi suflet. Iar trupul-cadavru e trupul omului al cărui suflet se desparte de trup prin moarte şi care e minimalizat de către cei care sunt încă în această viaţă.
Iar, în toate cele trei cazuri, trupul nu e trup, ci e o absenţă a realităţii sale. Pentru că trupul nu se poate explica fără sufletul care îl străbate şi îl susţine. Trupul se mişcă, e dinamic, e viu, pentru că sufletul care îl irigă e viu. Înţelegem trupul, valoarea şi importanţa lui, vedem cum se poate înduhovnici el, alături de sufletul care îl străbate, dacă îl gândim ortodox, dacă îl gândim integrat în Biserică şi sfinţit prin Sfintele Taine.
Dacă vedem trupul ca un obiect sau ca o masă de carne care intră în putrefacţie, bineînţeles că nu putem vedea raţionalitate în el, nu putem vedea că e după chipul lui Dumnezeu şi că el e casa, templul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îl sfinţeşte continuu. Părerea retrogradă pe care o avem despre trup se manifestă ca repulsie, e observabil asta, faţă de Sfintele Moaşte. Sfintele Moaşte, rămăşiţele pline de har ale Sfinţilor şi făcătoare de minuni negrăite ne arată că trupul adevărat, trupul înduhovnicit, împlinit nu e carne, nu e numai carne perisabilă, ci e carne plină de Duh.
Carnea plină de Duh e semnul că acolo a existat şi există o relaţie directă, enormă, intimă dintre Sfânt şi Dumnezeu. De ce nu se strică, nu se transformă în pământ cu totul, deplin, trupurile Sfinţilor? Pentru că harul lui Dumnezeu există în ele, lucrează în ele şi pentru că întru ele s-a început deja învierea ce va să fie. Trupul nu poate fi doar cadavru, doar deşertăciune! Multe trupuri miros urât, miros greu dacă le scoţi din pământ, da, ştim asta, pentru că sunt ale unor oameni păcătoşi, întru care nu viază şi nu a viat harul în timpul vieţii lor.
Însă, dacă cineva nu şi-a sfinţit casa trupului său, dacă nu a făcut din ea un templu ci o albie de porci, e vorba de un eşec asumat, de nemântuire, de neurmărirea virtualităţilor ontologice ale trupului, care se împlinesc în relaţia cu Dumnezeu.
Trupul omului păcătos e o prezenţă care arată absenţa sa. El e absent, lipseşte din el, nu se locuieşte, pentru că nu îşi personalizează, nu îşi sfinţeşte trupul. El e o prezenţă care nu se are, care nu se cucereşte, ci e cucerit de patimi, de deşertăciune. Dacă omul devine deşertăciune, cadavru, e pentru că nu îşi împlineşte menirea de om, aceea de a se curăţi de patimi. Însă trupul are statutul, lăsat de Dumnezeu, de mediu ontologic mereu personalizabil, mereu de înduhovnicit, mereu de sfinţit.
Adevăratul trup e o prezenţă care indică o prezenţă şi mai adâncă: sufletul sfânt, care sfinţeşte şi trupul. Iar prezenţa prezenţei trupului, sufletul sfinţit, trimite către o Prezenţă absolută, Dumnezeul treimic, Care îl face pe om să fie om: adică Sfânt. Şi relaţia Dumnezeului treimic cu omul îl face să fie comunicativ, să se împlinească în comuniune, să vrea să vadă sufletul împărăţind peste trup şi să umple trupul de frumuseţea şi bucuria şi pacea Sfântului Duh.
Pr. Dorin.
Corul „Dominus” la Palatul Patriarhiei
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=J4oLSl_YNHU]
Psa. Gianina
Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [13]
Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911, 623 p., 20 lei.
Antimis [avntimh,nsion = în loc de masă sfântă], p. 443./ Pentru Sfântul Isidor Pelusiotul, Sfântul Antimis reprezintă giulgiul Domnului, cf. p. 443-444./ Mahrama, pânza în care se înfăşoară/împătureşte Sfântul Antimis se numeşte iliton [ei`lhto,n, de la ei`lu,w= rostogolesc], p. 444./
Linguriţa de împărtăşire a credincioşilor, spune autorul, se pare că a fost introdusă în cultul ortodox de Sfântul Ioan Gură de Aur, p. 445, însă, remarcă autorul, ea nu era oficializată nici în secolul al 7-lea d. Hr., p. 445./ În Omilia a III-a din Comentariul la Efeseni, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că el ştergea cu buretele şi Sfânta Masă, p. 446./
Ripida diaconală închipuie pe Sfinţii Serafimi, p. 447./ Autorul numea evantaiul nostru: evantaliu şi spunea că el este o ripidă depreciată, n. 6, p. 447, secularizată. Adică am împrumutat ideea din Biserică şi am transformat ripida liturgică, cu care se păzesc Cinstitele Daruri, în instrument personal de ventilaţie./
Cădelniţa [qumiath,rion], p. 448./ Psalmodia [yalmodi,a] = modul special în care se cântă psalmii scripturali în Biserica Ortodoxă, p. 473. / Mt. 26, 30: şi Mântuitorul Hristos a cântat imne cu Sfinţii Apostoli, p. 473/ Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea despre relele muzici din Biserică şi mai ales era împotriva cântăreţilor bisericeşti care imitau pe actorii de teatru atunci când cântau în Biserică. A se vedea: Omilia 1, Despre Sfântul Isaia şi Omilia 17, Comentariul la Matei, cf. n. 1-2, p. 482./
Localitatea Maiuma e în Fenicia, p. 483/ Leon Înţeleptul a inventat cântările cu tereremuri, p. 485./ Sfântul Ioan Cucuzel e datat de autorul nostru drept un trăitor în secolul al 12-lea d. Hr., cf. n. 3, p. 485./ Numele Cucuzel înseamnă mâncător de bob şi varză: kouki,a = bob, grăunte+ zelia = varză; adică era un om ascetic, postitor. Autorul a înțeles, în 1904, când a vizitat Sfântul Munte Athos, că această semnificaţie a numelui Sfântului Ioan Cucuzel e un fel de poreclă transformată în renume sau o însuşire ascetică transformată în renume, cf. n. 2 p. 486./
Autorul nostru crede că Anatolie imnograful e Patriarhul Anatolie al Constantinopolului din sec. al V-lea d. Hr., care a adormit în anul 452 d. Hr., cf. n. 6, p. 497./
Acatistul apare ca gen liturgic în anul 626 d. Hr. şi primul acatist e scris de Patriarhul Serghie al Constantinopolului [610-638], numit: u[mnoj avkaqistoj. În timpul citirii unui Acatist nu se stă jos sau în genunchi, p. 498./
Diaconul George Pisidul a scris: Acum Puterile cereşti… de la Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite şi rugăciunea: Să se umple gura mea de lauda Ta, Doamne… . Acesta a trăit în sec. al 7-lea d. Hr. şi a fost diaconul Patriarhului Serghie al Constantinopolului amintit anterior, p. 498./
Împăratul Iustin II [+ 578], nepotul Sfântului Împărat Iustinian cel Mare, a hotărât să se cânte la Sfânta Liturghie Heruvicul [Care pe Heruvimi cu taină închipuim…], cât şi chinonicul de la împărtăşirea preoţilor şi a credincioşilor: Cinei Tale celei de taină…, p. 498./ Sfântul Sofronie al Ierusalimului este autorul rugăciunii, pline de teologie trinitară, din cadrul slujbei „Sfinţirea apei în ziua Botezului Domnului”, p. 498./
Sfântul Ioan Damaschin apare în cărţile noastre de cult, de la strană, în cărţile imnografice – fiind pomenit cu o desăvârşită smerenie –, ca: „Ioan Monahul”, p. 500. /Sfântul Ioan Damaschin, spune autorul nostru, a scris troparele de umilinţă [cele trei, de după rugăciunile începătoare, din cadrul Rugăciunilor de seară], axionul de la Liturghia Sfântului Vasile şi cea mai mare parte din cântările slujbei înmormântării pe care o avem astăzi, slujbă care a fost începută de către Sfântul Efrem Sirul, p. 500./
Cf. n. 1, p. 500, axionul De Tine se bucură toată făptura… a fost cântat Prea Curatei Stăpâne de Sfântul Ioan Damaschin, în semn de mulţumire, în momentul când aceasta i-a vindecat mâinile tăiate, când i le-a lipit în mod dumnezeieşte la loc./
Sfântul Ştefan Savaitul, trăitor în sec. al 8-lea d. Hr., a scris canonul imnografic al Utreniei praznicului Tăierii împrejur a Domnului [1 ianuarie], p. 501./Marcu Monahul va deveni Episcop de Idrunt, în sec. al 9-lea, cf. p. 501./
Sfântul Iosif Imnograful [+ 883] s-a născut în Sicilia şi devine monah în Constantinopol, p. 502. Autorul îl consideră pe Sfântul Iosif cel mai mare imnograf bisericesc, pentru că a scris 175 canoane, 30 triode şi nouă cântări ale Pavecerniţei, p. 502./
George, Mitropolitul Nicomidiei [sec. 9 d. Hr.], prieten al Sfântului Fotie cel Mare, compune vreo 30 de canoane, p. 502./
Arsenie, Arhiepiscopul Cercirei [sec. 9 d. Hr.] scrie cântări pentru praznicul Sfinţilor Arhangheli, pentru al Sfinţilor Petru şi Pavel şi pentru al Sfântul Proroc Ilie Tezviteanul, p. 502./
Sfântul Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului [+ 891] a scris mai multe stihiri la slujba Sfântului Metodie Mărturisitorul [842-846], p. 502./
Lui Codin Curopalatul [+ c. 1460], un imnograf necunoscut nouă, i se atribuie Rânduiala sfinţirii celei mici a apei sau a Sfeştaniei, p. 502./
Mitrofan, Mitropolitul Smirnei [sec. 9 d. Hr.] a compus canoanele Octoihului dedicate Prea Sfintei Treimi şi canoanele triadologice ale Miezonopticii din duminici, p. 502./
Nicon [sec. 9 d. Hr.], Egumen la Sfântul Munte Athos a rânduit/ a stabilit a se citi, după Vecernia Mare, Canonul Sfintei Treimi şi apoi pe cel al Născătoarei de Dumnezeu, p. 502./
Anatolie Studitul, Arhiepiscopul Tesalonicului [sec. 9 d. Hr.] a scris stihiri la praznicele Naşterii şi Botezului Domnului şi la slujbele înainte-serbării/ înainte-prăznuirii lor, p. 502./
Împăratul Leon Înţeleptul sau Filosoful [+ 911] a scris stihirile Evangheliilor de la Utrenie, stihirile de la Vecernia Floriilor, o stihiră la Cincizecime şi 11 zvetilne/ svetilne ale Utreniei, p. 502./ Tot împăratul Leon are stihiri cuprinse în Triod, unde apar sub titlul: „facerea lui Leon înţeleptul”, dar şi în Minei, sub prescripţia: „facerea Bizanţiului”, p. 503/
Fiul lui Leon, Împăratul Constantin VIII Porfirogenetul [+ 959] a completat luminândele duminicale din Octoih, p. 503./
Sfântul Simeon Metafrastul [născut la 790 d. Hr.] prelucrează/ înnoieşte/ dă o nouă rescriere a Vieţilor Sfinţilor, p. 503. El a compus canonul „după cinare” al Vinerii Mari din Triod şi canonul, tot din Triod, al Sfintei Maria Egipteanca, p. 503. După cum se cunoaşte, Sfântul Simeon Metafrastul a scris şi rugăciuni care se regăsesc în canoanele de dinainte şi de după împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Domnului, p. 503./
Omul şi Dumnezeu-omul [II]
Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.
Hristos este singurul Dumnezeu adevărat şi Domn în toate lumile cele văzute şi nevăzute. / Toată istoria creştinismului nu este altceva decât istoria unei singure şi unice minuni, a minunii Învierii lui Hristos, care se continuă neîntrerupt în inimile creştinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a Doua Venire. Învierea lui Hristos este mama tuturor creştinilor, mama tuturor celor nemuritori. (p. 65). /
Dacă trece o zi şi nu-ţi învingi măcar un singur păcat, recunoaşte că ai devenit şi mai muritor. Dacă însă îţi vei învinge un păcat sau două sau trei, ai devenit mai tânăr, o tinereţe care nu îmbătrâneşte, nemuritoare şi veşnică. Cu cât mai multe păcate are omul, cu atât este mai muritor. (p. 66-67).
Omul lumii nu iubeşte excursiile spre ce este dincolo şi spre ce este veşnic. Prăpastia dintre timp şi veşnicie este pentru el de netrecut. / Pentru ca omul să fie nemuritor, el trebuie să se simtă nemuritor în centrul simţirii lui de sine; pentru ca să fie veşnic, el trebuie să se recunoască veşnic în centrul conştiinţei lui de sine. / Personalitatea veşnic vie a Dumnezeului-om Hristos este tocmai Biserica. Biserica este întotdeauna o personalitate şi anume o personalitate divino-umană, un trup şi un suflet divino-uman. / Misiunea Bisericii este de a întări mădularele ei în nemurire şi veşnicie, făcându-le părtaşe firii lui Dumnezeu (II Petru 1, 4). Misiunea Bisericii este de a crea în fiecare membru al ei convingerea că starea normală a personalităţii omeneşti o constituie nemurirea şi veşnicia, iar nu temporalitatea şi moartea, şi că omul este un călător care prin moarte şi temporalitate înaintează spre nemurire şi veşnicie. (p. 73-75) /
Biserica este veşnicia divino-umană întrupată în limitele timpului şi ale spaţiului. Biserica este ecumenică, catolică [universală, sobornicească], divino-umană, veşnică, de aceea constituie o blasfemie de neiertat împotriva lui Hristos şi a Duhului Sfânt a face din Biserică o instituţie naţională, a o restrânge la scopul şi metodele naţionale meschine, limitate şi trecătoare. Scopul ei este supra-naţional, ecumenic, pan-uman: acela de a uni în Hristos pe toţi oamenii, fără excepţie. (cf. Gal. 3, 28 şi Col. 3, 11). (p. 75). /
Biserica este personalitatea Dumnezeului-om Hristos, un organism divino-uman, iar nu o organizare omenească. Ca personalitate a Dumnezeului-om, ca şi trupul Dumnezeului-om, Biserica e indivizibilă. / Biserica s-a adaptat poporului, în timp ce regula este contrariul: poporul trebuie să se adapteze Bisericii. Şi Biserica noastră a făcut de multe ori greşeala aceasta. Dar ştim că acestea au fost neghinele vieţii noastre bisericeşti… /
Este de acum timpul, este ceasul al doisprezecelea, ca reprezentanţii noştri bisericeşti să înceteze de a fi exclusivi sclavi ai naţionalismului şi de a fi arhierei şi preoţi ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. Misiunea Bisericii dată de Hristos şi realizată de Sfinţii Părinţi este aceea de a cultiva în sufletul poporului conştiinţa că fiecare credincios este frate al tuturor oamenilor şi slujitor al tuturor oamenilor şi al tuturor făpturilor. Mijloacele de a realiza acest scop, al Bisericii Soborniceşti, sunt nevoinţele-virtuţile divino-umane. (p. 76-77).
Dacă eşti al lui Hristos, smereşte-te pe tine însuţi până la condiţia de vierme: transpune-te în situaţia oricărui om îndurerat, în situaţia oricărui om amărât, în situaţia oricărui om chinuit, în durerea oricărui animal şi a oricărei păsări. Smereşte-te pe tine însuţi mai prejos de toţi: fii toate în toţi, dar prin Hristos şi după Hristos. Când eşti singur, roagă-te: Smerite Doamne, smereşte-mă cu smerenia Ta! (p. 78). /
A fi al lui Hristos înseamnă să te simţi necontenit răstignit în lume, ocărât, scuipat şi luat în bătaie de joc. [Dar asta nu înseamnă să te imaginezi astfel şi să te victimizezi la tot pasul, din orice motiv oarecare şi să ţipi întruna că eşti o victimă şi un prigonit – n.n.] Mediul în care creştinul aduce roadă este martiriul. Pentru ortodocşi, martiriul este un foc curăţitor. / Roagă-te: Îndelung-răbdătorule Doamne, dă-mi îndelunga răbdare, măreţie sufletească şi blândeţe! /
Ascetismului civilizatoric în numele omului european putred şi desfigurat, în numele ateismului, civilizaţiei, al lui antihrist, trebuie să-i opunem asceza săvârşită în numele lui Hristos. Numai nevoinţele-virtuţi ortodoxe pot face sfânt orice suflet şi sufletul întregului nostru popor. (p. 79) /
În calitate de unică purtătoare şi păstrătoare a Persoanei desăvârşite şi pline de lumină a Dumnezeului-om Hristos, Ortodoxia se realizează exclusiv cu mijloace divino-umane ortodoxe, cu virtuţile ascetice în har, iar nu cu mijloace împrumutate de la romano-catolicism sau protestantism, pentru că acestea sunt creştinisme în versiunea omului european îngâmfat, iar nu după Dumnezeul-om Cel smerit. / Ortodoxia duce întotdeauna la renaşteri ascetice, şi altfel de renaşteri, Ortodoxia nu cunoaşte. (p. 80).
În afara Sfinţilor nu există învăţători şi pedagogi adevăraţi, nici o cultură adevărată fără sfinţenie. Numai Sfântul este adevăratul pedagog şi învăţător, numai sfinţenia este adevărata lumină. Cultura adevărată, luminarea adevărată, nu sunt nimic altceva decât iradierea sfinţeniei. Numai Sfinţii sunt cu adevărat luminaţi. Sfinţenia trăieşte şi respiră prin lumină, iradiază şi acţionează în lumină. Sfinţind, sfinţenia în acelaşi timp luminează şi învaţă. În realitate, cultura înseamnă luminare, luminare prin sfinţenia în Duhul Sfânt, Care este Purtătorul şi Creatorul sfinţeniei şi al luminii şi al cunoştinţei. (p. 82) /
Sfinţenia este unire după har cu Dumnezeu, adică unire cu Logosul cel veşnic. O astfel de sfinţenie harismatică este sufletul culturii. Fiindcă, dacă cultura nu ne descoperă sensul veşnic al vieţii, mai este, oare, nevoie de ea? Mai bine să fii tigru în mijlocul junglei sau leu în pustie decât un om lipsit de cultura sfinţeniei. Cultura fără sfinţenie, luminarea fără sfinţirea în Duhul Sfânt, acestea le-a inventat Europa în idolatria ei umanistă. N-are importanţă dacă această idolatrie se manifestă în cultul papei sau în cultul Bibliei, în cultul mecanicii, sau în cultul modei. Adevărata cultură, ortodoxă şi evanghelică, luminează pe om cu lumina dumnezeiască şi îl aduce la cunoştinţa a tot ce este nemuritor şi veşnic, dumnezeiesc şi sfânt. (p. 82-83). /
Popoarele ortodoxe au conştiinţa culturii ca sfinţenie, pe care o aşteaptă de la învăţătorii [intelectualii] lor. Poporul nu vrea o cultură europeană epidermică, mecanică, o luminare exterioară, ci vrea cultura Sfinţilor Părinţi şi Învăţători ai Bisericii. / Cultura este luptă pentru sfinţenie şi nu o pierdere în labirintul facultăţilor şi universităţilor scolastico-protestante. Separată de sfinţenie, opusă Evangheliei, cultura devine o tragică sforţare zadarnică şi care transformă fiinţa umană într-o fiară cu chip de om, instruită, dar sălbatică. (p. 83-84). / Sfinţenia este starea normală a sufletului nostru, după chipul lui Dumnezeu. (p. 85) /
Împărăţia morţii se întinde cât şi omul. Umanismul! Un joc pueril şi zadarnic în angrenajul morii asurzitoare a morţii. Prin păcat şi prin moarte, omul a transformat lumea aceasta într-o înfricoşătoare monstruozitate. / Fără minunatul Domn Iisus, lumea este un întuneric mişunând de fantome. Lumea este un teatru al umbrelor fără Hristos, unde omul nu ştie încotro merge (In. 12, 35). (p. 90) /
Sfinţii cei purtători de Dumnezeu sunt lumina lumii, luceferii lumii (Mt. 5, 14; In. 8, 12; Filip. 2, 15), pe care întunericul păcatului nu poate să-i cuprindă. Nu sunt ei înşişi lumină, ci prin Hristos, Care este în ei. (p. 91). / Sfinţenia este nevoinţa (asceza) în har, de aceea şi cultura este o astfel de nevoinţă (asceză). / Cultura este o proiecţie a sfinţeniei. (p. 92) / Cultura după modelul iluminismului european nu poate fi o cultură pentru noi. E o foame şi o sete foarte adâncă a sufletului nostru, mult mai adâncă decât socotesc mulţi dintre intelectualii noştri şi nimeni nu poate să o satisfacă, afară de Hristos şi de Sfinţii Lui. (p. 93) /
Psa. Gianina.