biserica-la-restriste.jpg

Poruncile lui Dumnezeu sunt iubite pe măsură ce împlinirea lor instaurează în om ceea ce omul nu a visat niciodată mai înainte de a începe să le împlinească.

Atunci când omul începe să simtă apropierea harului dumnezeiesc, înţelege că transformarea care se produce în el nu are legătură cu nimic pământesc, nu seamănă cu niciun sentiment şi cu niciun gând omenesc experiat până atunci. Dragostea lui se aprinde şi mai tare pentru lucrurile pe care omul trupesc le urăşte, pentru că le simte ca dureroase şi constrângătoare: postul, faptele ascetice, smerenia, pocăinţa, compasiunea, iubirea jertfelnică.

Intrând dulceaţa mângâierii dumnezeieşti în suflet, fiinţa noastră se lipeşte cu ardoare şi de uneltele care o fac accesibilă, uneltele ascetice care par rele celor care iubesc confortul şi o viaţă comodă, fără dureri interioare.

Oamenii care detestă pocăinţa şi asceza ortodoxă şi le consideră nebunie, fanatism, fundamentalism, prostie, habotnicie sau în alte feluri, nu s-au despărţit niciodată de comoditatea gândirii şi a experienţei lor cotidiene, savurate la maxima ei banalitate şi ludicitate. Sau numesc revolta lor pasivă, intelectualistă, drept o atitudine spirituală, o repoziţionare conştientă [în cunoştinţă de cauză], în raport cu trăirea ortodoxă a poruncilor lui Dumnezeu. În realitate, ei nici nu ştiu la ce se referă această trăire, pentru că nu s-au apropiat niciodată, nici măcar în intenţie, de vreo simţire ortodoxă.

Despre cei care nu percep nimic din cele ce există, fiind orbi din naştere, nu cred că e corect să spunem că văd întuneric înaintea ochilor, pentru că nici măcar întuneric nu văd. Ei nu au noţiunea de întuneric la fel de mult cum nu au nici noţiunea de lumină. Percepţia lor vizuală este o experienţă care nu le permite să aibă vreo înţelegere despre vedere, în niciun fel.

Consider că la fel sunt şi cei care nu au experienţa atingerii harului pocăinţei, câtuşi de puţin. Nici ei nu pot înţelege decât experienţa lor de viaţă îngustă, la nivel simţual şi raţional-mental, atât pe cât puterea lor raţională se apleacă asupra studiului mediului receptat, în mod epistemic. Dar nu pot înţelege nici întunericul păcatului şi nici lumina iubirii lui Dumnezeu. Pentru ei, predica împotriva păcatelor e doar un discurs arid, pentru că întunericul lor le este imperceptibil şi nu au cunoştinţa şi conştiinţa diferenţei dintre întuneric şi lumină.

Păcatele încep să devină vizibile de abia atunci când încep să se disloce din sufletul omului. De abia atunci când încep să cadă ca nişte văluri mari de pe inimă, devin vizibile. În timp ce, în paralel, omul simte mângâieri şi întăriri de la Dumnezeu, experiază prezenţa Sa prin minuni şi lucruri negândite până atunci şi inconceptibile pentru minte, fără ajutorul harului.

Dar toate se petrec la un nivel de profunzime spirituală insondabilă pentru cei care rămân străini de orice experienţă duhovnicească.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it: