Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 26 ianuarie 2008 Page 1 of 2

Cerşeşte-ţi lumina duhovnicească a ochilor tăi! Predică la Duminica a 31-a după Rusalii [Vindecarea orbului din Ierihon; Lc. 18, 35-43]

20060107_sunset.jpg

Iubiţii mei,

presupun că orbirea fizică e o situaţie existenţială foarte incomodă, care incomodează pe cei care o au, însă, cu siguranţă, că necredinţa şi orbirea duhovnicească sunt mult mai dezavantajante pentru noi decât prima. Dacă ai ochii din afară orbi şi ai sufletul sfânt lucrurile sunt bune. Însă, dacă vezi şi nu înţelegi, dacă priveşti şi totuşi nu vezi lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii şi prezenţa Lui în mijlocul nostru şi în viaţa noastră atunci nu ai contact real cu realitatea lui Dumnezeu şi, prin urmare, eşti orb.

Adevărata orbire e nesesizarea interioară şi în lume a prezenţei şi a lucrării lui Dumnezeu. Dacă nu Îl simţi pe El şi nu ai contact cu El, nu te deznădăjdui, pentru că poţi sta, ca şi orbul din Ieriho [VIericw.] în Biserica lui Dumnezeu şi să cerşeşti mila lui Dumnezeu [18, 35]. Tocmai de aceea, într-o duminică ca aceasta, de sfârşit de ianuarie, unde ne îndreptăm spre tot mai mult soare, Biserica lui Dumnezeu ne invită să ieşim nu numai în soarele primăverii, ci şi în lumina slavei lui Dumnezeu. Să dorim lumina Sa, harul Său, vederea Sa, sesizarea Sa, fiecare după dorinţa şi măsura noastră duhovnicească.

Mulţimea trecea împreună cu Domnul [18, 36]. Din perspectiva Bisericii noastre, noi ne învârtim, ne rotim în jurul Domnului, mereu ne unim cu El şi Îl facem pe El să fie şi mai vizibil în noi, după cum în cerul cel mai presus de ceruri Îngerii şi Sfinţii, într-un entuziasm preadumnezeiesc se rotesc în jurul Treimii celei mai presus de fiinţă şi de înţelegere, împrejurul lui Dumnezeu. O dănţuire dumnezeiască e tot ciclul slujbelor Bisericii în faţa Treimii. Noi ne bucurăm cu bucurie negrăită de Domnul nostru şi suntem cu El tot timpul, pentru că El este cu noi tot timpul.

Dacă putem da semn despre mărturia prezenţei Sale cu noi şi în noi, atunci Îl putem sesiza pe El şi în aproapele nostru şi în întreaga lume, ca fundament al lumii, al existenţei oricărei suflări de viaţă, a oricărei fiinţe create de către El, ca Stăpân şi Ţiitor-a-toate, ca Mântuitor şi Judecător al lumii, ca Mire al Bisericii şi ca Cel care Se bucură veşnic cu şi de Biserica Sfinţilor Săi.

Orbul auzea zgomot, rumoare şi întreabă ce este. I se vesteşte lui că Iisus Nazoreul [VIhsou/j o` Nazwrai/oj] trece [ 18, 37]. Lui i se vesteşte, i se binevesteşte că trece pe lângă el Iisus din Nazaret. Cu alte cuvinte, că trece un… om.

Însă orbul nostru e paradoxal, ne uimeşte. El nu Îl numeşte Învăţător, nu spune că e din Nazaret, ci, deodată, îl aud strigând: „VIhsou ui`e. Daui,d, evle,hso.n me ” [Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă!] [18, 38]. Cu siguranţă că acest orb a fost luminat de către Dumnezeu să recunoască acest nume Domnului şi să ţipe o asemenea rugăciune. Pentru că el strigă, este observabil asta, prin prisma unei certitudini. El crede ceea ce strigă! Nu strigă ca să se afle în treabă. Nu strigă pentru ca să strige, ci pentru ca să mărturisească ceea ce nu vedeau cei care Îl vedeau cu ochii pe Domnul şi Se îmbulzeau pe lângă El.

I se mărturisise de către cei care Îl vedeau pe Domnul că trece Iisus Nazoreul, adică un Învăţător, un om remarcabil al acestei cetăţi a lui Israel…Dar el le spune altceva lor, celor care vedeau şi totuşi nu aveau o mare înţelegere despre El, şi anume: că acest Om e fiul lui David, că are în Sine semnul regalităţii, că nu e un Învăţător oarecare din Nazaret ci că El este Mesia, căci nu e numai om ci şi Dumnezeu.

De aceea orbul îi învaţă pe văzători, pentru că orbul care şedea începe să vadă când începe să strige spre Fiul lui David. Şi cum David înseamnă Cel iubit, orbul nu spune decât mărturia Tatălui despre Fiul la Botezul Său în Iordan, că Acesta e Fiul Său cel iubit. Şi astfel, avem aici scheletul paradigmei/al modelului/ al exemplului rugăciunii lui Iisus, al rugăciunii isihaste, liniştitoare a adâncului fiinţei noastre, care ne face din orbi văzători de Dumnezeu. Care face din cei care nu sesizează slava Sa cea veşnică, niști umili şi entuziaşti văzători ai slavei Sale.

Căci orbul, fostul orb, fostul orb cu sufletul Îl vede pe Cel pe care nu Îl vedeau ochii ageri şi Îl înţelege pe Cel pe care nu Îl vedea şi strigă către El, cu o imensă certitudine interioară: „Iisuse, Fiul Cel iubit al Tatălui, ai milă de mine!”. Pentru că mila Domnului e vedere a ochilor fizici dar, în primul rând, e vedere a ochilor inimii. Şi milă înseamnă aici vedere!

Dă-mi să Te văd pe Tine, Fiule Cel Unul-Născut şi Cel Preaiubit al Tatălui Tău! Dă-mi să Te văd pe Tine, Lumina lumii! Căci cei care Te văd pe Tine au lumina vieţii, au slava lui Dumnezeu în ei, care e viaţa lor cea veşnică. O strigare teologică de mare intensitate, de mare profunzime din gura şi din fiinţa unui orb nebăgat în seamă. Orbul devine Teologul lui Dumnezeu, vorbitorul despre Dumnezeu. Căci a vedea nu înseamnă a privi ci a înţelege pe cel din faţa ta. Şi Teologia nu e discurs despre nevederea Lui, ci despre ceea ce ai văzut şi ai înţeles că e Dumnezeu şi viaţa cu Dumnezeu.

Înţelegerea vederii, a ceea ce vezi, e vedere. Înţelegerea Sa din vederea Sa şi împreuna-vieţuire cu Domnul, continua vieţuire cu El înseamnă concreta şi reala cunoaştere a lui Dumnezeu. Pentru că ceea ce spui ştii din tine, din relaţia ta cu El şi ceea ce argumentezi e mai întâi experienţă, e realitate personală pentru ca să fie apoi cuvânt, idee, frază, expunere, tratat teologic.

Dacă iubeşti pe cineva şi nimeni nu te crede, nu e nicio problemă pentru tine! Pentru că tu ai realitatea a ceea ce e dragostea. Această realitate poţi să o povesteşti altora sau poţi să taci mâlc şi să nu zici nimic. Dacă eu nu te cred că iubeşti, tu nu o să-mi mărturiseşti nimic, nu o să-mi spui modul în care dragostea ta a devenit şi devine poem, act, lucru, îmbrăţişare şi cel care pierd sunt eu. La fel, dacă mă mulţumesc numai cu citirea unui Sfânt, a unei cărţi, doar a unei rugăciuni şi nu cunosc câţi mai mulţi Sfinţi, cât mai multe cărţi, rugăciuni, filme, realităţi, experienţe…eu sunt mai puţin decât aş fi putut fi. Dacă nu accept experienţe şi mărturii de experienţe noi eu sunt mai puţin. Eu pierd, pentru că nu sunt deschis noutăţii transmiterii de experienţă.

Cei care mergeau în faţă, în faţa orbului, îl puneau sub epitimii, sub certări/ dojane/ mustrări pe orb şi îi cereau o cuviinţă fără mărturisire, adică doreau să îl facă să tacă [18, 38]. Însă orbul avea o încăpăţânare soră cu încrederea neţărmurită în Dumnezeu, şi pe cât ei doreau să îl reducă la tăcere, pe atât orbul îşi ţipa şi mai mult rugăciunea mărturisitoare [Ibidem] despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, despre Dumnezeu-omul Iisus Hristos, Stăpânul lumii.

Şi orbul a ţipat, n-a tăcut şi a primit suprema binecuvântare, pe care o cer şi isihaştii lui Dumnezeu: ca El să vină, să Se apropie, să coboare în fiinţa lor. El a stat şi a poruncit ca să Îi fie adus orbul [18, 40]. Şi când Domnul l-a întrebat ce doreşte/ce vrea să i se facă lui de către El, orbul, paradoxalul credincios al Domnului, nu mai Îl numeşte nici Fiul lui David, ci Îi spune de-a dreptul şi dumnezeiesc: Ku,rie, Doamne, i[na avnable,yw, ca să văd! [18, 41].

A vrut să-L vadă pe El şi să se bucure de frumuseţea Sa dumnezeiască. Nu a vrut doar ochi. Ce să facă cu ochii, dacă el deja Îl văzuse, Îl înţelesese? Cei care mergeau cu Domnul şi vedeau în El numai pe Învăţătorul din Nazaret aveau nevoie de ochi. Orbul, acest Teolog al cerşitului, acest cerşetor al vederii lui Dumnezeu, dorea să Îl vadă pe El, să vadă slava Sa, a Celui Prea Iubit al Tatălui. Lui, Iisus Domnul îi spune: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” [18, 42]. Strigarea ta care părea aiurea, care părea deplasată, şi care venea dintr-un ocean de credinţă te-a mântuit, adică ţi-a dat să vezi cu ochii inimii şi acum şi cu ai trupului.

Şi aşa se face că cerşetorul vederii lui Dumnezeu primeşte şi vederea trupului şi devine un acolut, un următor fervent al Domnului, a cărui viaţă s-a transformat într-o slăvire necontenită a lui Dumnezeu [18, 43]. Şi, se pare, că şi poporul începe să vadă, pentru că dă slavă lui Dumnezeu când vede ceea ce se petrecuse cu fostul orb [Ibidem].

Vederea lui Dumnezeu ne transformă viaţa într-o continuă doxologie. Dacă până mai ieri nu vedeam nimic sfânt şi dispreţuiam Biserica lui Dumnezeu, ierarhia, Sfintele Cărţi, postul şi rugăciunea, astăzi, câţi primim sesizarea lui Dumnezeu ne bucurăm tocmai de ceea ce dispreţuiam odată. Când eşti orb ţi se pare că toată lumea e acoperită de o negură. Când eşti orb vezi în culori gri fericirea şi viaţa. Însă, când te vindeci de glaucom, când cataracta cade de pe ochii tăi, când lumina lui Dumnezeu coboară în tine şi te face să vezi pe Cel nevăzut şi mai presus de orice vedere, atunci vezi lumea scăldată în marea de lumină a Dumnezeului treimic şi eşti numai bucurie, numai mulţumire, numai încântare.

Să ne dorim să vedem şi să ne bucurăm de ceea ce vedem! Să ne dorim să ne bucurăm să ne vedem şi să-i vedem pe oameni în culorile rugăciunii. Să ne colorăm vieţile cu dragostea rugăciunii ca să devenim picturi ale comunicării, ale frăţietăţii şi ale rugăciunii, picturi însufleţite ale lui Dumnezeu, pictate de Duhul Său Cel Preasfânt! Dumnezeu să ne umple de pacea şi de bucuria Sa, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Pr. Dorin Picioruş

Un Requiem de la Mozart

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nl-wRbJoWVA]

Psa. Gianina

Cum e când începi să vezi

biserica-la-restriste.jpg

Poruncile lui Dumnezeu sunt iubite pe măsură ce împlinirea lor instaurează în om ceea ce omul nu a visat niciodată mai înainte de a începe să le împlinească.

Atunci când omul începe să simtă apropierea harului dumnezeiesc, înţelege că transformarea care se produce în el nu are legătură cu nimic pământesc, nu seamănă cu niciun sentiment şi cu niciun gând omenesc experiat până atunci. Dragostea lui se aprinde şi mai tare pentru lucrurile pe care omul trupesc le urăşte, pentru că le simte ca dureroase şi constrângătoare: postul, faptele ascetice, smerenia, pocăinţa, compasiunea, iubirea jertfelnică.

Intrând dulceaţa mângâierii dumnezeieşti în suflet, fiinţa noastră se lipeşte cu ardoare şi de uneltele care o fac accesibilă, uneltele ascetice care par rele celor care iubesc confortul şi o viaţă comodă, fără dureri interioare.

Oamenii care detestă pocăinţa şi asceza ortodoxă şi le consideră nebunie, fanatism, fundamentalism, prostie, habotnicie sau în alte feluri, nu s-au despărţit niciodată de comoditatea gândirii şi a experienţei lor cotidiene, savurate la maxima ei banalitate şi ludicitate. Sau numesc revolta lor pasivă, intelectualistă, drept o atitudine spirituală, o repoziţionare conştientă [în cunoştinţă de cauză], în raport cu trăirea ortodoxă a poruncilor lui Dumnezeu. În realitate, ei nici nu ştiu la ce se referă această trăire, pentru că nu s-au apropiat niciodată, nici măcar în intenţie, de vreo simţire ortodoxă.

Despre cei care nu percep nimic din cele ce există, fiind orbi din naştere, nu cred că e corect să spunem că văd întuneric înaintea ochilor, pentru că nici măcar întuneric nu văd. Ei nu au noţiunea de întuneric la fel de mult cum nu au nici noţiunea de lumină. Percepţia lor vizuală este o experienţă care nu le permite să aibă vreo înţelegere despre vedere, în niciun fel.

Consider că la fel sunt şi cei care nu au experienţa atingerii harului pocăinţei, câtuşi de puţin. Nici ei nu pot înţelege decât experienţa lor de viaţă îngustă, la nivel simţual şi raţional-mental, atât pe cât puterea lor raţională se apleacă asupra studiului mediului receptat, în mod epistemic. Dar nu pot înţelege nici întunericul păcatului şi nici lumina iubirii lui Dumnezeu. Pentru ei, predica împotriva păcatelor e doar un discurs arid, pentru că întunericul lor le este imperceptibil şi nu au cunoştinţa şi conştiinţa diferenţei dintre întuneric şi lumină.

Păcatele încep să devină vizibile de abia atunci când încep să se disloce din sufletul omului. De abia atunci când încep să cadă ca nişte văluri mari de pe inimă, devin vizibile. În timp ce, în paralel, omul simte mângâieri şi întăriri de la Dumnezeu, experiază prezenţa Sa prin minuni şi lucruri negândite până atunci şi inconceptibile pentru minte, fără ajutorul harului.

Dar toate se petrec la un nivel de profunzime spirituală insondabilă pentru cei care rămân străini de orice experienţă duhovnicească.

Psa. Gianina.

Pagina online a prolificului critic şi istoric literar: Alex Ştefănescu

Alex Stefanescu

Găsiţi aici siteul său.

Pr. Dorin.

Salutăm şi îmbrăţişăm prezenţa online a marelui literat şi profesor român: Adrian Păunescu

http://www.adrianpaunescu.ro/pozemari/26.jpg

Găsiţi aici blogul său creat relativ recent.

Alături de acesta, autorul mai  poate fi găsit ca  promotor al  ziarului de afirmare a tinerelor talente literare de aici.

 Pr. Dorin.

Strada ca prezenţă evenimenţială şi ca punct de trecere

urban-population.jpg

Personal, sunt adeptul ferm al interdisciplinarităţii şi de aceea, un subiect ca acesta, sociologico-teologic nu se înscrie în afara preocupărilor noastre. Nimic nu ne preocupă puţin sau deloc. Iar strada este un interval din viaţa noastră care contează extrem de mult, pentru că el provoacă relaţii sau constrânge relaţiile să se restrângă, provoacă reacţii, atitudini, comportamente…

Strada este o ieşire în obiectiv. Spaţiul personal, casa, e al intimităţii inter-subiectivate.  Casa are amprenta mea într-un mod covârşitor, pe când strada nu-mi aparţine dar încerc să o cunosc. Ea e un dat obiectiv pentru mine. În măsura în care o frecventez cunosc reperele, cunosc anumite borne de orientare, dar ea mă provoacă mereu pentru că e o realitate, o prezenţă care conţine evenimente sau le poate iniţia.

Evenimentele străzii sunt produse de către oameni sau de manifestări climatice care nu sunt puse în  ecuaţie, care nu sunt luate în calcul. Strada devine cadrul unui eveniment trist, dramatic odată cu petrecerea unui accident sau la un cutremur,  după cum devine  cadrul unui eveniment „pitoresc ” când e vorba de o nuntă sau de o bătaie între „prieteni”. Strada e un cadru limitat, limitat de cutume locale şi interioare, şi de legitate, care poate fi forţat până la anarhie. O luptă între suporterii a două echipe de fotbal fac din stradă un ring extins de wrestling, unde se loveşte până la sângerare, până la mutilare.

Strada tradiţională însă, se deosebeşte extrem de mult de strada postmodernă.  Pe strada tradiţională nu se pot face anumite lucruri şi există un mod de a fi şi de a te manifesta deja cunoscut şi acceptat de către toţi, care presupune raporturi personale, saluturi şi reverenţe. Strada postmodernă nu are raporturi personale decât pasager şi cei care o parcurg sunt un nesfârşit număr de monade care se lovesc între ele şi se simt cumva că se deranjează unele pe altele.

Simţământul deranjului vine tocmai din aceea că aceste monade, aceşti „pietoni” se privesc în afara ideii de relaţie. Ei nu se cunosc, ei sunt necunoscuţii unei străzi, ai unui bulevard, ai unei pieţe, anonimii „întâmplării” de a-fi-mergând şi tind să reacţioneze ca subiectivităţi care nu îşi propun deloc asumarea altor subiectivităţi.

Eu mă grăbesc. Eu am interesele mele. Eu nu te văd, pentru că văd în stradă un pasaj numai al meu, spre casa mea, pe care nu vreau să o deschid nimănui.  Această nevedere a vederii în mers e propriu străzii postmoderne. Vezi numai ceea ce te interesează. Vezi numai când vrei. Şi pentru că vezi numai când vrei şi numai ceea ce vrei începi să vezi subiectivist starea obiectivă a străzii.

Ce înseamnă să fii subiectivist pe stradă? Înseamnă să nu îţi pese decât de ceea ce te deranjează. Dacă cel de lângă tine te deranjează îl percepi numai ca pe cineva de care nu te interesează şi cu care nu vrei să ai o relaţie, dar căruia crezi că trebuie să îi arăţi că te deranjează, că nu îl suporţi. Strada în care nu vrei să suporţi e o stradă gândită subiectivist, ruptă de realitate, pentru că strada e compusă şi din ceea ce îţi place şi din ceea ce nu îţi place dar şi din ceea ce nu ai vrea să vezi niciodată şi nici să-ţi placă.

Strada subiectivistă e liniară, e fantastică, poate că  pe  ea nu miroase decât a un singur miros şi s-ar putea să fie… goală.  Goală de oameni. Să fie pustie. Sau să fie plină cu un pitoresc fantezist sau obscen. Tocmai de aceea, cu căştile în urechi, în lumea lui, tânărul nu suportă să fie deranjat, scos afară din fantastic, din iluzie, adus cu picioarele pe pământ iar cel în vârstă, cu grija la banii pe care nu îi are pentru întreţinere nu are timp să vadă nimic pe acolo pe unde merge.

Aşa se face că poţi fi călcat, îmbrâncit, strivit de oameni care merg în lumea lor, paralel cu realul, cu obiectivul străzii. Sau, din 10 oameni care merg pe stradă, s-ar putea ca doar unul să privească mai sus de reclamă, spre cer sau doar doi să vadă că maşina care a trecut pe stradă era roşie şi nu portocalie. Atenţia la detaliile reale se diminuează pe strada postmodernă în detrimentul privirii la modă.

Tocmai pentru că strada e un pasaj ea poate fi şi un podium de prezentare, de etalare a modei de-a privi, a modului în care trebuie să vezi şi să arăţi în acest sezon. Dacă eu mă uit în mod curent la faţa şi la caracterul persoanelor care trec pe lângă mine, la interiorul lor şi sunt captivat de el, strada postmodernă s-ar putea uita doar la culoarea hainelor mele, la cât de ne-în-modă  sunt sau, la faptul că nu am aerul distant şi fals-pedant al străzii postmoderne. Eu reprezint chipul omului tradiţional pe stradă, a omului religios, chip neglijat sau considerat primitivist de strada postmodernă dar admirat de strada tradiţională.

Deşi, în abstract, strada postmodernă e deschisă  subiectivismului extrem, a crestelor, a belciugelor în nas, a pantalonilor rupţi în fund, a sărutului lasciv pe stradă, a decolteului, totuşi, comportamentul meu tradiţional nu e considerat o particularitate necesară, de la sine înţeleasă ci un comportament retrograd. Însă această caracterizare  a mea ca retrograd pentru că am o decenţă şi o vestimentaţie alta decât a majorităţii nu arată capacitatea mea redusă de legare cu societatea contemporană ci limitele ideologiei străzii.

Ideologia străzii, deşi permisivă în abstract, pentru că  se spune că oricine se poate da în stambă cu ce vrea şi cu ce poate, în fapt, nu admiră decât monstruosul, abjectul, demonicul, amoralul, fistichiul dar nu şi decenţa, exprimarea religioasă la nivel comportamental şi firescul uman. Ideologia străzii e reducţionistă şi discriminatoare. Dacă eu îmi asum şi accept că trebuie să existe pe stradă pe cel cu plete şi cu lanţuri pe el, pe cea cu silicoane, pe cel cu părul verde, roşu, negru şi bleu…de ce nu mă acceptă, aceştia toţi, pe mine, cu barbă şi reverendă sau pe mine, cu batic şi fustă lungă? Doar şi noi ne exprimăm în modul nostru propriu, nu?!

Însă ideologia străzii e îngustă şi nu are nimic de-a face cu credinţa Bisericii. Biserica Ortodoxă nu militează pentru discriminare, nici pentru violenţă şi nici pentru indecenţă. Noi milităm pentru acceptare, pentru o diversitate care să nu sfideze, pentru o diversitate în care fiecare să ne ştim limitele.  Căci eu nu vreau ca cel cu părul roşu să aibă părul lui, normal, fără voia lui, însă, mie mi se sugerează că trebuie să devin cu părul roşu ca să fiu acceptat. Dacă eu accept, te accept, de ce nu sunt acceptat ca atare, dacă mergem, în ambele sensuri, pe ideea permisivităţii relaxate? Însă strada postmodernă nu vrea să accepte alte moduri de comportament şi de vestimentaţie, ci vrea să înlocuie orice alt model cu modelul său reducţionist.

Evenimentele străzii sunt deopotrivă externe şi interne. Ceva mă poate instiga la violenţă, ceva mă poate invita să fiu milos, ceva mă poate invita să fiu generos, delicat, gentil.  În drumul meu spre casă, învăţ lucruri pe care încep să le port sau mă umplu de sentimente pe care nu aş fi vrut să le am. Cum ştiu să mă dezlipesc de lucrurile pe care nu le suport,  pe care nu le vreau?, pentru acest răspuns, trebuie să intrăm în domeniul înţelegerii duhovniceşti a vieţii noastre. Pentru că strada e un mediu obiectiv, pe care eu îl receptez adânc subiectiv-obiectiv, dacă mă implic în real, dacă trăiesc conectat la realitatea lumii mele. Iar ca să mă organizez interior, să organizez tot ceea ce îmi vine din afară în mine trebuie să trăiesc duhovniceşte, cu o logică a privirii continue la patimile mele şi dorind să mă dezbar de ele.

Cei care nu au logica vieţii duhovniceşti, a supleţii vieţii duhovniceşti vin acasă secătuiţi de linişte, de forţă, de energie, în loc să vină încărcaţi cu aer proaspăt şi cu împlinire. Şi aşa se face că nu strada sau munca noastră ne istovesc, ne epuizează la nivel interior, ci modul  neduhovnicesc de raportare la realitate. Realitatea poate fi dură, exasperantă, constrângătoare…Dar tu eşti cel care alegi ceea ce intră din ea în tine. Nu tot ceea ce vedem ne deformează ci ceea ce vrem să vedem ne deformează vederea şi modul de receptare al lucrurilor. Vederea distorsionată a realităţii străzi e cea care ne periclitează liniştea interioară.

Oricare eveniment al străzii poate fi judecat numai în raport cu modul cum l-am trăit efectiv. Gradul de raportare la evenimentele străzii ţin de gradul de conştienţă al nostru când suntem pe stradă, de gradul de luciditate interioară. De aceea,  acelaşi eveniment poate fi văzut atât de diferit de mai mulţi oameni, care sunt conformaţi interior în mod diferit. Însă, ceea ce contează, e că un eveniment major rămâne în mai mulţi oameni în mod fundamental, chiar dacă atributele evenimentului sunt şterse sau incongruente. Strada creează evenimente interioare, chiar dacă e un pasaj de trecere şi modul cum noi interpretăm datele străzii, la nivel interior, ţine de o logică duhovnicească sau de o logică a confuziei.

Pr. Dorin Picioruş

General de brigadă [r] Dr. Gheorghe Văduva şi colab., „Terorismul. Dimensiune geopolitcă şi geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului”

Aici găsiţi cartea, în format pdf, 77 p.

A fost editată la Bucureşti, în anul 2002, de Academia de Înalte Studii Militare a Ministerului de Apărare al României.

T E R O R I S M U L
DIMENSIUNE GEOPOLITICĂ ŞI GEOSTRATEGICĂ.
RĂZBOIUL TERORIST. RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TERORISMULUI

Psa. Gianina

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno