Astăzi, 24 ianuarie 2008, cu ocazia aniversării a 149 de ani de la Unirea Principatelor Române, act care a avut loc pe Dealul Patriarhiei, într-o clădire a Bisericii, situată lângă Catedrala mitropolitană de atunci, la Sfânta Liturghie oficiată în Catedrala patriarhală au fost pomeniţi Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi toţi făuritorii Unirii Principatelor Române.

După Sfânta Liturghie a fost oficiată slujba de Te Deum ca mulţumire adusă Bunului Dumnezeu pentru împlinirea acestui act măreţ din viaţa poporului român, care a confirmat o aspiraţie de secole şi o necesitate istorică.

Contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la realizarea Unirii Principatelor a fost evidenţiată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care a adresat tuturor celor prezenţi următorul cuvânt:

Unirea Principatelor Române, binecuvântată şi cultivată de Biserică

Actul unirii Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 este deodată rodul maturizării conştiinţei naţionale a românilor şi al unei situaţii internaţionale favorabile lor.

Exprimată în secolul al XV-lea de către domnitorul moldovean Ştefan cel Mare şi Sfânt, care spunea Occidentului că Moldova este „o altă Valahie”, adică o altă Ţară Românească, sau în anii 1600 – 1601 de către domnitorul muntean Mihai Viteazul, prin unirea vremelnică a Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei într-un singur stat, conştiinţa naţională a fost cultivată prin credinţă şi cultură de către Biserică, mai ales prin cărţile de cult în limba română tipărite în Moldova, Ţara Românească şi în Transilvania şi răspândite în toate provinciile româneşti.

De pildă, dacă unii cronicari moldoveni ca Grigorie Ureche afirmau originea latină a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor, mitropoliţi ai Moldovei ca Sfinţii Varlaam şi Dosoftei în secolul al XVII-lea tipăreau cărţi de cult şi de învăţătură ortodoxă pentru „toată seminţia românească”. Urmând pilda înaintaşilor lor şi folosind împrejurări istorice favorabile lor, conducători politici şi ierarhi păstori ai românilor din Moldova şi Ţara Românească au cultivat şi consfinţit, la mijlocul secolului al XIX-lea, unitatea de cuget şi simţire, de limbă şi de credinţă a Principatelor Române, exprimând în acelaşi timp dorinţa vie şi necesitatea istorică a libertăţii şi unităţii naţionale atât pe plan politic, cât şi pe plan bisericesc.

Astfel, după Războiul Crimeii (1853 – 1856), s-au creat condiţii favorabile unirii Principatelor Române, deoarece Tratatul de pace încheiat la Paris la 18/30 martie 1856 între cele şapte Puteri europene de atunci se ocupa şi de Principatele Române, facilitând reorganizarea lor politico-socială. De fapt, se dorea crearea unui stat tampon între imperii ca Turcia, Rusia şi Austria. Ca urmare, s-a creat o comisie europeană la Bucureşti din reprezentanţi ai celor şapte Puteri, cu scopul de a înţelege mai bine care sunt aspiraţiile politice şi sociale ale celor două Principate Române. În acest sens, au fost organizate Divanurile Ad-hoc, în care reprezentanţii sau delegaţii poporului să-şi exprime voinţa lor politică şi socială.

Atunci s-au format pretutindeni comitete unioniste care doreau ca în Divanurile Ad-hoc să fie aleşi deputaţi favorabili unirii Moldovei cu Ţara Românească. Întrucât Turcia (împreună cu Anglia şi Austria) era ostilă unirii Principatelor Române, care aspirau la independenţă, a încercat să o împiedice prin caimacamii săi în Moldova, Teodor Balş (1856 – 1857) şi Nicolae Vogoride (1857 – 1857). Între partidul unionist şi partidul separatist era o mare luptă. Biserica, prin ierarhii ei şi prin cei mai luminaţi dintre monahi şi preoţi, a fost în favoarea unirii Principatelor Române.

În Moldova, cei mai înflăcăraţi susţinători ai Unirii din partea Bisericii au fost: mitropolitul Sofronie Miclescu, arhimandritul Neofit Scriban, pe atunci profesor la Seminarul Teologic de la Socola (Iaşi), care a scris două lucrări, prima purtând titlul Unirea şi neunirea Principatelor, iar cea de-a doua Foloasele Unirii Principatelor Române, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, pe atunci rector al Seminarului Teologic din Huşi, care a rostit în catedrala episcopală din Huşi o înflăcărată predică în favoarea Unirii, predica fiind apoi tipărită sub titlul Jertfă pentru Unirea Principatelor.

Comitetul Unirii înfiinţat la Iaşi era susţinut şi de mulţi oameni ai Bisericii: ierarhi, egumeni, profesori de seminar, protopopi, preoţi, diaconi şi călugări. Unii dintre ei au suferit prigoană din partea autorităţilor politice ostile Unirii. Primele alegeri pentru Divanul Ad-hoc în Moldova au fost anulate de Turcia, sub presiunea puterilor europene, datorită abuzurilor făcute de autorităţile comandate de caimacamul Nicolae Vogoride pentru a împiedica victoria unioniştilor.

Însă, după noile alegeri, în Divanul Ad-hoc al Moldovei, Biserica era reprezentată de ierarhi ca membri de drept: mitropolitul Sofronie Miclescu, ca preşedinte al Divanului Ad-hoc, arhiereul Nectarie Hurmuziu, locţiitor de episcop la Roman şi arhiereul Ghenadie Şendrea, locţiitor de episcop la Huşi. Pe lângă aceşti membri de drept, au fot aleşi alţi doi deputaţi din partea mănăstirilor neînchinate (arhiereul Filaret Scriban de la Mănăstirea Socola şi arhiereul Calinic Miclescu de la Mănăstirea Slatina), precum şi trei deputaţi din partea clerului din oraşele reşedinţă de eparhii (arhimandritul Neofit Scriban la Iaşi, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu la Huşi şi preotul Dimitrie Matcaş la Roman). Toţi aceştia erau în favoarea Unirii.

Lucrările Divanului Ad-hoc s-au deschis la 22 septembrie 1857 cu o slujbă de Te Deum în biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, şi au fost prezidate de mitropolitul Sofronie Miclescu, care a vorbit despre unitatea de neam şi de credinţă a românilor din Moldova şi Ţara Românească: „Moldo-românii de astăzi sunt toţi tot una – spunea el -, ei au o origine, un sânge, o patrie, o istorie, o credinţă, un Dumnezeu.

Să ne silim dară să fim aşa, ca să fim vii şi ca să învieze întru noi iubita noastră Patrie”. În şedinţele din 7 octombrie şi din 20-21 decembrie 1857 s-au conturat cele mai importante orientări ale unui program de reorganizare politico-socială în favoarea Unirii şi a reorganizării Principatelor Române. Între acestea figura şi dorinţa de autocefalie bisericească. Adunarea electivă din 5/17 ianuarie 1859 de la Iaşi, prezidată de mitropolitul Sofronie Miclescu, l-a ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

În Ţara Românească, în Divanul Ad-hoc, Biserica a fost reprezentată de mitropolitul Nifon, de Sfântul Calinic, episcop al Râmnicului, episcopul Filotei al Buzăului şi de episcopul Clement al Argeşului, ca membri de drept, precum şi de alţi deputaţi clerici: arhimandriţii Atanasie Stoenescu de la Mănăstirea Sadova şi Ieronim de la Mănăstirea Bistriţa şi protopopii Iancu Sachelarie din Bucureşti, Constantin „protonotariul” Episcopiei de Râmnic, Vasile Serea „catihetul” de la Buzău şi Constantin iconomul de la Argeş. Divanul Ad-hoc şi-a deschis lucrările la 30 septembrie 1857, prin slujba de Te-Deum săvârşită la Mitropolia din Bucureşti. Lucrările au fost prezidate de mitropolitul Nifon care a vorbit despre importanţa Unirii Principatelor, iar ceilalţi ierarhi au fost activi în comisiile de lucru.

Adunarea Electivă de la Bucureşti, din 24 ianuarie 1859, a fost prezidată de Mitropolitul Nifon, care, după alegeri, a prezentat numele domnitorului ales, şi anume Alexandru Ioan Cuza, acelaşi om care fusese ales şi ca domnitor al Moldovei.

Episcopul Clement al Argeşului a condus delegaţia care a dus la Iaşi vestea alegerii domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza şi ca Domn al Ţării Româneşti. Când Alexandru Ioan Cuza a venit la Bucureşti, la începutul lunii februarie 1859, acesta a fost întâmpinat cu mare bucurie de clerici şi popor, întrucât el devenise simbolul Unirii Principatelor Române.

Astăzi, am săvârşit slujba de Te-Deum şi ca amintire a multelor slujbe de Te-Deum care s-au săvârşit în toate momentele solemne şi importante ale lucrărilor pentru Unirea Principatelor. Cu o slujbă de Te-Deum s-au început lucrările Adunărilor Ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească, cu slujba de Te-Deum s-a început lucrările Adunării Elective din Moldova, care l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Moldovei, şi tot cu slujba de Te-Deum s-a început şi Adunarea Electivă de la Bucureşti, care l-a ales Domnitor tot pe Alexandru Ioan Cuza.

Deci, Te-Deum-ul, care însemnează, în limba latină, pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, are o semnificaţie deosebită în viaţa poporului român, deoarece, în primul rând, mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile primite de la El, între aceste daruri aflându-se şi darul unităţii noastre de cuget şi simţiri. Darul unităţii de limbă şi de credinţă este un dar sfânt, pe care trebuie să-l apărăm şi să-l cultivăm, să-l promovăm şi să-l evidenţiem în momentele cele mai sfinte ale lucrării noastre ca cetăţeni creştini, având vocaţia de a sfinţi pământul românesc prin credinţă şi prin lucrări bineplăcute lui Dumnezeu şi folositoare poporului nostru.

Aşadar, în fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, dorim ca în această Catedrală, pe dealul Mitropoliei din Bucureşti, să fie săvârşită o slujbă de Te-Deum, nu numai ca amintire a faptului că Biserica prin rugăciune, prin cuvânt, prin îndemn şi prin cărţi tipărite a fost activă în lucrarea de Unire a Principatelor Române, ci şi pentru ca să cerem ajutorul lui Dumnezeu, în păstrarea şi cultivarea darului unităţii naţionale, ca pe o lumină transmisă din generaţie în generaţie, ca pe o făclie de Înviere spirituală şi ca pe o coroană a demnităţii noastre româneşti.

În anul 1859, mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti a vorbit despre unitatea naţională ca despre un mare dar folositor nouă, iar mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei spunea: „Prin unire înviază în noi iubita noastră Patrie”, adică: prin unire simţim în suflet lumina lui Hristos Cel Înviat, care vine la noi ca un dar al Duhului Sfânt, şi ne ajută să biruim dezbinarea, înstrăinarea şi îndepărtarea dintre noi, românii, şi să lucrăm împreună spre slava lui Dumnezeu şi binele poporului nostru.

Să rugăm, aşadar, pe Hristos Domnul ca darul unităţii noastre naţionale, al unităţii noastre de cuget şi simţiri, al unităţii noastre de credinţă şi de lucrare sfântă creştinească să fie cultivat şi transmis din generaţie în generaţie, spre slava Preasfintei Treimi şi demnitatea poporului român.

Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin.

† Daniel
Patriarhul României

Did you like this? Share it: