Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Între camera de gazare, filmul porno şi morgă. Despre trup ca prezenţă absentă.

fer-ilie-marturisitorul.jpg

Sfintele Moaşte ale Fericitului Ilie Mărturisitorul din România

Nu e un titlu teribilist. Cele trei instituţii sunt trei puncte de reflecţie contingue pentru înţelegerea semnificaţiilor trupului cu care este impregnată gândirea contemporană. Dacă înţelegem esenţa a ceea ce s-a petrecut cu trupul în camera de gazare, în filmul porno sau în morgă, în postmodernitate, credem noi, ajungem să înţelegem de ce trupul e atât de banalizat, de lipsit de taină pentru contemporanii noştri.

Când auzim de pogromurile naziste, comuniste sau turceşti ale ultimelor două secole istorice…din punct de vedere naiv, evaziv istoric, vedem în faţa ochilor minţii câteva imagini cu trupuri în devălmăşie, aruncate unele peste altele, într-o mizerie de nedescris…de trupuri goale, extrem de slăbite, chinuite în chip şi fel…şi de cruzime, nebunie, intoleranţă, ideologie…

Camera de gazare sau cea de tortură, la nivelul vizualităţii, face din om un trup bătut, maltratat. Maltratarea, pe premise maniheice, dorea abdicarea omului de la principii personale, de la crezuri,  anulând totodată  realitatea faptului că fiecare dintre ei aveau un suflet, care transcendea şi susţinea trupul.

Un trup bătut, desfigurat, e un chip care îţi produce repulsie. Îţi produce repulsie pentru că nu ştii drama lor, nu ai iubit pe vreunul dintre ei, nu te leagă nimic de ei…ci doar i-ai văzut în fotografii. Aceste milioane de trupuri gazate, sfârtecate de bombe, incinerate sau împuşcate au făcut din mentalul curent al omului un mental pesimist şi devalorizant. De aceea, violul prezentat la televizor, crima făcută cu bestialitate, decadenţa perpetuă a societăţii noastre se bazează pe un fond al neîncrederii în om, redus la trup sau la respiraţie şi al banalizării trupului.

Imaginea crudă a morţii din camera de gazare încearcă să fie compensată cu o logică a amoralităţii în filmul porno. Pe măsură ce trupul e redus la vagin sau la penis, pe măsură ce se falsifică faptul de a face dragoste, de a te dărui şi se transformă în a face performanţă sexuală, în a considera relaţia drept o manipulare  de performer, în diverse poziţii, a trupurilor noastre, trupul devine o prezenţă absentă. Nu mai ne interesează cum arată ea, el, care fac sex în faţa noastră în filmele X ci privim, ajutaţi de ochiul monoman al camerei de filmat, numai fragmente de trup străin, fără relaţii reale cu noi.

Vedem prezenţe, vedem o intimitate imediată în ecranul televizorului sau al computerului, dar o intimitate trucată, profesionalizată, decontextualizată.  Nu vedem persoane care ne prezintă sufletul lor prin trup şi prin ceea ce fac, ci vedem părţi de trupuri care nu ne duc nicăieri, ci ne fixează în faptul de a vedea imagini. Tocmai de aceea şi singurătatea şi plictisul provocat de filmul porno în viaţa privitorului, alături de excitaţia unei excitaţii aşteptate.

Şi observăm că fuga de durere, de orori, ca cele din camera de gazare, nu sunt compensate în camera de plăcere a filmului porno. Filmul porno e un sfârşit al comunicativităţii  şi al naraţiunii, e o blocare în privirea fragmentară şi care dizolvă trupul într-o imagine fără sens, e sursa, într-un mare cuantum, a singurătăţii şi a frustrării omului contemporan şi o intrare, în forţă, în câmpul irealului.

Vrem să fugim de durere, de moarte, de plictis şi alegem să ne izolăm în imaginea trucată a pornografiei. Căutăm destinderea, căutăm juisarea, căutăm confortul şi dăm în pornografie peste lipsa de relaţii, peste frustrarea, că niciodată filmul nu devine realitate şi peste o sexualitate vizuală, care adânceşte şi mai mult frenezia căutării noastre.

Plăcerea nu e o soluţie, cum nici cruzimea, atrocitatea nu e o privelişte încântătoare! Cel care nu poate să vadă, care nu suportă să vadă un trup mort, întins la morgă, şi trupul  acela e al mamei sale sau al bunicului său, e un om care în pat vede în trup un zid, care îl desparte de comunicarea cu sufletul partenerei sale şi nu o fereastră către sufletul ei.

Trupul  celui adormit a devenit cadavru în morgă. Morga nu vorbeşte de trupul Sfântului sau al dictatorului, ci de un cadavru, de ceva care intră în putrefacţie. Tocmai de aceea poţi să tai, să ciopârţeşti şi să deteşti omul-cadavru pentru că în esenţă ai urât toată viaţa trupul, l-ai considerat nedemn de sufletul care l-a locuit şi consideri că acest trup muritor, niciodată nu se va mai ridica întru nestricăciune.

Trupul maltratat, trupul sexualizat şi trupul-cadvru sunt  priviri reducţioniste şi deformate asupra trupului. Trupul maltratat e trupul unui om suferind sau al unui Martir, e trupul unui om care nu abdică de la conştiinţa sa. Trupul sexualizat e trupul unui om care vinde iluzia împlinirii sexuale numai la nivel vizual, uitând de faptul că omul nu are numai ochi, ci mai multe simţuri ale trupului şi trup şi suflet. Iar trupul-cadavru e trupul  omului al cărui suflet se desparte de trup prin moarte şi care e minimalizat de către cei care sunt încă în această viaţă.

Iar, în toate cele trei cazuri, trupul nu e trup, ci e o absenţă a realităţii sale. Pentru că trupul nu se poate explica fără sufletul care îl străbate şi îl susţine. Trupul se mişcă, e dinamic, e viu, pentru că sufletul care îl irigă e viu. Înţelegem trupul, valoarea şi importanţa lui, vedem cum se poate înduhovnici el, alături de sufletul care îl străbate, dacă îl gândim ortodox, dacă îl gândim integrat în Biserică şi sfinţit prin Sfintele Taine.

Dacă vedem trupul ca un obiect sau ca o masă de carne care intră în putrefacţie, bineînţeles că nu putem vedea raţionalitate în el, nu putem vedea că e după chipul lui Dumnezeu şi că el e casa, templul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îl sfinţeşte continuu. Părerea retrogradă pe care o avem despre trup se manifestă ca repulsie, e observabil asta, faţă de Sfintele Moaşte. Sfintele Moaşte, rămăşiţele pline de  har ale Sfinţilor şi făcătoare de minuni negrăite ne arată că trupul adevărat, trupul înduhovnicit, împlinit nu e carne,  nu e numai carne perisabilă, ci e carne plină de Duh.

Carnea plină de Duh e semnul că acolo a existat şi există o relaţie directă, enormă, intimă dintre Sfânt şi Dumnezeu. De ce nu se strică,  nu se transformă în pământ cu totul, deplin, trupurile Sfinţilor? Pentru că harul lui Dumnezeu există în ele, lucrează în ele şi pentru că întru ele s-a început deja învierea ce va să fie. Trupul nu poate fi doar cadavru, doar deşertăciune! Multe trupuri miros urât, miros greu dacă le scoţi din pământ, da, ştim asta, pentru că sunt ale unor oameni păcătoşi, întru care nu viază şi nu a viat harul în timpul vieţii lor.

Însă, dacă cineva nu şi-a sfinţit casa trupului său, dacă nu a făcut din ea un templu ci o albie de porci, e vorba de un eşec asumat, de nemântuire, de neurmărirea virtualităţilor ontologice ale trupului, care se împlinesc în relaţia cu Dumnezeu.

Trupul omului păcătos e o prezenţă care arată absenţa sa. El e absent, lipseşte din el, nu se locuieşte, pentru că nu îşi personalizează, nu îşi sfinţeşte trupul. El e o prezenţă care nu se are, care nu se cucereşte, ci e cucerit de patimi, de deşertăciune. Dacă omul devine deşertăciune, cadavru, e pentru că nu îşi împlineşte menirea de om, aceea de a se curăţi de patimi. Însă trupul are statutul, lăsat de Dumnezeu, de mediu ontologic mereu personalizabil, mereu  de înduhovnicit, mereu de sfinţit.

Adevăratul trup e o prezenţă care indică o prezenţă şi mai adâncă: sufletul sfânt, care sfinţeşte şi trupul. Iar prezenţa prezenţei trupului, sufletul sfinţit, trimite către o Prezenţă absolută, Dumnezeul treimic, Care îl face pe om să fie om: adică Sfânt. Şi relaţia Dumnezeului treimic cu omul îl face să fie comunicativ, să se împlinească în comuniune, să  vrea să vadă sufletul împărăţind peste trup şi să umple trupul de frumuseţea şi bucuria şi pacea Sfântului Duh.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it:

Previous

Corul „Dominus” la Palatul Patriarhiei

Next

Alocuţiunea PFP Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia sărbătoririi zilei Unirii Principatelor Române [ 24 ianuarie 2008]

3 Comments

  1. Un articol extraordinar! Vă felicit, parinte Dorin!

    Trupul nu se poate sfinţi decât din interior. Toată alergătura după cele lumeşti, în loc să facă bine, mai mult trage în jos…

  2. draga parinte, am incercat sa va scriu din prima un comentariu, dar fara succes. mi s-a inchis pagina brusc lasandu-ma in mijlocul mesajului. doream sa spun ca nu puteti compara un film porno unde injosirea trupului si a sufletului este una constienta cu fenomene de gen Buchenwald, Auschwitz,Pitesti sau Jasenovac martiriul nu a mai fost posibil.

    Pe aceasta scara uluitoare a ororii omul a fost redus la un numar deposedat de orice existenta spirituala. A devenit un trup, doar pamant, fara nici urma de spirit, nimic altceva decat o erezie suprema. Aici cred ca sta miezul parabolei oe care ne-o propuneti: omul a devenit un cadavru viu, iar bataia de joc fata de suflet a devenit entertainment! Daca celor morti in fenomenul Gulag sau in temnitele comuniste din Romania li s-a refuzat recunoasterea martiriului pentru credinta lor, astazi in industria pornografica sufletul a devenit o materie neglijabila, subiectul unei afaceri perverse cu afectele si resorturile noastre cele mai intime.

    FELICITARI PENTRU ARTICOL!!!! FOARTE PERTINENT!

    al Sfintiei Voastra,

    Claudiu

  3. Sarut mana,

    Mi-a placut mesajul dumneavoastra si imi pare rau ca aveti probleme tehnice cu blogul.

    Numai bine,
    Olivian

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén